Dicționarele conțin o mulțime de cuvinte, dar se pare că nu sunt suficiente pentru nevoile noastre de exprimare și comunicare. Cel mai mare făuritor de cuvinte pare să fi fost Shakespeare, dar desigur părerile sunt diverse.
Articolul se concentrează pe nevoia de a crea cuvinte noi din amuzament. Și, desigur, exemplul cel mai la îndemână este Lewis Caroll în “Through the Looking Glass”. Dar sunt și alte exemple pe care Barbara Wallraff le discută în articolul “Shouldn’t there be a word…?“
Iar concluzia este amuzantă și adecvată: „A crea cuvinte este ca sexul în sensul că este necesar speciei noastre”. „Dar oamenii se ocupă de asta foarte rar de dragul de a perpetua omenirea. O facem pentru că este distractiv.”
Printre premii literare, schimbări climatice și coșmaruri politice iată și ceva nou. ABBAtaruri. Vineri, 5 noiembrie, pe o arenă din Londra, construită la comandă. IA, fani loiali și răbdători și, bineînțeles, încasări. După cum spune The Economist Espresso: „Negativiștii vor spune că totul este motivat de bani, bani, bani. Fanii vor fi doar recunoscători pentru muzică”.
Adevărul este că privim un proces fascinant care, probabil, este încă de domeniul fantasticului. Intrați în al șaptelea deceniu de viață, după o carieră de un succes pe care toți și l-ar dori, dar puțini și-l pot imagina, iată un grup de legendă întorcându-se pe scenă. De ce? Björn și Benny explică pe scurt un proces care a durat 40 de ani. De la inițial două melodii noi, (‘I Still Have Faith In You/Încă am încredere în tine’ și ‘Don’t Shut Me Down/Lasă-mă să vorbesc‘) la un album complet și, la formarea unei echipe de profesioniști de câteva mii de oameni, concertul de lansare vrea să sărbătorescă, printre altele, capacitatea umană de a-și imagina lucruri de neimaginat și de a păstra prietenii în ciuda multor încercări care ar putea s-o distrugă.
Among literary prizes, climate change and political nightmares here’s something new. ABBAtars. On Friday, November 5, on a custom-built arena in London. AI, fan loyalty & patience and, of course, revenues. As The Economist Espresso says: “Naysayers will argue it’s all motivated by money, money, money. The fans will just be thankful for the music.”
The truth is that we are looking at a fascinating process that is probably still somewhere between reality and fantasy. In their seventies, after an incredibly successful career that everyone would love to have, but few can even imagine it, here’s a legendary group returning to the stage. Why? Björn and Benny briefly explain a process that lasted 40 years. From initially two new songs, (‘I Still Have Faith in You’ and ‘Don’t Shut Me Down’) to a full album and to bringing together a team of professionals of several thousand people, the launch concert wants to celebrate, among other things, the human capacity to imagine the unimaginable and to keep up friendship in spite of many attempts at destroying it.
“Bodies with vaginas”/corpuri cu vagine, “birthing people”/oameni care nasc, “menstruating people/oameni cu menstruație” și alte astfel de construcții care mai de care mai corecte politic într-o lume din ce în ce mai dezumanizată și mai dezinteresată de soarta individuală a ființelor fie că sunt copii, femei sau bărbați. încearcă să redea demnitatea celor care cred că și-au pierdut-o sau, probabil, n-au avut-o niciodată.
Vorba autoarei / autorului: oare de trebuie să denumim altfel doar femeile? De ce nu și bărbații? De ce ei n-ar fi numiți “prostate-havers”/deținători de prostată, “ejaculators”/ejaculatori sau “bodies with testicles”/corpuri cu testicule?
Articolul dă răspunsuri provocatoare pentru a explica unele cauze ale acestor schimbări și, mai ales, subliniază posibile efecte. Foarte actuale și practice. Cel mai important? Lipsa de comunicare reală. Și posibile efecte asupra tuturor.
