Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.
“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.
Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!
S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.
Am primit de la o bună colegă și prietenă cartea lui Lars Saabye Christensen ֦Bunica mea chinezoaică” cu frumoasele cuvinte adresate mie pe coperta interioară ֦ … culturi în dialog și posibile inspirații pentru noi călătorii”. Știe prietena mea că o carte are o valoare mult mai mare dacă persoana care o oferă scrie câteva cuvinte dedicate persoanei care o primește. Un secret sau un truc care este de cele mai multe ori uitat azi. Păcat.
Ca majoritatea cărților, cu excepția celor polițiste sau similare, se deschide mai greu către cititorul de azi adesea grăbit să afle fără prea multe eforturi despre ce este vorba între coperți. Cartea despre care scriu aici și a cărei copertă este mai jos avansează încet, deschizând uși, ușițe sau ferestre către culturi care par, la prima vedere, să nu aibă prea multe în comun. Doar la prima vedere, pentru că pe măsură ce avansăm în poveste cartea devine captivantă și nu poți să nu devii interesată în atât de personala și, probabil, de aceea universala călătorie de descoperire a autorului. Folosesc termenul generic povestea care este de fapt o împletire neașteptată, dar cu atât mai de efect, a unor documente personale, surse oficiale din presa diverselor lumi și perioade prin care suntem purtați, memoria autorului, imperfectă și astfel deosebit de creativă și, desigur, reflecțiile pe care i le provoacă trecerea implacabilă a timpului care duce, cum altfel, la singura certitudine pe care o avem. Moartea. Dar cartea nu este o carte sumbră, întunecată. Dimpotrivă. Prin căutările și eforturile de a-și salva bunica, și propria viață, din neantul uitării cartea este, desigur în lectura mea, o frumoasă odă închinată vieții și căutării sensului ei, căutare atât de personală pentru fiecare dintre noi.
Cartea poate fi citită din diverse perspective: culturale, educaționale, feministe, social-politice, de managementul riscului, de evoluție a transportului pe mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezentul cărții, cum ne afectează progresul tehnic, care este legătura dintre realitate, memorie și literatură, și probabil altele.
Redau câteva dintre elementele care m-au făcut să reflectez la modalitățile de exprimare ale unor poziții clare, evidente, fără însă a te transforma ca scriitor în activist sau partizan ideologic. Modalitățile prin care Christensen își face cunoscute convingerile, caracterul dacă vreți – este un cuvânt pe care-l folosește el însuși în carte, dar care este tot mai uitat în civilizația noastră accelerată, probabil pentru că pentru a ne forma caracterul nu putem să ne grăbim, sunt subtile, infuze în textura uneori voit neclară a cărții. Oricum, urmărind imaginea greu de creionat a bunicii, Christensen ne oferă un vast tablou al unor lumi care se scufundă tot mai mult în uitare, așa cum o vom face fiecare dintre noi ca indivizi sau ca societate.
Aș zice că una din temele majore ale cărții este rolul absenței asupra celor prezenți. Chiar din primul rând Christensen ne atrage atenția asupra unui ֦ ceas straniu” din rezerva de spital în care tatăl său își trăiește sfârșitul și, probabil, prin claritatea dată de apropierea morții subliniază ca răspuns la o întrebare nerostită a fiului ֦ Ceasul merge înapoi!´ Și este clar că timpul romanului pendulează constant între căutările unui timp trecut și ale unor absențe notabile și efectele lor posibile asupra celor de azi.
