Luna octombrie a fost întotdeauna luna cea mai aglomerată din an: început de an universitar, de conferințe, ateliere și ședințe de lucru, proiecte inter/naționale și, dincolo de viața profesională, în viața noastră cea de toate zilele, pregătirile de iarnă. Da, sunt încă importante, mai ales când în jur este atâta zgomot mediatic și zdrăngănit de arme. De toate felurile.
Încă mă amuz și mi-e dificil să mă scuz când primesc invitații la diverse evenimente la care nu pot participa pentru că nu am timp. Și totuși este purul adevăr. Se adună atât de multe în octombrie, și sincer nu numai, încât selecția devine dificilă. Și aș vrea să scriu despre fiecare eveniment în parte pentru că sunt, fiecare în felul lui, deosebite.
Doamne, este greu să le și enumăr, dar să scriu despre fiecare. De aceea am să pun doar legături către unde am mai scris câte ceva și, mai jos, poze.
Ce să mai spun că printre picături scriu. Diverse, pe care vi le voi semnala când vor fi părăsit laptopul meu spre a se îndrepta spre spații publice.
Și acum câteva capturi de ecran de la panelul intitulat “Interdependences: Academic and Digital Literacies in the New Educational and Research Environment. Revisiting Quality in Higher Education”. Panelul s-a desfășurat hibrid și ar fi trebuit să fie o conferință de sine stătătoare prin importanța tematicii și a discuțiilor care au avut loc. Sigur că toate panelurile sunt semnificative, dar când vorbim despre modul în care capacitatea și abilitățile noastre, ale oamenilor, de a scrie inteligibil și a înțelege ce citim în noul mediu din ce în ce mai digitalizat sunt afectate în moduri nu suficient studiate și înțelese, sau despre cum afectează această digitalizare calitatea învățământului superior și, de fapt, ce este calitatea în învățământ, atunci poate o să mă credeți că discuțiile noastre au fost deosebit de interesante. Iată mai jos titlurile contribuțiilor și numele autorilor.
Pentru mine au fost întotdeauna un cuplu – Vivi și Dan Tănasie. Nu mi-i pot imagina separați. Ne cunoaștem de o viață. Întâi a plecat Lulu, soțul meu, apoi Vivi a suferit un AVC și acum Dan. A plecat spre alte lumi, poate spre Marele Arhitect, poate spre lumina divină a unui Dumnezeu care pare adesea că ne-a uitat sau, poate, doar ne încearcă răbdarea și umanitatea. Nu vreau să las trecerea lui Dan fără un mic ecou, aici pe pagina mea.
Plecarea lui a făcut să vibreze pânza lumii noastre și am primit știrea trecerii lui din diverse colțuri și de la prieteni dragi cu care nu mai apucăm să ne vedem – nu, nu din cauza vârstei, ci a vremurilor. Puținele știri pe care le mai am despre Vivi și Dan mi-au venit așa.
Este cazul acum să-mi amintesc aici de clipele minunate pe care le-am petrecut împreună. Un revelion făcut la Eforie Nord prin 1978 (pe vremea aia era o aventură exotică), concediul petrecut cu ei și Cosmin la Neptun în 1979. Noi fetele și Cosmin eram cu jachete și ne uitam de pe marginea piscinei cum Dan și Lulu se bălăceau zgomotos pentru că eram, probabil, singurii curajoși pe faleză. Ce ne-am bucurat acum vreo doi ani când i-am arătat pozele lui Vivi în timp ce Dan era la pescuit. Câte seri petrecute în casele prin care au trecut – din Calea Victoriei în Cosmonauți și apoi la curte, sau la noi sau aiurea. Câte partide de pescuit n-au făcut împreună cu Lulu și Ionuț! Dar concediul de la Sulina?
Neptun 1979 Whiskey 2020
Aniversarea de 70 de ani a lui Dan de la Select când am reîntâlnit prieteni dragi, l-am revăzut pe Cosmin maturizat de trecerea prin viață, ne-am amintit … viața!
