LECTURI, SCRIERE CREATIVA

Povești care contează

Iată și traducerea în română a povestirii “Birou seara” din cartea „Evadând din ramă. Femei din tablouri celebre își spun poveștile” (Escaping the Frame. Women in Famous Pictures tell their Stories) scrisă de Mary Bevan. Cartea a fost publicată în 2021 și aparține unui gen literar numit literatură ecfrastică care permite descrierea unei opere de artă plastică prin vocea unuia dintre personaje. Foarte interesant că acest tip de literatură relativ popular când tehnologia nu ne permitea să vizualizăm marile opere de artă din diverse epoci și cu diferite subiecte este din nou folosit acum când ne putem plimba virtual prin multe dintre muzeele lumii pentru a ne permite noi interpretări și a da voce unor categorii care nu aveau drept la replică în perioadele anterioare.

Aveți mai jos introducerea făcută de Mary Bevan la interpretarea povestirii spusă de secretară despre pictura „Birou seara”.

“Pictura în ulei din 1940 intitulată „Birou seara” a fost realizată de artistul american Edward Hopper. Este expusă în Centrul Walker pentru arte din Minneapolis, SUA. Hopper este recunoscut ca cel mai important artist plastic realist american, deși realismul lui nu este de tip fotografic, cât mai degrabă reprezintă o interpretare a realității.  Temele lui majore, difuze în întreaga operă, sunt deșertăciunea vieții contemporane și singurătatea eului. Au existat multe speculații cu privire la “povestea” pe care o spune acest tablou evocator despre un șef și secretara lui lucrând împreună până seara târziu. Secretara este cea care vorbește în acest tablou.”

Și iată și povestirea în sine:

Birou seara

Bineînțeles că toți oamenii suntem voyeuri prin definiție; imaginațiile noastre se hrănesc lacome cu frânturi din lumile altora, viețile altora, și ne distrăm țesând povești în jurul lor. Întotdeauna trebuie să existe o poveste. Chiar în acest moment este foarte probabil că deja vă creați propria poveste cu privire la ceea ce vedeți aici. De acord că unghiul din care ne priviți – vă plasează undeva deasupra de unde puteți să vă uitați pe furiș, ca la un film porno, în biroul nostru prin fereastra luminată– de fapt chiar vă invită. Poate vă imaginați că sunteți pasageri într-un tren ‘L’, la înălțime, care se rostogolește prin noaptea New Yorkului pe lângă zeci de zgârie-nori cu ferestre luminate ca a noastră, fiecare oferind propriul ei tablou ispititor.

Ia spuneți-mi, ce poveste stereotipică țeseți acum în jurul nostru, șeful și voluptoasa lui secretară în rochie scurtă, care-i îmbrățișează strâns silueta, închiși singuri într-un birou mic după lăsarea întunericului? Poate sperați că o să vă ofer detalii, să vă explic de ce sunt îmbrăcată așa cum sunt, poate să vă dezvălui amănuntele picante ale unei relații interzise. Dacă așa stau lucrurile veți fi dezamăgiți. O imagine nu este o anecdotă: dacă ați putea s-o povestiți, ce rost ar avea s-o pictați? Există aici semnificații dacă sunteți pregătit să lăsați la o parte ceea ce credeți că știți și să priviți cu mintea deschisă, dar asta depinde de dumneavoastră.

Vă voi spune doar că anul este 1940. Suntem copiii Marii Crize economice care ne-a schimbat total viețile, în special viețile noastre, ale femeilor. Ne-am pierdut importanța ca membri ai forței de muncă pentru care am luptat din greu de-a lungul anilor, pentru că atunci când nu există suficiente locuri de muncă pentru bărbații noștri ne trezim expediate în locuri de muncă considerate potrivite doar pentru femei, adesea de muncă necalificată. Unele dintre noi am continuat să luptăm cu greutățile, dar visele de șanse egale s-au estompat. Și acum se pare că războiul a început din nou în Europa, deși deocamdată asta nu este treaba Americii. Așa că iată-ne – acest bărbat și cu mine – constrânși în acest birou mic, fără personalitate, luminați de o lumină albă, rece și neiertătoare care nu lasă umbre, fără să putem privi în altă parte decât în interiorul nostru, absorbiți de noi înșine, aproape unul de altul, dar la depărtări de mile. Fereastra este pe jumătate deschisă din cauza căldurii, dar dincolo de ea nu este nimic, doar întunericul.