Iată cum completează autorul imaginea străbunicului său Thomsen, meșter zidar, pe care o recompune ușor din necrologurile apărute în mai multe ziare locale. Toate ֦ au o mare lipsă: femeile. Desigur, familia și prietenii sunt binecuvântați. Dar nu se amintește nimic de soția lui Jens Christian Thomsen, Anne Katrine, născută Jensen. Ea nu este amintită. S-au căsătorit la 9 mai 1868 și ea a avut de îngrijit cinci copii (…). I-a crescut frumos pe toți, dar nu este amintită la comemorarea meșterului zidar Thomsen. Nu are loc în memoria colectivă și rămâne doar o parte a vieții private unde și-a oferit serviciile. Truda și suferința ei au ușurat viața bărbaților care mai apoi au lăsat-o într-un con de umbră. O caut pe Anne Katrine Thomsen, străbunica mea, dar nu se vede nicăieri. De fapt, nici nu există fotografii cu ea. Nu știu când s-a născut. Nici măcar nu știu când a murit. E lăsată în întuneric.” (p.31)
Lars Saabye Christensen este interesat să afle care este locul celor absenți, în cazul acesta, al femeilor, în imaginea vremurilor în care au trăit. Bunica lui care desigur era numită chinezoaică după aventura remarcabilă pentru epoca respectivă de a fi călătorit singură pe mare până în Hong Kong se numea Hulda Christensen, iar fascinația pe care o exercită asupra nepotului romancier vine din mai multe surse. În primul rând una pur umană – dorința de a o salva din abisul uitării. Dar la fel de importantă este și dorința sa de a folosi puținele date biografie existente pentru a scrie romanul pe care și l-a dorit dintotdeauna. Viața bunicii sale este „material de ficțiune” (p.23). Și totuși relația dintre realitate și ficțiune nu este una simplă. Christensen este conștient de distorsionarea realității de către eul auctorial și are ezitări asupra moralității abordării vieții altora din acest unghi.
Spre deosebire de năvala reprezentanților culturii “woke” (a deșteptării) care-și doresc să curețe istoria de fenomene de discriminare, dând naștere altora, Christensen prezintă pe un ton natural, nepartizan, dar ferm multiple momente de discriminare nu doar de gen, ci și de rasă, economice, etc. Iată-l în continuare prezentându-și frământările. „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. E ușor să te pierzi într-o astfel de lume. Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nici o dovadă.” (p. 25)
Închei aici nu neapărat pentru că textul a devenit prea lung, dar pentru că ne trimite către o altă primejdie care ne paște pe mulți. Aceea de a ne pierde într-o lume în care există atâtea capcane, atâtea sirene care ne atrag cu melodiile lor încântătoare, dar fără conținut.
Mai contagioasă și mai agresivă decât covidul – lenea intelectuală ne duce încet, încet spre pierderea expresivității verbale. Și ce? Doar avem …. emoticoane. Epice.
Mi-aduc aminte că l-am auzit prima dată pe nepotul meu mijlociu spunând cu referire la niște personaje de desene animate de pe Cartoon Network ceva gen și “au dat o bătălie epică”. Avea cred vreo 7-8 ani. Nu mi se părea că este un cuvânt potrivit vârstei lui. Dar ce știam eu? Începuse dublarea desenelor animate în română, în ciuda protestelor unor categorii precum profesorii de engleză, și efectele … se văd.
Redau mai jos doar începutul, “pour la bonne bouche“.
Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.
Poate n-aș fi scris despre cel mai recent articol care mi s-a publicat în revista Litere de la Târgoviște, dacă n-aș fi primit un mesaj emoționant de la o colegă și prietenă care are uzanța atât de rară azi de a oferi feedback asupra ceea ce i se trimite.
Redau mai jos cuvintele ei extrem de generoase, dar și relevante pentru una dintre funcțiile lecturii aceea de a ne ajuta să re/vizităm locuri pe care, altfel, le-am fi păstrat în vreun cotlon de memorie, sau poate chiar le-am fi șters sub presiunea atât de mare a agresivității informaționale la care suntem supuși fiecare dintre noi.
Și, desigur, vă invit să frunzăriți toată revista extrem de generoasă ca subiecte abordate, dar și ca autori publicați. Ca de obicei sunt recunoscătoare că fac parte dintre ei. Articolul meu îl veți găsi în revistă la p. 61 sau la sfârșitul acestei pagini.