Ultima întâlnire a fost la Curtea de Argeș în august 2019. Cu Vivi și Whiskey am stat în chioșc depănând amintiri, schimbând impresii de lectură și mai târziu și cu Dan care, ca de obicei, mi-a lăsat captura zilei.
Argeș 2019 Hanul lupilor 2008
Și câte altele.
Era foarte mândru că era absolvent de comerț exterior. Printre relativ puținii din perioada în care a existat facultatea ca atare. Adică, zicea el, ce ziceți voi acum că este REI. Și-i făcea mare plăcere să-și amintească de profesorii de atunci.
Hanul lupilor
Da, era plin de viață, optimist, mereu dornic să facă lucruri noi, îndrăgostit la nebunie de nepoata Maria, Măriuca cum o alinta, pe care am și cunoscut-o datorită grijii enorme pe care o avea față de ea. Era un izvor nesecat de bancuri și pilde ardelenești, un vocabular total incorect politic față de standardele de azi, dar deosebit de savuros și memorabil. Un om adevărat.
A cunoscut o mulțime de oameni remarcabili, dar a fost de o discreție desăvârșită fără să pară secretos. Neuitând o clipă de unde vine și, probabil, de ce s-a aflat temporar, ca noi toți, aici era deplin conștient de misiunea lui: să servească unei cauze înalte pe care adesea unii o uităm, dacă am știut-o vreodată. A arătat drumul celor care au avut ochi și dorința de a face mai mult și mai bine.
Cuvintele se adună greu pentru a vorbi despre cineva care ne-a părăsit mult prea repede. Nu pentru că nu le găsim pe cele mai potrivite , ci pentru că sunt mult prea multe care se vor alese pentru a vorbi despre un om deosebit, o persoană remarcabilă prin eleganța atitudinii și exprimării, conciziunea și eficacitatea interacțiunilor profesionale, dar și căldura, sinceritatea și omenia relațiilor cu semenii. O persoană de mare forță interioară, educată și trăită, din păcate, nu doar livresc, dar mai ales prin multiplele încercări pe care viața i le-a pus în față. Le-a depășit cu firescul și seninătatea omului care știa că suntem trecători pe lumea asta și că nu merită să ne pierdem vremea cu fleacuri care adesea ne țin ocupați și ni se par vitale câteva momente din existența noastră. Probabil că Rodica Stanciu-Capotă a distilat în personalitatea ei cele mai tari esențe ale culturii franceze pe care o iubea cu pasiune și o preda cu sinceritatea și entuziasmul dascălului care nu se repetă niciodată pentru că are constant în față alți studenți, alte individualități, alte nevoi.
Foto de profil/Facebook Rodica la o conferință internațională în 2013.
Suntem, în diverse măsuri desigur, influențați de stereotipurile prin care încercăm să navigăm o lume tot mai incertă și mai fluidă. Unul din ele este că devenim în timp parte a culturii pe care o predăm. Iată că Rodica era mai degrabă o anglo-saxonă prin comportament decât o franțuzoaică tipică. Cu alte cuvinte avea o disciplină extraordinară a comunicării, era discretă și eficientă, și, mai ales, nu lăsa ca lumea să-i vadă greutățile, necazurile și suferințele personale.
Cu siguranță că de aceea dispariția ei a tulburat profund comunitatea profesională din care a făcut parte. Am citit despre Rodica lucruri impresionante, amănunte personale delicate sau comice, amintiri pe care fiecare din noi le purtăm și foarte rar ne găsim timpul sau prilejul să le împărtășim chiar cu persoana care ni le-a oferit cel mai adesea fără nicio intenție. Doar pentru că era firească și naturală. Poate că dacă ne-am face timp și am insista …
Am câteva amintiri personale despre Rodica. Am fost impresionată sincer de faptul că într-o lume toxic de competitivă, Rodica avea tăria și fermitatea de a nu-și dori neapărat „sclipiciurile” vieții academice, adică promovarea cu orice preț. Își alegea cu atenție parcursul profesional și-l urma cu atenție și disciplină riguroasă. Făcea, într-un fel binecuvântat, ceea ce-i plăcea să facă și, desigur, asta se vedea în aprecierea sinceră a celor din jur, dar mai ales a studenților.