După cum puteți vedea, șeful meu are vreo 40 de ani; eu, secretara lui, sunt cu câțiva ani mai tânără, dar nu o puștoaică. Observați că, în ciuda căldurii, este prea preocupat ca să-și scoată haina, cocoșat la birou, lucrează până târziu, scanând hârtiile pe care i le selecționez. Eu stau pur și simplu, urmărindu-i reacțiile, așteptând – oare ce? O adiere dinspre fereastră a suflat o foaie pe podea. E dezordine, dar n-am chef să mă aplec și s-o ridic. Sunt o pisică; îmi studiez șoarecele. Când va veni momentul potrivit aș putea să-l atac – sau nu.

Asta-i tot. Trageți singuri concluziile, interpretați scena cum doriți. Oricum adevărul este întotdeauna inaccesibil. Poate că nici nu există vreo poveste aici. Poate este doar o imagine simplă a lumii noastre – a  lui și a mea; o lume în care este prea târziu pentru amândoi din mai multe puncte de vedere. Poate suntem doar pur și simplu prizonierii acestei intimități izolate, claustrofobice. Nu este viața, de fapt, plină de astfel de contradicții?

GURA LUMII, LECTURI

Fericirea …

Momo, pisicuța aventuroasă.

Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.

“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.

Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!

S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.

Lectură plăcută și folositoare.

https://www.economist.com/christmas-spec ials/2010/12/16/the-u-bend-of-life
CARTI, LECTURI

Bunica …

Am primit de la o bună colegă și prietenă cartea lui Lars Saabye Christensen  ֦Bunica mea chinezoaică” cu frumoasele cuvinte adresate mie pe coperta interioară ֦ … culturi în dialog și posibile inspirații pentru noi călătorii”. Știe prietena mea că o carte are o valoare mult mai mare dacă persoana care o oferă scrie câteva cuvinte dedicate persoanei care o primește. Un secret sau un truc care este de cele mai multe ori uitat azi. Păcat.

Ca majoritatea cărților, cu excepția celor polițiste sau similare, se deschide mai greu către cititorul de azi adesea grăbit să afle fără prea multe eforturi despre ce este vorba între coperți. Cartea despre care scriu aici și a cărei copertă este mai jos avansează încet, deschizând uși, ușițe sau ferestre către culturi care par, la prima vedere, să nu aibă prea multe în comun. Doar la prima vedere, pentru că pe măsură ce avansăm în poveste cartea devine captivantă și nu poți să nu devii interesată în atât de personala și, probabil, de aceea universala călătorie de descoperire a autorului. Folosesc termenul generic povestea care este de fapt o împletire neașteptată, dar cu atât mai de efect, a unor documente personale, surse oficiale din presa diverselor lumi și perioade prin care suntem purtați, memoria autorului, imperfectă și astfel deosebit de creativă și, desigur, reflecțiile pe care i le provoacă trecerea implacabilă a timpului care duce, cum altfel, la singura certitudine pe care o avem. Moartea. Dar cartea nu este o carte sumbră, întunecată. Dimpotrivă. Prin căutările și eforturile de a-și salva bunica, și propria viață, din neantul uitării cartea este, desigur în lectura mea, o frumoasă odă închinată vieții și căutării sensului ei, căutare atât de personală pentru fiecare dintre noi.

Cartea poate fi citită din diverse perspective: culturale, educaționale, feministe, social-politice, de managementul riscului, de evoluție a transportului pe mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezentul cărții, cum ne afectează progresul tehnic, care este legătura dintre realitate, memorie și literatură, și probabil altele.