Sursa: Unsplash.
Iată și feedbackul despre care vorbeam. Îi mulțumesc și aici minunatei doamne care și-a făcut timp să-mi împărtășească gândurile ei.
“EXCELENT articolul tău!!! Ar trebui ‘diseminat’ cumva ca să ajungă la mai multă lume. Și, în general, scrisul tău ar trebui să fie făcut cunoscut mai multora.
Now, believe it or not, in 1977 când am terminat facultatea am primit cadou de la prietena mea din studenție, cartea “Leben mit Picasso”, care m-a impresionat grozav și pe care am citit-o pe nerăsuflate, iar în 2001 am vizitat la Lucerna muzeul Picasso. Are o fantastică expozție de fotografie realizată de prietenul lui Picasso – nu îmi mai aduc aminte multe detalii, dar țin minte că erau foarte multe imagini de familie, care redau atmosfera și latura mai puțin cunoscută a lui Picasso.
Îmi aduc aminte și de Cella Delavrancea la Academia Română și, bineînțeles, de concertele de pian. Faci legături foarte interesante și ne porți pe valurile confluențelor într-un mod superb, foarte inspirat.”
“Tender Is the Flesh is a meditation on what capitalism is – it teaches us to naturalise cruelty,” she says, speaking over Zoom from the home she shares with her husband and two cats in Buenos Aires. “Capitalism is a system into which we are all born, we have it inside of us, and patriarchy is part of that system. I tried to work with this idea that we eat each other in a symbolic way. With women it’s so obvious, because you can talk about human trafficking, war and the way women are made invisible in different spheres. Here in Argentina, they kill women every day. Capitalism and cannibalism are almost the same, you know?”
“I want the short stories to be like claws that take the reader and scrape them a little bit. If you’re indifferent to a text, the text doesn’t work.”
Source: The Guardian.
Dintr-un interviu cu Agustina Bazterrica, cu ocazia noii sale cărți de nuvele „19 gheare și o pasăre neagră”. Îmi amintește de schița lui Nail Gaiman “Babycakes” (Prăjituri din bebeluși).
„Tender Is the Flesh (Ce moale e carnea) este o meditație asupra capitalismului – ne învață să naturalizăm cruzimea”, spune ea, vorbind pe Zoom din casa din Buenos Aires în care trăiește cu soțul ei și cele două pisici. „Capitalismul este un sistem în care ne naștem cu toții, îl avem în interiorul nostru, iar patriarhatul face parte din acel sistem. Am încercat să lucrez cu ideea că ne mâncăm unii pe alții într-un mod simbolic. Cu femeile este atât de evident, pentru că poți vorbi despre traficul de persoane, război și despre modul în care femeile sunt făcute invizibile în diferite domenii. Aici, în Argentina, femeile se ucid în fiecare zi. Capitalismul și canibalismul sunt aproape la fel, nu-i așa?”
„Vreau ca nuvelele să fie ca niște gheare care apucă cititorii și îi zgârie puțin. Dacă ești indiferent la un text, textul nu este bun.”
Mi-am dorit de multă vreme să citesc cartea lui Viktor E. Frankl ”Man’s Search for Meaning” (în română „Omul în căutarea sensului vieții”) scrisă, după mărturia autorului, în nouă zile în 1945, cu dorința fermă de a o publica anonim.
De ce am vrut s-o citesc? Pentru că autori pe care-i respect, din diverse domenii, au recomandat-o cu multă căldură și pentru că este cartea care a fost tradusă în peste 24 de limbi și s-a vândut în peste 16 milioane de exemplare. Sigur că există și păreri care atrag atenția asupra unor aspecte, zic cei care le susțin, negative. Este dreptul fiecăruia să creadă ceea ce propria experiență de viață îi spune că trebuie să creadă. Eu am citit, în sfârșit, cartea și cred că este deosebit de relevantă pentru căutările noastre continue nu doar în condiții extreme, dar și în ceea ce se-ntâmplă constant în jurul nostru.