Mi-a fost de un mare ajutor în perioada în care eram director de departament. Era un om deosebit de echilibrat și, pentru mine esențial, nu-mi spunea ceea ce voiam să aud. Îmi spunea lucruri „neplăcute” pe un ton cald și prietenos făcându-mi serviciul de a-mi deschide ochii asupra unor fațete ale realității pe care, din diverse motive, nu le vedeam. Un adevărat dar și o binecuvântare pentru un om în poziția mea. Sper că a înțeles cât de mult i-am prețuit sfaturile, chiar dacă nici eu n-am găsit timpul să-i mulțumesc altfel decât superficial.
Și țin minte cum ieșea o dată pe lună cu un grup de colege la prânz într-unul din locurile de lângă ASE. Pizza Hut, La plăcinte, Tucano. Am fost și eu invitată și de vreo două ori am și fost. M-am bucurat de liniștea și calmul pe care o astfel de „decuplare” le poate aduce în iureșul nestăvilit al vieții profesionale dintr-o universitate modernă.
Dar mai ales, mi-aduc aminte cu mare plăcere, că am fost la o întâlnire de film pe care o organiza cu studenții. Erau neașteptat de mulți, foarte activi și în mod sincer interesați de subiect.
Cel mai frumos omagiu care i se poate aduce unui dascăl este aprecierea studenților. Sunt pe pagina de Facebook a Rodicăi câteva mesaje impresionante. Dar, probabil cel mai straniu lucru care mi s-a întâmplat a fost ieri seară. Ginerele meu, englez rezident în România, mă întreabă dacă o cunosc pe profesoara de franceză din ASE care a murit. Sigur. De ce? Pentru că două dintre fetele care lucrează la firma lui vor veni special din vacanță să participe luni la înmormântare. Probabil a fost extrem de iubită, zice el.
Da, Rodica a fost iubită și apreciată. Ne va lipsi mult. Și-a lăsat amprenta pe foarte multă lume care-i va purta amintirea vie. Ce poate fi mai frumos pentru o profesoară adevărată?
Am promis
o continuare și, iată, mă țin de cuvânt. Sunt impresionată de reacțiile primite
la ce-am scris aici. Fericită și, da, smerită. Fericirea sunt convinsă c-o
înțelegeți fără explicații suplimentare. Smerenia, însă, simt nevoia s-o
explic.
Nu pentru
că n-ați ști ce-nseamnă, deși este adesea folosită ca un clișeu pentru că dă
foarte bine. Nu suntem aroganți – asta se penalizează; suntem smeriți pentru că
așa cere corectitudinea politică de azi.
Ei bine, prin smerenie eu înțeleg doar o parte din ceea ce ne spune DEX-ul că-nseamnă, respectiv: atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bună-cuviință. Mărturisesc că n-am fost niciodată nici umilă, nici foarte supusă. Cu toate consecințele respective, dar m-am străduit constant să fiu politicoasă și plină de bună-cuviință. Mai ales față de cei care se aflau într-o poziție lipsită de putere în fața mea. În această categorie intră și studenții. Există o literatură specializată în acest sens, dar și multe exemple din presa neprofesională care anunță adesea încălcările echilibrului student/elev – profesor/ învățător. Din ambele sensuri, dar nu asta vreau să discut aici. Vreau să subliniez că în peste 25 de ani de învățământ superior nu am avut niciodată conflicte cu studenții. Sigur că am avut divergențe de opinii, nu au fost întotdeauna mulțumiți de nota primită. Dar, și ei și eu, am reușit cu respect și politețe să ne clarificăm pozițiile. Și cred că cel mai important a fost că i-am respectat constant. Niciodată n-am intrat într-o relație de învățare crezând că am toate atuurile, că eu sunt autoritatea supremă. Deși am crescut și m-am format într-o cultură în care era foarte la modă zicala “10 este pentru Dumnezeu, nouă pentru profesor, și de aici în jos trebuie să mă convingeți de ce știți!” Sigur că și atunci. ca și acum. erau dascăli și dascăli, după cum exista și o mare diversitate de profiluri de elevi și studenți la care se adaugă toate problemele adolescenței și tinereții. Dar exista respectul social – pentru actul de învățare și pentru cei implicați în el. Nu se confunda ușurința accesului la informații, care evident era atunci ca și acum o chestiune contextuală, de resurse, cu abilitatea de a folosi informațiile în mod independent și creativ. Adică, spus mai simplu, informația regurgitată nu era apreciată. Și ca să-nchei această referință la evaluarea severă a timpurilor trecute, vreau doar să subliniez ceea ce poate nu este chiar foarte evident – că sunt și profi care regurgitează info, fără să-și crească elevii/studenții puternici și independenți ca să facă față oricărei info complet false sau doar ușor distorsionate.