Redau câteva dintre elementele care m-au făcut să reflectez la modalitățile de exprimare ale unor poziții clare, evidente, fără însă a te transforma ca scriitor în activist sau partizan ideologic. Modalitățile prin care Christensen  își face cunoscute convingerile, caracterul dacă vreți – este un cuvânt pe care-l folosește el însuși în carte, dar care este tot mai uitat în civilizația noastră accelerată, probabil pentru că pentru a ne forma caracterul nu putem să ne grăbim, sunt subtile, infuze în textura uneori voit neclară a cărții. Oricum, urmărind imaginea greu de creionat a bunicii, Christensen ne oferă un vast tablou al unor lumi care se scufundă tot mai mult în uitare, așa cum o vom face fiecare dintre noi ca indivizi sau ca societate.

Aș zice că una din temele majore ale cărții este rolul absenței asupra celor prezenți. Chiar din primul rând Christensen ne atrage atenția asupra unui ֦ ceas straniu” din rezerva de spital în care tatăl său își trăiește sfârșitul și, probabil, prin claritatea dată de apropierea morții subliniază ca răspuns la o întrebare nerostită a fiului ֦ Ceasul merge înapoi!´ Și este clar că timpul romanului pendulează constant între căutările unui timp trecut și ale unor absențe notabile și efectele lor posibile asupra celor de azi.

Iată cum completează autorul imaginea străbunicului său Thomsen, meșter zidar, pe care o recompune ușor din necrologurile apărute în mai multe ziare locale. Toate ֦ au o mare lipsă: femeile. Desigur, familia și prietenii sunt binecuvântați. Dar nu se amintește nimic de soția lui Jens Christian Thomsen, Anne Katrine, născută Jensen. Ea nu este amintită. S-au căsătorit la 9 mai 1868 și ea a avut de îngrijit cinci copii (…). I-a crescut frumos pe toți, dar nu este amintită la comemorarea meșterului zidar Thomsen. Nu are loc în memoria colectivă și rămâne doar o parte a vieții private unde și-a oferit serviciile. Truda și suferința ei au ușurat viața bărbaților care mai apoi au lăsat-o într-un con de umbră. O caut pe Anne Katrine Thomsen, străbunica mea, dar nu se vede nicăieri. De fapt, nici nu există fotografii cu ea. Nu știu când s-a născut. Nici măcar nu știu când a murit. E lăsată în întuneric.” (p.31)

Lars Saabye Christensen este interesat să afle care este locul celor absenți, în cazul acesta, al femeilor, în imaginea vremurilor în care au trăit. Bunica lui care desigur era numită chinezoaică după  aventura remarcabilă pentru epoca respectivă de a fi călătorit singură pe mare până în Hong Kong se numea Hulda Christensen, iar fascinația pe care o exercită asupra nepotului romancier vine din mai multe surse. În primul rând una pur umană – dorința de a o salva din abisul uitării. Dar la fel de importantă este și dorința sa de a folosi puținele date biografie existente pentru a scrie romanul pe care și l-a dorit dintotdeauna. Viața bunicii sale este „material de ficțiune” (p.23). Și totuși relația dintre realitate și ficțiune nu este una simplă. Christensen este conștient de distorsionarea realității de către eul auctorial și are ezitări asupra moralității abordării vieții altora din acest unghi.

Spre deosebire de năvala reprezentanților culturii “woke” (a deșteptării) care-și doresc să curețe istoria de fenomene de discriminare, dând naștere altora, Christensen prezintă pe un ton natural, nepartizan, dar ferm multiple momente de discriminare nu doar de gen, ci și de rasă, economice, etc. Iată-l în continuare prezentându-și frământările. „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. E ușor să te pierzi într-o astfel de lume. Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nici o dovadă.” (p. 25)

Închei aici nu neapărat pentru că textul a devenit prea lung, dar pentru că ne trimite către o altă primejdie care ne paște pe mulți. Aceea de a ne pierde într-o lume în care există atâtea capcane, atâtea sirene care ne atrag cu melodiile lor încântătoare, dar fără conținut.  

Photo by Andrea De Santis on Unsplash.
LECTURI

O lectură savuroasă

Mai contagioasă și mai agresivă decât covidul – lenea intelectuală ne duce încet, încet spre pierderea expresivității verbale. Și ce? Doar avem …. emoticoane. Epice.