Nu mi-am propus acum să discut despre carte. Dar, din nou mi s-a părut foarte actual mesajul ei acum când citesc lucrările unor studenți masteranzi care au avut de comentat un text din cartea lui Charles Handy, “The Empty Raincoat”. Aceleași căutări, aceleași incertitudini și, foarte adesea, același răspuns. Viața merită trăită în orice condiții, dar este datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, să încercăm cât de bine putem să ne îmbunătățim condiția. A noastră și a celor care sunt mai puțin norocoși ca noi. Sunt întotdeauna foarte mulți.
Coperta 4
Sensul vieții este cel pe care i-l dăm noi. Și pentru asta trebuie să-l căutăm constant și să facem căutările noastre cât mai relevante nu doar pentru noi, cât pentru cât mai mulți. Cum spune una din masterande, “putem fi grăuntele de nisip care schimbă ceva, oricât de mic. (…) Nu numai câștigul personal trebuie să ne intereseze, ci și recunoașterea și armonia întregului. O lume mai bună nu se construiește pe nefericirea altora.”
Și altcineva, din același program de master de la Limbi Moderne Aplicate de la Universitatea București, subliniază dificultățile tinerilor în a-și găsi nu doar un loc de muncă, ci rolul și rostul pe piața muncii: “în societatea noastră, pe piețele noastre găsești de toate, este greu să creezi ceva deosebit, ceva nou, ca să nu mai vorbim de competitivitate. Cu toate acestea, cartea lui Handy ne încurajează să ne găsim stima de sine, să credem în noi și să nu ne oprim niciodată din cauza dificultăților.”
Într-o lume tot mai sceptică și mai blazată cartea lui Frankl mi-a îmbogățit sufletul și mintea, iar răspunsurile masteranzilor, nu toate evident, dar suficient de multe, mi-au dat speranța că poate lumea mai are șanse de a-și găsi calea spre o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.
Întodeauna mi-au plăcut lansările de carte. Pe 14 iulie, zi deosebită prin valențele ei internaționale, am participat la o lansare deosebită, organizată de Editura Biscara. De ce o lansare deosebită? Pentru că autoarea, Angela Dina-Moțățăianu, este o persoană remarcabilă din multe puncte de vedere. Prin modul în care scrie, prin forța de a atrage cititori, ei, da și premii literare – o mulțime, și, mai ales, prin tenacitatea prin care își materializează crezul artistic.
Vorba domniei sale spusă sau scrisă într-o minunată și corectă limbă română pe care nu te mai saturi s-o asculți prin care ne mulțumește, nouă cititorilor, pentru că ne-am alăturat domniei sale în “…această aventură printr-o lume care se destramă încet-încet, ireversibil…, alături de personajele-mi născute din amintiri ori doar plăsmuite, menite a străluci, chiar și pentru puține clipe, în lumina lunii, întârziind victoria deplină a vârcolacilor prezentului, ce ne sorb virtutea, vigoarea, simțămintele… Nutresc nădejdea că, citindu-mi povestirile, scuturați întrucâtva colbul uitării de sine în care mi se afundă neamul!”
Care este oare unul din rosturile cele mai importante ale celor care știu și pot scrie? Desigur că acela de a depune mărturie despre trecerea lor și a noastră prin lume. Sunt lumi care dispar, în timp ce altele se nasc și încearcă să trăiască și să ne absoarbă în vârtejul lor, dar indiferent de ce fel de lumi sunt cele în care trăim avem datoria, aș zice și eu alături de atâția alți înțelepți și înțelepte, să depunem mărturie, să spunem celor care vor urma că ne-am străduit, uneori am reușit, adesea nu, dar am încercat să dăm sens unui haos care doar prin noi devine univers. Adina Dina-Moțățăianu are această minunată vocație, dublată de cunoașterea profundă a limbii române în multiplele ei registre și valențe, trecute dar și actuale, de a marca trecerea noastră prin viață.