Dizertațiile masterandelor pe care le-am coordonat au avut temele
obișnuite, clasice: International meetings – effective strategies of
communication in the real and virtual communities; Communication for social
change & social marketing; Moral Leadership – Whose Values? How Do we
Communicate Them?; Creative People Creative Organizations. Dar, cercetarea
făcută de ele într-o perioadă atât de atipică, lucrând de acasă și
întâlnindu-ne doar online, a fost ancorată în realitățile pandemiei prin care
am trecut și continuăm să trecem.
Am să punctez câteva lucruri care mi-au plăcut și mi-au dat de gândit.
Maria este fascinată de leadership, dar nu de cel care ne-mpinge mai sus, mai repede pentru profituri mai mari, ci de cel care este deschis spre inovare, căruia nu-i este teamă să învețe și să învețe pe alții după cum spune Oscar Arias. Maria se uită spre inovarea socială și, ca majoritatea masteranzilor din această promoție, își alege studiul de caz din lumea bântuită de angoasele covidului de ultimă generație. Ridică întrebări delicate – putem învăța ceva de la modul în care chinezii au tratat pandemia, dar de la liderii femei care și-au condus țările cu grijă față de oameni, fără declarații beligerante, dar cu mână de fier? La ce sau cui folosesc teoriile conspiraționiste? Dar „infodemia” – adică epidemia informatică? Lecțiile de leadership pe care Maria le-a evidențiat prin cercetarea ei sunt:
Succesul necesită timp
Uneori vrei să uiți ce ai văzut
Continuă să mergi înainte
Liderii măreți știu care pot fi consecințele, dar acționează în ciuda
lor
Povestea ta contează
Dacă nu puteți controla situația, examinați-o
Arătați echipei că vă pasă de ei
Adina,
interesată de modul cum comunică oamenii în comunități virtuale, face o cercetare
empirică prin care chestionează un public obișnuit cu acest gen de comunicare.
Primește 203 răspunsuri care evidențiază că angajații, în funcție de nivelul de
educație și de experiență, aleg să comunice în scris (email) sau oral (telefon
sau ședințe online). Adina consideră că ședințele/întâlnirile online sunt
preferate discuțiilor telefonice, iar comunicarea formală pierde tot mai mult
teren față de cea informală mai ales în comunicarea orală. Chiar dacă vorbești
cu directorul executiv sau cu alte persoane din vârful ierarhiei
organizaționale este mai simplu, zice Adina prin respondenții ei, să spui “Bună,
Tom” decât “Bună dimineața, domnule director general”. O observație interesantă pusă în evidență de cercetarea Adinei, dar pe care n-a putut s-o
dezvolte din cauza nerelevanței față de subiectul cercetării ei, este că toți
respondenții care au doctorat lucrează în sectorul public. Adina concluzionează
că sistemul privat nu pune această cerință. Eu mă-ntreb dacă lejeritatea
studiilor doctorale poate avea oare vreo influență asupra acestei preferințe a
celor din sectorul public. Oricum merită investigat.