Când lumea se transformă rapid și nu întotdeauna cum am vrea noi, spunem că au loc schimbări dramatice, critice, cu impact major asupra vieților noastre. Pandemia sau post-pandemia reprezintă exemple de subiecte apocaliptice, foarte rar și unele optimiste și, atunci când ele există, preferăm să le ignorăm conform gustului public pentru doomscrolling.
Și? Și limba noastră cea de toate zilele nu ține pasul cu aceste schimbări. Sigur că vorbesc de limba română, nu de engleza care n-are astfel de probleme pentru că ea este cea care dă tonul! Româna, o limbă minunată și flexibilă, pe care-o considerăm o raritate în lume pentru că așa devenim și noi deosebiți, este însă vorbită de o comunitate de oameni cu realități foarte diferite de cele din lumea anglo-saxonă. Și pentru că nu există realitatea, ce să facă săracii oameni? Iau cuvântul de care au nevoie direct din engleză. Unii știu ce spun, alții … mai puțin. Rezultatul? O păsărească din care fiecare înțelege ce vrea și ce poate.
Concret mă refer aici la piața muncii, la amenințările continue la adresa stabilității financiare a unei persoane și, mai ales, a unei familii. Pentru că folosirea unor cuvinte sofisticate sau doar împrumutate dintr-o altă limbă care acum este, în general, engleza nu ascunde realitatea urâtă, hâdă, a celor care-și pierd slujbele, n-au bani de mâncare pentru copii, pentru igiena și sănătatea lor de bază, bani pentru educație care ar presupune măcar alfabetizarea, inclusiv cea digitală, etc. etc.
Adesea nu îmi mai înțeleg propria limbă. Nici când o ascult și nici când o citesc. Nu mă mai deranjează de multă vreme folosirea termenului „job” pentru loc de muncă, lucru, slujbă, treabă. Este mai scurt și, probabil, perceput ca mai dinamic, mai interesant, mai atractiv. Dar să lucrăm „remote” când putem lucra de la “distanță” mi se pare scandalos pentru că denotă doar lene intelectuală, sau și mai rău un snobism primitiv! Oricum remote nu înseamnă de acasă, sau de la domiciliu cum se folosește adesea în încercarea de a localiza termenul. De ce? Pentru că “de la distanță” nu-nseamnă de „acasă”, chiar dacă-l include. Înseamnă de la distanță. Putem fi oriunde, dacă avem o conexiune stabilă la internet. În țară sau în altă parte a lumii sau, mai nou, chiar în cosmos.
Din păcate, discuțiile despre viitorul muncii în limba română sunt adesea ridicole prin limbajul folosit, dacă n-ar fi dramatice pentru că ne afectează pe toți direct sau indirect. Că vorbim de “work-life balance” sau de noile competențe necesare pentru a continua să fim activi și, evident, să fim plătiți pentru ca la rândul nostru să ne plătim dările, adesea nu poți înțelege mai nimic fără a face referință la limba engleză.
Iată un exemplu, evident scris fără diacritice: „Mai mult de 40% din companii intentioneaza sa pastreze strict sistemul de munca remote, din confortul casei.” Persoana care a scris articolul (nu, nu cred că este un dispozitiv de IA) nu știe exact ce este remote, deși în același articol scrie despre telemuncă. Da, telemuncă este un echivalent corect și acceptabil în limba română, deși nu există în DEX. Dar poate fi înțeles de oricine chiar dacă nu vorbește engleza, prin comparație cu telefon, televizor, telecabină, etc.
Și mă-ntreb, retoric evident, cum o să folosim conceptul de ”anywhere jobs” adică locuri de muncă de oriunde sau, aș zice eu, de aiurea. Atenție, este un articol profesional, bazat pe o cercetare de profil a Institutului Tony Blair.
Concluziile cercetătorilor sunt că aceste tipuri de muncă pot fi realizate de la distanță, de aiurea, la fel de eficient sau chiar mai eficient decât în locația normală de birou. Iată o schimbare majoră care ar trebui, în viziunea fostului prim ministru britanic, să se bucure de o strategie guvernamentală prin care toate aceste locuri de muncă să fie atrase spre Marea Britanie.