Fantastic, magic, suprapunere și confuzie de planuri, precum în basme sau în benzi desenate cu eroi, eroine și puteri din vieți adunate sau câștigate prin treceri inițiatice pe care adesea nu le recunoaștem, dar care ne marchează fără să vrem.
Fără să vreau îmi amintesc citatul atribuit lui Picasso “Învață regulile în mod profesionist, ca să le poți încălca cu artă.” (Learn the rules like a pro, so you can break them like an artist). Este ce face Adina Dina-Moțățăianu cu limba română, cu mențiunea că nu încalcă regulile, dar le folosește într-un mod surprinzător pentru cei obșnuiți doar cu săracul registru cotidian adresat celor care au dificultăți de înțelegere a unor texte la nivel avansat.
După o săptămână stranie în care lucrurile pe care de obicei nu vreau să le bag în seamă m-au obligat să le ascult și mi-au reamintit că, indiferent de cât de tare zic eu că sunt, există lucruri peste voința mea, iată-mă, sper, într-o formă acceptabilă ca să-mi reiau multele activități pe care am dorit să le fac, dar n-am reușit.
Încep de aici. La aniversarea zilei revistei Curtea de la Argeș (11 iunie) am cunoscut-o pe Mihaela Malea Stroe recitând din noul ei volum de poezie Alfabestiar apărut la Editura Eikon. N-o să vorbesc aici despre această realizare spectaculoasă de a scrie poeme/poezii pentru fiecare literă a alfabetului, fiecare poezie conținând doar cuvinte începând cu litera din titlu. Găsiți o frumoasă recenzie aici.
Am primit de la Mihaela Malea Stroe volumul de pozieClipa de grație, apărut în 2016 la Editura Eikon. Și, de atunci, tot citesc și recitesc versurile poemelor și descopăr nu doar o poetă deosebită, a cărei frumoasă limbă română este un prilej minunat de bucurie și, cum îi mărturiseam la un moment dat, de invidie pozitivă, adică mai mult decât admirație, pentru aparenta ușurință prin care folosește limba în registre atât de diferite, dar cu o muzicalitate încântătoare.
Citind Poemul unei rugi de seară n-am putut să nu mă gândesc la Celepatruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak. De ce? Poate pentru că dincolo de nevoia universală de și căutarea permanentă a iubirii, cele două se structurează în jurul elementelor esențiale. Pentru Shafak ele sunt pământul, apa, vântul, focul și golul. Pentru Malea Stroe, în loc de gol avem verdele iubirii. De ce? Și cum să compar un poem cu un roman? Nu este poezia concentrarea universului în cuvinte?
Deocamdată, cu permisiunea autoarei, redau mai jos poemul. Și-i mulțumesc Mihaelei Malea Stroe pentru clipele de grație pe care ni le oferă.
Poemul unei rugi de seară
Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Apă,
Pe sub copita iernii,
Când iarna din umbre-ntristate se adapă.
Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Foc,
Prin bezna lumii strânsă la un loc.
Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Aer,
Din borangicul lunii
Să strâng fuior și caier.
Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Lut
Al înserării-n care ne-am pierdut.
Îngăduie-mi, iubite,
Să-ți tot fiu … verdele iubirii,
Verdele credinței, mană în pustiu.
Cine este Charles Handy și de ce ar trebui să știți cine este? Sigur, este unul din autorii mei preferați de management. Dar dincolo de asta este un vizionar. Puteți începe de aici să aflați date de bază despre el.
În cartea sa, Pelerina goală. Dând sens viitorului, Charles Handy ne oferă o posibilă privire spre viitor. Cartea a fost scrisă în 1994 și mai jos sunt ultimile paragrafe din carte – foarte actuale. De parcă ar fi fost scrise … ieri.