Noemi urmărește problematica leadershipului și a modului în care liderii
au comunicat în timpul crizei COVID-19. Pentru Noemi, leadership înseamnă a-ți
servi comunitatea pe care o conduci, a te pune în slujba ei și nu a-i da
ordine. Și, mai ales, leadershipul nu este o trăsătură a elitelor, ci poate fi
găsit în întreaga societate, la orice nivel. Este unul din elementele de bază
ale cursului meu și sunt foarte fericită când îl găsesc subliniat la studenții
mei. Noemi analizează problematica leadershipului moral și subliniază că scopul
acestui tip de leadership nu este să creeze o societate ideală, ci să
încurajeze abordarea că fiecare persoană poate acționa ca membru pozitiv al
unei societăți imperfecte. Prin urmare cum este un lider moral? Un lider moral
învață continuu, îi educă pe ceilalți, face ceea ce spune și știe cum să
păstreze un echilibru sănătos între disciplină și motivație. Și, se-ntreabă
Noemi, într-o lume globalizată care sunt valorile pe care le promovăm și le
urmăm? O întrebare pertinentă, continuă ea, pentru că este naiv să credem că avem
toți aceleași valori și interese care ne-ar face să acționăm la fel. Când o
absolventă ridică astfel de întrebări, personal sunt plină de optimism: există
speranța unei lumi mai bune.
Nicoleta crede că o comunitate lipsită de creativitate nu are multe
șanse de progres. Lucrează într-o industrie puternic reglementată în care, la
prima vedere, sunt foarte puține nișe pentru a fi creativ. Nu și pentru oameni
tineri și dornici să facă lucruri noi și să învețe constant. Nicoleta a studiat
creativitatea organizațională și a hotărât că cel mai util element în
cercetarea ei pentru dizertație ar fi o discuție cu CEO-ul companiei în care
lucrează. Cultura organizațională și, implicit, modul de difuzare al inovării
organizaționale depind, în mare măsură, de managementul de vârf. Personal am
fost sceptică în privința obținerii unui interviu, dar iată că Nicoleta l-a obținut
și a desprins din el lecții care ne pot fi utile tuturor. De la faptul că
directorul general al unui gigant precum ENGIE România își face timp ca să ajute
un membru al organizației să se dezvolte, frumos spus de Nicoleta sub forma “the
lesson of availability” – lecția disponibilității, la interesul față de
interesele clienților și de dezvoltarea locală, la dificultățile conducerii
unei organizații într-o altă cultură. Iată câteva din lecțiile evidențiate de
cercetarea Nicoletei:
să schimbăm modul de gândire al oamenilor,
să încurajăm mințile deschise;
să vedem marea schimbare și să ne adaptăm;
să vedem ce va funcționa în viitor;
să ne asigurăm că lucrurile nu vor stagna.
Cum? Toată lumea trebuie să fie creativă, îndrăzneață
și curajoasă. DAR, și politicoasă și gata să-nvețe constant.
Optimismul
meu este cu siguranță firesc – lumea are toate șansele să fie mai bună cu
astfel de oameni!
Internaționalizarea și globalizarea afacerilor – una dintre mini-secțiunile celei de-a 14-a Conferințe internaționale despre excelența în afaceri – Revoluția afacerilor în era digitală, prezidată de Luminița Nicolescu și de mine. Un eveniment academic excelent care demonstrează că internaționalizarea și globalizarea se adaptează la noile realități mondiale. Participanți deosebiți, discuții provocatoare și conștientizarea faptului că există mai multe întrebări decât răspunsuri. Ceea ce este într-adevăr un semn de maturitate intelectuală.
Iată că online este posibil și în condiții foarte bune. Online este bun din mai multe motive importante. Cu toate acestea, nimic nu se poate compara cu schimburile incitante de idei din timpul dineului conferinței pe care organizatorii ICBE l-au organizat întotdeauna impecabil. Viitorul poate fi încă minunat!