Dar dacă măcar o parte ar fi atrase spre România? Teoretic, chiar și practic, s-ar putea. De fapt, se și întâmplă. Ce lipsește, deocamdată, este viziunea și voința. Politică, dar și individuală.
Solstițiul de vară, prima zi de Rusalii, și multe altele. Le găsiți aici sau dacă vreți chestii mai diversificate, gen muzică, film și sport aici.
Da, știu sunt în engleză. Dar, iată și în română lucruri interesante aici: Ziua internaţională Yoga, Ziua europeană a muzicii, și altele.
Tot citind diverse mi-am reamintit că acolo jos, dacă ne uităm la hartă din România, începe iarna. La ei e ziua cea mai scurtă. Mi-am amintit cum eram îmbrăcată straturi-straturi, ca o ceapă, chiar la mentoratul cu James Moulder. Ce vremuri!
La noi înflorește teiul. Știu că la șes a inflorit deja, dar la mine, la Curtea de Argeș acum e în plină floare. Și se pare că teii înfloriți de Rusalii aduc noroc și sănătate. Iar ploaia – desigur că va aduce prosperitate. În cantitate rezonabilă. Altfel – pagube și chiar mai rău. Dar azi – numai de bine!
Ce bucurie să apuc un interval fără ploaie și să mă plimb pe sub tei, în mireasma lor încântătoare. Și să-mi aduc aminte de alți tei, de alte vieți și alte miresme.
Pe mai multe pagini de presă am găsit informația că „Rusalii”, sărbătoarea de azi, provine din latinescul „rosalia”, care simbolizează sărbătoarea trandafirilor. Frumos și, desigur, posibil. Dar, tot acolo ni se spune că s-ar putea să vină și de la fetele împăratului Rusalim, despre care se credea ca aveau puteri magice si seduceau oamenii, pedepsindu-i pe cei care nu le respectau.
Mda, dar cine este acest împărat Rusalim? News.ro nu ne spune, și o căutare sumară nu ne dezvăluie. Dar, mă duce la un blog extrem de interesant, scris de o lingvistă specializată în istoriografie, profesoară emerita la Duke University. Adică, ce spune are ceva credibilitate! Citiți aici.
Și apoi, iată și, pe scurt, ce ne spune DEXul:
Săptămâna dinaintea sărbătorii de rusalii în timpul căreia există obiceiul să se sărbătorească anotimpul primăverii și să se pomenească morții. (…) Forma cea mai veche a cuvântului din română este atestată cu o (rosalii), (…) probabil un împrumut cultural.
Așa că fie că vorbim de Rusalii ca iele (mai știți „Jocul ielelor” al lui Camil Petrescu? Carte, film sau audio) sau ca zâne, să ne bucurăm de libertatea pe care au dat-o celor care sunt încă legați de un angajator și, mai ales, de trandafiri, de rozele minunate care acum se luptă cu ploile și manele (sensul 2 și 4 din DEX) de tot felul pentru a ne încânta privirea și parfuma existența.
Ne plângem constant de cât de rău ne este în condiții de libertate restricționată. Cu mască și în mediul virtual. Și, evident, înțeleg asta foarte bine. Dar, sunt și avantaje clare. Cel puțin eu așa le percep.
Unul din ele – participatul la evenimente la care cel mai probabil nu ne-am fi dus în viața reală. Concerte, lansări de carte, conferințe internaționale, webinarii, muzee – le aleg pe cele gratuite și sunt multe și de calitate. Și, sigur, că dacă ceva mă interesează în mod deosebit plătesc taxa de participare, îmi trec în agendă și … particip.
Din prima categorie, eveniment gratuit, am o mulțime de exemple, dar acum mă refer la unul care m-a scos din zona de confort lingvistic. Ce-nseamnă zona mea de confort lingvistic? Vorbitul în română și engleză. Cel mai adesea în engleză și română. Ce-nseamnă discomfort lingvistic? Limbile pe care le vorbesc mai rar spre deloc și doar în anumite registre: franceză, germană, spaniolă și, desigur, maghiară. Evident, cititul mi-este mai la-ndemână decât vorbitul sau chiar scrisul. Deși, într-o comunicare asincronă, ooops, sunt cam …., lucrurile devin mai ușoare grație drăguței de Google.