Mi-aduc aminte că l-am auzit prima dată pe nepotul meu mijlociu spunând cu referire la niște personaje de desene animate de pe Cartoon Network ceva gen și “au dat o bătălie epică”. Avea cred vreo 7-8 ani. Nu mi se părea că este un cuvânt potrivit vârstei lui. Dar ce știam eu? Începuse dublarea desenelor animate în română, în ciuda protestelor unor categorii precum profesorii de engleză, și efectele … se văd.

Articolul la care mă refer poate fi găsit aici și este scris de Mihaela Malea Stroe. o cunoscătoare fără cusur a limbii române.

Redau mai jos doar începutul, “pour la bonne bouche“.

Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.

https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-clatite-epice/
LECTURI, ROMANA

Confluențe … estivale

Poate n-aș fi scris despre cel mai recent articol care mi s-a publicat în revista Litere de la Târgoviște, dacă n-aș fi primit un mesaj emoționant de la o colegă și prietenă care are uzanța atât de rară azi de a oferi feedback asupra ceea ce i se trimite.

Redau mai jos cuvintele ei extrem de generoase, dar și relevante pentru una dintre funcțiile lecturii aceea de a ne ajuta să re/vizităm locuri pe care, altfel, le-am fi păstrat în vreun cotlon de memorie, sau poate chiar le-am fi șters sub presiunea atât de mare a agresivității informaționale la care suntem supuși fiecare dintre noi.

Și, desigur, vă invit să frunzăriți toată revista extrem de generoasă ca subiecte abordate, dar și ca autori publicați. Ca de obicei sunt recunoscătoare că fac parte dintre ei. Articolul meu îl veți găsi în revistă la p. 61 sau la sfârșitul acestei pagini.

Iată și feedbackul despre care vorbeam. Îi mulțumesc și aici minunatei doamne care și-a făcut timp să-mi împărtășească gândurile ei.

“EXCELENT articolul tău!!! Ar trebui ‘diseminat’ cumva ca să ajungă la mai multă lume. Și, în general, scrisul tău ar trebui să fie făcut cunoscut mai multora.

Now, believe it or not, in 1977 când am terminat facultatea am primit cadou de la prietena mea din studenție, cartea “Leben mit Picasso”, care m-a impresionat grozav și pe care am citit-o pe nerăsuflate, iar în 2001 am vizitat la Lucerna muzeul Picasso. Are o fantastică expozție de fotografie realizată de prietenul lui Picasso – nu îmi mai aduc aminte multe detalii, dar țin minte că erau foarte multe imagini de familie, care redau atmosfera și latura mai puțin cunoscută a lui Picasso.

Îmi aduc aminte și de Cella Delavrancea la Academia Română și, bineînțeles, de concertele de pian. Faci legături foarte interesante și ne porți pe valurile confluențelor într-un mod superb, foarte inspirat.”

LECTURI, READINGS

Readings / Lecturi

From an interview with Agustina Bazterrica, on her new short story book “19 Claws and a Black Bird”. It reminds me of Neil Gaiman’s “Babycakes”.

“Tender Is the Flesh is a meditation on what capitalism is – it teaches us to naturalise cruelty,” she says, speaking over Zoom from the home she shares with her husband and two cats in Buenos Aires. “Capitalism is a system into which we are all born, we have it inside of us, and patriarchy is part of that system. I tried to work with this idea that we eat each other in a symbolic way. With women it’s so obvious, because you can talk about human trafficking, war and the way women are made invisible in different spheres. Here in Argentina, they kill women every day. Capitalism and cannibalism are almost the same, you know?”

“I want the short stories to be like claws that take the reader and scrape them a little bit. If you’re indifferent to a text, the text doesn’t work.”

Source:
The Guardian.

Dintr-un interviu cu Agustina Bazterrica, cu ocazia noii sale cărți de nuvele „19 gheare și o pasăre neagră”. Îmi amintește de schița lui Nail Gaiman “Babycakes” (Prăjituri din bebeluși).