Virgil Lefter ne-a părăsit în ianuarie 2019 la vârsta de 77 de ani. Discret – așa cum a trăit o viață întreagă, dar lăsând în urmă o contribuție bogată la viața culturală românească. Nu i s-a pus nici măcar o lumânare, o floare și un necrolog în colțul trist al foaierului clădirii Mihai Eminescu a ASE București, unde și-a petrecut o viață profesională admirabilă, dar rezervată și sobră.
Memoria oamenilor este scurtă și memoria profesională, de cele mai multe ori extrem de utilitaristă, a universitarilor și mai scurtă.
Cele câteva gănduri care urmează sunt o încercare de a păstra în memoria colectivă imaginea unui Virgil Lefter care avea o viață intelectuală de elită, dincolo de cerințele instituționale atât de diverse, absurde și contradictorii de-a lungul anilor. Un intelectual distins.
L-am cunoscut ca pe un om de o politețe desăvârșită, cu un umor fin, care nu dorea să abuzeze de timpul nimănui și nici să-și impună ideile asupra unui auditoriu întâmplător. Cum adesea ni se-ntâmplă în universitate. Sigur că nu avea, din câte știu eu, adresă de email, telefon mobil sau cont pe vreo platformă socială.
LEFTER Virgil (n. 1942). Conferențiar, până la pensionare, la Catedra de Limbi Germanice a ASE București. Comentator asiduu în reviste al literaturilor de expresie engleză. CĂRȚI: Între rațiune și sensibilitate. Preromantici români și englezi, Editura Universitară, București, 2004; Mozaic literar britanic, vol. I, Lucman, București, 2005; Dicționar de proverbe englez-român, român-englez, Lucman, București, 2007. TRADUCERI: Agatha Christie, Misterul de la Sittaford, Univers, București, 1977; George Meredith, Suferințele lui Richard Feverel, Univers, București, 1981; George Meredith, Lordul Ormont și Aminta sa, Univers, București, 1986; Jane Austen, Epistolar. Lady Susan, Univers, București, 1991.
Un paragraf care spune multe despre activitatea migăloasă a traducătorului în epocile dinainte de aplicațiile de traducere, Google translate, de softurile folosite de editurile mari, cu putere economică reală, pentru a oferi publicului dicționare de diverse tipuri. Viața era structurată altfel, dar profesionalismul avea și atunci și acum aceleași criterii performante, pe care doar unii dintre noi le putem îndeplini. Virgil Lefter era un astfel de om.
Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă de câteva ori cu Virgil Lefter la telefon. Aveam un mic ritual înainte de Sărbătorile de iarnă. Îmi trimitea, prin poștă, o felicitare de Crăciun însoțită fie de Colinde, fie de o carte îngrijită de el sau de un articol. Eu îl sunam, pe fix desigur, pentru a-i mulțumi. Și stăteam de vorbă despre … viață.
Câteva legături către puținele locuri virtuale în care a lăsat urme.
Mozaicul literar britanic inmanuncheaza o selectie de articole publicate intr-un interval de mai bine de zece ani in revista „Luceafarul“, editata de Uniunea Scriitorilor.
Aceste pagini incearca sa infatiseze momente importante ale literaturii engleze contemporane, o serie de personalitati considerate „repere“, adevarati „clasici“ ai literaturii engleze din secolul XX si volume incununate cu importante premii.
„Umbra clasicilor“ – a doua sectiune a cartii prezinta editii, exegeze sau biografii literare recente, lucrari dedicate clasicilor, care s-au bucurat de aprecierea unanima a criticii britanice.
Page 78 (printed version) in The History of Modern Languages in the Bucharest University of Economic Studies.
Virgil Lefter left us in January 2019, at the age of 77. Discretly – much as he had lived his whole life, but leaving behind a rich contribution to the Romanian cultural life. Not even a candle, a flower, and an obituary were laid for him in the sad corner of the lobby of the Mihai Eminescu building in ASE Bucharest, where he had spent an admirable professional life, albeit modest and sober.