Concret, am participat pe 20 aprilie la o fascinantă conferință intitulată “INTERSECTIONS: Linda Lê raconte Panaït Istrati/Exercice d’admiration” organizată de Alliance française Paris Île-de-France în parteneriat cu Institutul francez din România și cu sprijinul Asociației Prietenii lui Panait Istrati (l’Association des amis de Panaït Istrati).
Capturi de ecran din timpul conferinței.
De ce? Dincolo de faptul că sunt membră a Asociației Prietenii lui Panait Istrati, așa am și primit invitația, dintr-o curiozitate multiplă. Ce mi-ar putea spune o scriitoare vietnameză de limbă franceză despre unul dintre scriitorii români atipici, boemi, contestați când de unii, când de alții și cu siguranță relativ necunoscut în propria lui cultură. Ei bine, așa cum probabil vă așteptați, mi-a spus multe. Dincolo de emoția firească a vorbitoarei care vorbea unui public numeros (cred că au fost peste 50 de persoane din toată lumea) m-a impresionat interesul unui public atât de divers geografic și, ca atare, cultural față de vagabondul “nostru preferat” – cum spunea unul dintre participanți făcând trimitere la biografia publicată de Jacques Baujard în 2015, Panaït Istrati ; l’amitié vagabonde. Desigur, Baujard îl numește pe Istrati nomad celest, rebel etern și povestitor irezistibil, dar asta este o altă poveste.
Apoi am fost curioasă să văd ce spune o vietnameză trăită la Paris despre Istrati. Și cine este această Linda Lê? Nu e greu s-o descoperi, ca pe o personalitate a vieții literare franceze puțin cunoscută publicului larg. Deși apreciată de critica literară, preferă să evite presa. Discretă, timidă, tăcută și misterioasă, Linda Lê se descrie ca „un urs care se ascunde”. În vârstă de 57 de ani, Linda Lê își petrece cea mai mare parte a timpului scriind romane. Și pentru că, probabil moștenirea asiatică își spune cuvântul, are ca pasiune caligrafia și, greu de crezut, dar își scrie romanele cu stiloul, în mod tradițional, fără ajutorul mașinii de scris sau a computerului.
Capturi de ecran.
Care este conexiunea ei cu Istrati? În 2006, a stabilit și promovat o ediție aproape completă a operei lui Panaït Istrati la Editura Phébus. Iar în prezentarea de pe 20 aprilie, pe care evident că n-am înțeles-o în detalii, dar am urmărit-o cu interes, a făcut o trecere în revistă impresionantă a diverselor întâlniri ale omului Istrati și aspecte ale vieții și operei lui.
Dar, ca de obicei, cele mai interesante mi s-au părut întrebările. Evident și răspunsurile. Întrebări diverse, dar pertinente, dovedind interes real, nu doar de suprafață, întrebări dincolo de opera lui Istrati, despre literatura română de limbă franceză. M-am bucurat să ne “revedem” pe lista participanților cu câțiva dintre istratienii vechi și, mai ales, să-mi reamintesc sau să aflu părți din istoria literară a unei lumi fascinante din care facem și noi parte.
Cea mai mare pictură pe pânză din lume s-a vândut la o licitație în Dubai pentru 62 milioane USD – dublu față de valoarea estimată.
Intitulată „Călătoria umanității”, lucrarea are aproape 1.600 de metri pătrați. A fost creată în 2020 de artistul britanic Sacha Jafri care spune că a lucrat 20 de ore pe zi în patru labe timp de aproape un an. Procesul a fost atât de dificil încât i-a cauzat domnului Jafri o leziune a coloanei vertebrale.
Artistul intenționează să doneze încasările unor organizații caritabile pentru copii. Pictura este atât de mare încât Jafri a împărțit-o în 70 de panouri separate, intenționând să vândă fiecare parte individual. Însă cumpărătorul, un comerciant francez de criptomonede rezident în Dubai, și-a dorit lucrarea întreagă. Acum trebuie să găsească un perete pe care s-o agațe.
