Cuvintele se adună greu pentru a vorbi despre cineva care ne-a părăsit mult prea repede. Nu pentru că nu le găsim pe cele mai potrivite , ci pentru că sunt mult prea multe care se vor alese pentru a vorbi despre un om deosebit, o persoană remarcabilă prin eleganța atitudinii și exprimării, conciziunea și eficacitatea interacțiunilor profesionale, dar și căldura, sinceritatea și omenia relațiilor cu semenii. O persoană de mare forță interioară, educată și trăită, din păcate, nu doar livresc, dar mai ales prin multiplele încercări pe care viața i le-a pus în față. Le-a depășit cu firescul și seninătatea omului care știa că suntem trecători pe lumea asta și că nu merită să ne pierdem vremea cu fleacuri care adesea ne țin ocupați și ni se par vitale câteva momente din existența noastră. Probabil că Rodica Stanciu-Capotă a distilat în personalitatea ei cele mai tari esențe ale culturii franceze pe care o iubea cu pasiune și o preda cu sinceritatea și entuziasmul dascălului care nu se repetă niciodată pentru că are constant în față alți studenți, alte individualități, alte nevoi.
Suntem, în diverse măsuri desigur, influențați de stereotipurile prin care încercăm să navigăm o lume tot mai incertă și mai fluidă. Unul din ele este că devenim în timp parte a culturii pe care o predăm. Iată că Rodica era mai degrabă o anglo-saxonă prin comportament decât o franțuzoaică tipică. Cu alte cuvinte avea o disciplină extraordinară a comunicării, era discretă și eficientă, și, mai ales, nu lăsa ca lumea să-i vadă greutățile, necazurile și suferințele personale.
Cu siguranță că de aceea dispariția ei a tulburat profund comunitatea profesională din care a făcut parte. Am citit despre Rodica lucruri impresionante, amănunte personale delicate sau comice, amintiri pe care fiecare din noi le purtăm și foarte rar ne găsim timpul sau prilejul să le împărtășim chiar cu persoana care ni le-a oferit cel mai adesea fără nicio intenție. Doar pentru că era firească și naturală. Poate că dacă ne-am face timp și am insista …
Am câteva amintiri personale despre Rodica. Am fost impresionată sincer de faptul că într-o lume toxic de competitivă, Rodica avea tăria și fermitatea de a nu-și dori neapărat „sclipiciurile” vieții academice, adică promovarea cu orice preț. Își alegea cu atenție parcursul profesional și-l urma cu atenție și disciplină riguroasă. Făcea, într-un fel binecuvântat, ceea ce-i plăcea să facă și, desigur, asta se vedea în aprecierea sinceră a celor din jur, dar mai ales a studenților.
Mi-a fost de un mare ajutor în perioada în care eram director de departament. Era un om deosebit de echilibrat și, pentru mine esențial, nu-mi spunea ceea ce voiam să aud. Îmi spunea lucruri „neplăcute” pe un ton cald și prietenos făcându-mi serviciul de a-mi deschide ochii asupra unor fațete ale realității pe care, din diverse motive, nu le vedeam. Un adevărat dar și o binecuvântare pentru un om în poziția mea. Sper că a înțeles cât de mult i-am prețuit sfaturile, chiar dacă nici eu n-am găsit timpul să-i mulțumesc altfel decât superficial.
Și țin minte cum ieșea o dată pe lună cu un grup de colege la prânz într-unul din locurile de lângă ASE. Pizza Hut, La plăcinte, Tucano. Am fost și eu invitată și de vreo două ori am și fost. M-am bucurat de liniștea și calmul pe care o astfel de „decuplare” le poate aduce în iureșul nestăvilit al vieții profesionale dintr-o universitate modernă.
Dar mai ales, mi-aduc aminte cu mare plăcere, că am fost la o întâlnire de film pe care o organiza cu studenții. Erau neașteptat de mulți, foarte activi și în mod sincer interesați de subiect.
Cel mai frumos omagiu care i se poate aduce unui dascăl este aprecierea studenților. Sunt pe pagina de Facebook a Rodicăi câteva mesaje impresionante. Dar, probabil cel mai straniu lucru care mi s-a întâmplat a fost ieri seară. Ginerele meu, englez rezident în România, mă întreabă dacă o cunosc pe profesoara de franceză din ASE care a murit. Sigur. De ce? Pentru că două dintre fetele care lucrează la firma lui vor veni special din vacanță să participe luni la înmormântare. Probabil a fost extrem de iubită, zice el.
Da, Rodica a fost iubită și apreciată. Ne va lipsi mult. Și-a lăsat amprenta pe foarte multă lume care-i va purta amintirea vie. Ce poate fi mai frumos pentru o profesoară adevărată?