Memory is short, and the professional memory of academics, most often extremely utilitarian, even shorter.
The few following thoughts attempt to keep alive in the collective memory the image of a Virgil Lefter who, over the years, enjoyed an elite intellectual life, beyond the extremely diverse, absurd, and contradictory institutional requirements. A distinguished intellectual.
I knew him as an extremely polite man, with a fine sense of humour, who did not want to abuse anyone’s time or impose his ideas on an accidental audience, as it often happens to us in the academia. Of course he did not have, as far as I know, any email address, cell phone or social media account.
LEFTER Virgil (b. 1942). Associate professor, until retirement, of the Germanic Languages Department of ASE Bucharest. An avid commentator of the Anglo Saxon literatures in the specialized magazines. . BOOKS: Între rațiune și sensibilitate. Preromantici români și englezi (“Between rationality and sensibility. Romanian and English Pre-Romantics”), Editura Universitară, București, 2004; Mozaic literar britanic (“British Literary Mosaique”), vol. I, Lucman, București, 2005; Dicționar de proverbe englez-român, român-englez (“English-Romanian, Romanian-English Dictionary of Proverbs”), Lucman, București, 2007. TRANSLATIONS: Agatha Christie, Misterul de la Sittaford (“The Sittaford Mystery”), Univers, București, 1977; George Meredith, Suferințele lui Richard Feverel (“The Ordeal of Richard Feverel”), Univers, București, 1981; George Meredith, Lordul Ormont și Amintasa (“Lord Ormont and His Aminta”), Univers, București, 1986; Jane Austen, Epistolar. Lady Susan (“Lady Susan”), Univers, București, 1991.
This paragraph says a lot about the painstaking activity of the translator before the age of translation apps, of Google translate, and of software used by the big, economically powerful publishing houses, to offer various dictionaries to the public. Life had a different structure, but professionalism had the same performance criteria as ever, and only some of us can fulfill them. Virgil Lefter could.
I had the pleasure to talk a few times on the phone with Virgil Lefter. We had a small ritual before the winter holidays. He would send me a Christmas greeting card, along with either carols, a book under his supervision or an article. I would call him, on the landline of course, to thank him. And we would talk about… life.
Some links towards the few virtual places on which he left a mark.
The British Literary Mosaique comprises a series of articles published in more than ten years in the “Luceafarul” magazine (approximately “The Evening Star”), edited by the Writers’ Union. These pages attempt to portray important moments of contemporary English literature, a series of “referential” personalities, true “classics” of the 20th c. English literature and volumes crowned with many awards. “Umbra clasicilor” (“The Shadow of the Classics”), the book’s second section, presents editions, exegeses or recent literary biographies, works dedicated to classics, which enjoyed the unanimous appraisal of British criticism.- http://www.elefant.ro/carti/carte/biografii-si-memorii/teorie-si-critica-literara/mozaic-literar-britanic-vol-i-194421.html
Virgil Lefter, Un prozator de excepție: Ian McEwan (“An exceptional prose writer: Ian McEwan”), în Luceafărul, nr. 8, 21 februarie 1993, p. 14
Virgil Lefter, Dicționar de proverbe român-englez (“Romanian-English Dictionary of Proverbs”), București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, 165 p. ; 19 cm. https://catalogue.nla.gov.au/Record/1163214
The dictionary comprises over 5,000 proverbs, the basic fund of the English paremiological literature. Each proverb is accompanied by translation and its Romanian equivalent, as well as references to the great English writers who used it in their works. Moreover, the dictionary contains references to Shakespeare’s works – act, scene, verse – where such proverbs appear. The work is addressed to a large category of readers – pupils, students, professors, translators, researchers – generally, everyone trying to learn or to perfect their knowledge of English. (…) cover 4. A vast bibliography, especially the Oxford English Dictionary of Proverbs. (Andrei Călinoaia)
Page 142 (printed version) in The History of Modern Languages in the Bucharest University of Economic Studies.