Povestea picturii
The world’s largest canvas painting sold at an auction in Dubai last week for $62m—double its estimated value.
Entitled “The Journey of Humanity”, it is almost 1,600 square metres. It was created in 2020 by the British artist Sacha Jafri. He worked 20-hour days on his hands and knees for nearly a year.
He explains he’ll donate the proceeds to a number of children’s charities. The painting is so large that Jafri had divided it into 70 separate panels, planning to sell each part individually. But the buyer, a French crypto-currency trader resident in Dubai, wanted it all. Now he must find a wall to hang it on.
“Brâncuși 145” – și Google nu ne dă niciun doodle pentru ziua de azi? A uitat sau nu este la fel de semnificativă ca Sf. Valentin? Mă rog, să nu fiu cârcotașă.
Înțeleg că pe TVR 3 și TVR Internațional la ora 16.00 se va transmite în direct de la Târgu Jiu evenimentul care va cuprinde lansarea filmului “Omagiu lui Brâncuși pe Calea Eroilor“. Cu Sergiu Cioiu. Și un recital Maia Morgenstern și Sergiu Cioiu. Frumos. Abia aștept.
Și în weekend – multe alte opțiuni. Le găsiți pe Google.
“Brâncuși se naște și se dezvoltă într-un spațiu fără sculptură, pentru că România, fiind așezată în spațiul confesiunii ortodoxe, a creștinismului oriental, avea interdicție la chipul cioplit și până în secolul XIX noi nu am avut sculptură! Cine vorbește despre sculptură în spațiul ortodox până în secolul XIX bate câmpii sau face abuz de termeni.”
Adică șprițul. Sau spritz sau … Mă rog, cei interesați mai degrabă de variante lingvistice găsiți un articol foarte bun aici, dar și aici pentru o abordare comparativă.
Acum, după un sfârșit de săptămână cu multe ceaiuri și un delicios compot de gutui din grădina proprie, prin urmare fără a putea fi acuzată de părtinirea vinului sau apei, iată amintirea unei minunate experiențe culturale de pe vremea când bântuiam fără (aproape) nici o grijă prin California. Vila Getty din Malibu este o bijuterie – la propriu și, desigur, la figurat.
Și a trebuit să vin atâta cale ca să găsesc într-una din sălile muzeului această explicație a modului în care romanii (care au învățat de la greci, desigur) își beau vinurile.
N-am putut rezista și am făcut o fotografie. Iat-o. Se vede că este făcută de mine. Și mai jos traducerea textului. Sper să fie mai bună ca poza.
Vinul în antichitate
„Vinul, strălucitorul vin, este cel mai bun dar al zeilor pentru muritori. Toate cântecele merg bine cu el, toate dansurile și dragostea făcută cu pasiune. Eliberează inimile de toate necazurile.”
– Panyassis, aproximativ 475 î.Hr.
Vinul a jucat un rol social, religios și economic important în viața grecilor și romanilor. Consumat în mod regulat în timpul festivalurilor publice, la cină și la petreceri de băut, vinul servea și ca ofrandă zeilor și se credea că are proprietăți curative. Pictura de pe vasele de teracotă oferă o multitudine de mărturii ale prezenței vinului în mit și în viața de zi cu zi.
Anticii își amestecau de obicei vinul cu apă în vase mari numite kratere. Acest lucru avea avantajul de a atenua gustul puternic și de a reduce gradul de ebrietate. Consumul de vin fără apă era considerat barbar și invita „nebunia” zeului vinului Dionysos (Bacchus la romani). Care putea insufla furie și nebunie la fel de des ca și extaz.
Nu-mi pot imagina o băutură mai plăcută în verile noastre caniculare decât un vin alb sec bine răcit cu o apă minerală cu bule / sifon. Sau în serile lungi de toamnă și în cele și mai lungi de iarnă un vin roșu, sec, alături de multe pahare de apă la temperatura camerei. Dar, sigur, gusturile nu se discută. Orice alte combinații sunt posibile atâta timp cât ne ajută să ne fluidizăm și să ne exprimăm gândurile, fără să cădem în nebuniile divine. De orice fel.
.png){kind=link}