“Oamenii sunt deștepți, mulți dintre ei. Majoritatea sunt cumsecade, dacă li se dă vreo șansă. Nu sunt nepăsători, fie doar și pentru că știu că o lume care se prăbușește în jurul lor nu le va aduce nimic bun. Dar mai întâi trebuie să existe o acceptare generală a faptului că lumea s-a schimbat. Sfârșitul comunismului nu înseamnă că acum capitalismul, în forma sa veche, este singura cale corectă. Triumful democrațiilor asupra totalitarismului nu înseamnă că totul în acele democrații este validat. Pașii uriași făcuți de știință în ultimele decenii nu înseamnă că oamenii de știință au sau ar putea avea toate răspunsurile și că nouă celorlalți nu trebuie să ne pese.
Este, de asemenea, sfârșitul epocii organizației de masă, epoca în care toți, dacă ne-am dori asta, ne-am putea aștepta încrezători să fim angajați pentru o mare parte a vieții noastre, și peste 90% și-au dorit acest lucru. Munca va continua să fie în centrul vieții noastre, dar va trebui să ne gândim la ce înțelegem prin muncă și cum ar putea fi ea reorganizată. La prima vedere, provocarea este descurajantă, dar munca în aceste organizații de masă nu a fost niciodată o fericire totală pentru toată lumea. Organizația de masă nu există de atât de multă vreme. Nu ar trebui să ne gândim la ea ca la o lege a naturii. Poate ne va fi mai bine fără ea.
Speranța stă în necunoscut (…). Lumea este pregătită pentru reinventare în atât de multe feluri. Creativitatea se naște din haos. Ce facem, cui aparținem, de ce facem, când facem, unde facem – toate acestea pot fi diferite și ar putea fi mai bune. Societățile noastre, însă, sunt construite pe jurisprudență. Schimbarea vine din inițiative mărunte care funcționează, inițiative care, imitate, devin moda. Nu ne putem aștepta la viziuni mărețe de la oameni măreți, pentru că aceștia sunt în număr insuficient la sfârșitul istoriei. Depinde de noi să ne aprindem propriile făclii în întuneric.”
Ziua de ieri a fost una plină. De activități, de oameni și de bucurii.
Să-ncep cu bucuria de a fi primit o carte. Este o carte pe care mi-am dorit de mult s-o citesc fără să știu că este scrisă. Cu atât mai mare mi-a fost plăcerea să aflu că a fost publicată. Cartea mi-a fost inițial recomandată de o bună prietenă și colegă. Pe amândouă ne leagă un trecut profesional incitant și continuu aflat sub zodia schimbării și conectării la nou. În ultima vreme suntem, printre altele, interesate de Asia. Și iată că a apărut această carte pe al cărei autor am avut privilegiul să-l cunosc la
diverse întâlniri și conferințe pe vremea când ele se-ntâmplau față-n-față sau să-l ascult pe diverse platforme în timpurile pandemice.
Este vorba despre cartea O privire spre Asia. Amintirile unui ambasador de Viorel Isticioaia-Budura, apărută la editura Litera în 2021. O carte elegantă din toate punctele de vedere. Coperta minimalistă, dar de un efect remarcabil, cu clape care ne dezvăluie câteva informații esențiale asupra autorului, și cu un text pe ultima copertă semnat de președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. Hârtia volumului are nuanța untului, plăcută și odihnitoare ochiului, nu albul orbitor al volumelor parcă trase la copiator.
Am răsfoit volumul imediat și mi-am dat seama că este fascinant și trebuie citit cu atenție pentru a te bucura de multiplele planuri și sensuri pe care autorul le-a țesut și întrețesut în capitolele cărții. Sigur că există și fotografii – de calitate și cu explicații.
Mă opresc aici pentru că abia aștept să intru în lumea pe care ambasadorul Viorel Isticioaia ne-o pune cu atâta generozitate la dispoziție.