„Tender Is the Flesh (Ce moale e carnea) este o meditație asupra capitalismului – ne învață să naturalizăm cruzimea”, spune ea, vorbind pe Zoom din casa din Buenos Aires în care trăiește cu soțul ei și cele două pisici. „Capitalismul este un sistem în care ne naștem cu toții, îl avem în interiorul nostru, iar patriarhatul face parte din acel sistem. Am încercat să lucrez cu ideea că ne mâncăm unii pe alții într-un mod simbolic. Cu femeile este atât de evident, pentru că poți vorbi despre traficul de persoane, război și despre modul în care femeile sunt făcute invizibile în diferite domenii. Aici, în Argentina, femeile se ucid în fiecare zi. Capitalismul și canibalismul sunt aproape la fel, nu-i așa?”

„Vreau ca nuvelele să fie ca niște gheare care apucă cititorii și îi zgârie puțin. Dacă ești indiferent la un text, textul nu este bun.”

LECTURI, ROMANA

Sensul vieții

Mi-am dorit de multă vreme să citesc cartea lui Viktor E. Frankl ”Man’s Search for Meaning” (în română „Omul în căutarea sensului vieții”) scrisă, după mărturia autorului, în nouă zile în 1945, cu dorința fermă de a o publica anonim.

De ce am vrut s-o citesc? Pentru că autori pe care-i respect, din diverse domenii, au recomandat-o cu multă căldură și pentru că este cartea care a fost tradusă în peste 24 de limbi și s-a vândut în peste 16 milioane de exemplare. Sigur că există și păreri care atrag atenția asupra unor aspecte, zic cei care le susțin, negative. Este dreptul fiecăruia să creadă ceea ce propria experiență de viață îi spune că trebuie să creadă. Eu am citit, în sfârșit, cartea și cred că este deosebit de relevantă pentru căutările noastre continue nu doar în condiții extreme, dar și în ceea ce se-ntâmplă constant în jurul nostru.

Nu mi-am propus acum să discut despre carte. Dar, din nou mi s-a părut foarte actual mesajul ei acum când citesc lucrările unor studenți masteranzi care au avut de comentat un text din cartea lui Charles Handy, “The Empty Raincoat”. Aceleași căutări, aceleași incertitudini și, foarte adesea, același răspuns. Viața merită trăită în orice condiții, dar este datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, să încercăm cât de bine putem să ne îmbunătățim condiția. A noastră și a celor care sunt mai puțin norocoși ca noi. Sunt întotdeauna foarte mulți.  

Coperta 4

Sensul vieții este cel pe care i-l dăm noi. Și pentru asta trebuie să-l căutăm constant și să facem căutările noastre cât mai relevante nu doar pentru noi, cât pentru cât mai mulți. Cum spune una din masterande, “putem fi grăuntele de nisip care schimbă ceva, oricât de mic. (…) Nu numai câștigul personal trebuie să ne intereseze, ci și recunoașterea și armonia întregului. O lume mai bună nu se construiește pe nefericirea altora.”

Și altcineva, din același program de master de la Limbi Moderne Aplicate de la Universitatea București, subliniază dificultățile tinerilor în a-și găsi nu doar un loc de muncă, ci rolul și rostul pe piața muncii: “în societatea noastră, pe piețele noastre găsești de toate, este greu să creezi ceva deosebit, ceva nou, ca să nu mai vorbim de competitivitate. Cu toate acestea, cartea lui Handy ne încurajează să ne găsim stima de sine, să credem în noi și să nu ne oprim niciodată din cauza dificultăților.”  

Într-o lume tot mai sceptică și mai blazată cartea lui Frankl mi-a îmbogățit sufletul și mintea, iar răspunsurile masteranzilor, nu toate evident, dar suficient de multe, mi-au dat speranța că poate lumea mai are șanse de a-și găsi calea spre o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ENTREPRENEURSHIP. LEADERSHIP. BUSINESS, ROMANA

Orologiul Corpus II

De ce este acest orologiu atât de fascinant, de ce a costat cât a costat (1,8 milioane lire sterline), de ce la inaugurare a fost prezent Stephen Hawking, de ce lumea continuă să se fotografieze în fața lui, de ce chiar soțul reginei Elisabeta, prințul Philip a dorit să vadă orologiul inventat de către “omul ceainic” (the kettle man)… de ce?

De ce “omul ceainic”? Pentru că Dr. John C. Taylor și-a făcut averea prin inventarea unui element aparent neînsemnat la care majoritatea utilizatorilor nici măcar nu se gândesc: un comutator prin care un ceainic electric fără cordon se conectează la baza lui. V-ați fi gândit că un mic comutator te poate îmbogăți atât de mult? Sigur că au mai fost și alte invenții, dar toate în sfera comutatoarelor bimetalice folosite într-o mare diversitate de situații, de la mașini la electrocasnice. În seria filatelică dedicată inventatorului și creațiilor lui, Oficiul Poștal din Insula Man celebrează cele mai cunoscute invenții, dar și orologiul Corpus și casa, Arragon Mooar, cea care a fost construită după planurile sale și include elemente arhitecturale deosebite.

Sursa: https://www.johnctaylor.com/my-world/

Revenind la orologiul nostru – este o operă pe care autorul și-a dorit-o complet diferită de un orologiu obișnuit, dar care să funcționeze ca un ceas adevărat. A reușit acest lucru prin multiple aluzii, un rafinament extraordinar al manoperei și doze de umor care au intrat în creația ceasului. Valurile de pe cadranul ceasului descriu timpul extinzându-se din centrul universului după Big Bang și, probabil, sunt o modalitate de a ne aduce aminte de locul nostru în univers.  Designul orologiului este un omagiu adus lui John Harrison,  orologier britanic din secolul XVIII, cunoscut pentru că a dezvoltat ceasurile maritime în operarea cărora a folosit un regulator de ceas sub formă de lăcustă. Dr. John C. Taylor a preluat ideea lăcustei și a făcut-o mult mai mare și vizibilă. Lăcusta creată de Taylor este un mutant, așezat deasupra orologiului și are un comportament imprevizibil. Ceasul este popular printre copii care sunt fascinați de comportamentul imprevizibil al creaturii de deasupra ceasului. Creatura va pocni din gură, va clipi și își va mișca coada, mâncând fiecare a 59 secundă de la sfârșitul unui minut, astfel încât să nu o poți recupera niciodată. De aceea se numește Cronofagul. Un avertisment pentru modul în care pierdem timpul irecuperabil vreodată. Pe pagina dedicată orologiului există un videoclip de trei minute în care vedem cum s-a născut acest proiect magnific.

Orologiul nu are limbi. El marchează timpul prin leduri albastre care sclipesc prin fantele existente pe fața sa. Timpul este relativ, adică uneori mai rapid, alteori mai încet ca și în viață, dar este corectat la fiecare 5 minute. La dezvelirea orologiului, Stephen Hawking a îndemnat la reflecție punând întrebări ca: “De ce timpul se scurge doar înainte? Are timpul început și sfârșit? Ne putem mișca lateral în timp?” Iar la fiecare oră se aud în spatele feței orologiului căzând lanțuri într-un cosciug de lemn. Oricine am fi, timpul se scurge ireversibil și, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în același loc.

Sărbători fericite!

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, DIN VIATA, ROMANA

Orologiul Corpus

Au trecut peste 2000 de ani de când s-a născut Cristos: pentru creștini cel mai semnificativ lucru spiritual la care facem constant referire. Când au trecut și, mai ales, cum? Bibliotecile sunt pline de posibile răspunsuri. Și, desigur, fiecare avem propria percepție asupra timpului personal și asupra celui istoric. Dar acum vreau să scriu despre cum putem întotdeauna privi lucrurile obișnuite din unghiuri neobișnuite. Mă refer la timp și cum este el măsurat.

De când sunt în Cambridge am descoperit un monument straniu închinat timpului în acest oraș în care timpul trece atât de diferit pentru colegiile universitare și pentru partea să-I zicem “laică” a orașului, adică a orășenilor localnici. Este vorba despre “orologiul corpus” donat bibliotecii colegiului Corpus Christi de către un fost absolvent, Dr. John Taylor. Colegiul Corpus Christi este cunoscut ca singurul fondat de orășenii din Cambridge în 1352 ceea ce-l face al șaselea cel mai vechi colegiu din Cambridge.

Cine este însă Dr. John Taylor și de unde a avut această idee și, mai ales, capacitatea financiară de a o pune în practică? Pe scurt, pentru cei care nu au probleme cu înțelegerea limbii engleze aveți mai jos o copie a paginii 193 din cartea Cambridge per diem. A daily chronicle of Cambridge connections de Rosie Zanders. Spune pe scurt povestea ceasului și a inventatorului și donatorului lui. Pentru cei care preferă limba română căteva detalii mai jos și mai multe mâine.

Dr.  John Taylor este un vechi membru al Colegiului și un donator generos. A finanțat un proiect de catalogare a cărților din colecția bibliotecii Parker și, probabil, cel mai cunoscut proiect finanțat a fost cel prin care a creat orologiul Corpus. Dar despre asta mai scriu și mâine.

Crăciun fericit!

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ENGLISH, ENTREPRENEURSHIP. LEADERSHIP. BUSINESS, ROMANA

Smiling & joking leaders // Lideri zâmbitori și care spun glume

What research areas some cultures have: the influence of humor and/or smiling on organizational efficiency! Over here (in Bucharest, Romania) we think that too much smiling shows hypocrisy, lip-service, you name it. And humor? That also depends. Why? On what? Long story.

This piece of research done by two Stanford academics involved over 1.4 million people, in 166 countries.  The question was easy: “Did you smile or laugh a lot yesterday?” The answers? At age 16, 18, or 20, people generally said “yes”. At 23, the answer changed to “no”—and people don’t start laughing again until they retire.

OMG!!! The research question became: how would the work world change for the better if people smiled more?

Some answers:

  • leaders with a sense of humor—good, amazing or just plain—are 27 % more motivating and inspiring.
  • the employees of the above leaders are 15 % more engaged and their teams are twice as creative as measured by having them solve a creativity challenge.
  • one of their studies showed that a simple, light hearted line to the end of a sales pitch can get you an 18 % higher price point.

Simple, isn’t it?!! Actually, it’s much more complicated. Culture, culture, culture. They even wrote a book about it.

Ce domenii de cercetare există în unele culturi: influența umorului și/sau zâmbetului asupra eficienței organizaționale! Aici (în București, România) credem că prea mult zâmbet demonstrează ipocrizie, vorbe și nu fapte, orice altceva în sensul ăsta. Și umorul? Depinde. De ce? De cine? Poveste lungă.

Această cercetare realizată de două doamne, cadre didactice de la Universitatea Stanford, s-a realizat pe 1,4 milioane de oameni din 166 de țări. Întrebarea a fost ușoară: „Ai zâmbit sau ai râs mult ieri?” Raspunsurile? La 16, 18 sau 20 de ani, oamenii au spus în general „da”. La 23 de ani, răspunsul s-a schimbat în „nu” – iar oamenii nu încep să râdă din nou până când se pensionează.

NU POT SĂ CRED!!! Întrebarea pentru cercetare s-a transformat în: cum s-ar schimba lumea muncii în mai bine dacă oamenii ar zâmbi mai mult?

Câteva răspunsuri:

• liderii cu simțul umorului — bun, uimitor sau simplu — au o capacitate cu 27 % mai mare de a fi motivanți și inspiratori față de cei fără această trăsătură.

• angajații liderilor de mai sus sunt cu 15 % mai implicați, iar echipele lor sunt de două ori mai creative când rezolvă o problemă presupunând creativitate.

• unul dintre studiile celor două cercetătoare a arătat că o poantă simplă folosită la sfârșitul unui mesaj de vânzare sau al unei reclama poate aduce un preț cu 18 % mai mare.

Simplu, nu-i așa?!! Nu chiar. De fapt, este mult mai complicat. Cultura locală este foarte importantă. De asta au și scris o carte despre asta.