Iată și traducerea în română a povestirii “Birou seara” din cartea „Evadând din ramă. Femei din tablouri celebre își spun poveștile” (Escaping the Frame. Women in Famous Pictures tell their Stories) scrisă de Mary Bevan. Cartea a fost publicată în 2021 și aparține unui gen literar numit literatură ecfrastică care permite descrierea unei opere de artă plastică prin vocea unuia dintre personaje. Foarte interesant că acest tip de literatură relativ popular când tehnologia nu ne permitea să vizualizăm marile opere de artă din diverse epoci și cu diferite subiecte este din nou folosit acum când ne putem plimba virtual prin multe dintre muzeele lumii pentru a ne permite noi interpretări și a da voce unor categorii care nu aveau drept la replică în perioadele anterioare.
Aveți mai jos introducerea făcută de Mary Bevan la interpretarea povestirii spusă de secretară despre pictura „Birou seara”.
“Pictura în ulei din 1940 intitulată „Birou seara” a fost realizată de artistul american Edward Hopper. Este expusă în Centrul Walker pentru arte din Minneapolis, SUA. Hopper este recunoscut ca cel mai important artist plastic realist american, deși realismul lui nu este de tip fotografic, cât mai degrabă reprezintă o interpretare a realității. Temele lui majore, difuze în întreaga operă, sunt deșertăciunea vieții contemporane și singurătatea eului. Au existat multe speculații cu privire la “povestea” pe care o spune acest tablou evocator despre un șef și secretara lui lucrând împreună până seara târziu. Secretara este cea care vorbește în acest tablou.”
Și iată și povestirea în sine:
Birou seara
Bineînțeles că toți oamenii suntem voyeuri prin definiție; imaginațiile noastre se hrănesc lacome cu frânturi din lumile altora, viețile altora, și ne distrăm țesând povești în jurul lor. Întotdeauna trebuie să existe o poveste. Chiar în acest moment este foarte probabil că deja vă creați propria poveste cu privire la ceea ce vedeți aici. De acord că unghiul din care ne priviți – vă plasează undeva deasupra de unde puteți să vă uitați pe furiș, ca la un film porno, în biroul nostru prin fereastra luminată– de fapt chiar vă invită. Poate vă imaginați că sunteți pasageri într-un tren ‘L’, la înălțime, care se rostogolește prin noaptea New Yorkului pe lângă zeci de zgârie-nori cu ferestre luminate ca a noastră, fiecare oferind propriul ei tablou ispititor.
Ia spuneți-mi, ce poveste stereotipică țeseți acum în jurul nostru, șeful și voluptoasa lui secretară în rochie scurtă, care-i îmbrățișează strâns silueta, închiși singuri într-un birou mic după lăsarea întunericului? Poate sperați că o să vă ofer detalii, să vă explic de ce sunt îmbrăcată așa cum sunt, poate să vă dezvălui amănuntele picante ale unei relații interzise. Dacă așa stau lucrurile veți fi dezamăgiți. O imagine nu este o anecdotă: dacă ați putea s-o povestiți, ce rost ar avea s-o pictați? Există aici semnificații dacă sunteți pregătit să lăsați la o parte ceea ce credeți că știți și să priviți cu mintea deschisă, dar asta depinde de dumneavoastră.
Vă voi spune doar că anul este 1940. Suntem copiii Marii Crize economice care ne-a schimbat total viețile, în special viețile noastre, ale femeilor. Ne-am pierdut importanța ca membri ai forței de muncă pentru care am luptat din greu de-a lungul anilor, pentru că atunci când nu există suficiente locuri de muncă pentru bărbații noștri ne trezim expediate în locuri de muncă considerate potrivite doar pentru femei, adesea de muncă necalificată. Unele dintre noi am continuat să luptăm cu greutățile, dar visele de șanse egale s-au estompat. Și acum se pare că războiul a început din nou în Europa, deși deocamdată asta nu este treaba Americii. Așa că iată-ne – acest bărbat și cu mine – constrânși în acest birou mic, fără personalitate, luminați de o lumină albă, rece și neiertătoare care nu lasă umbre, fără să putem privi în altă parte decât în interiorul nostru, absorbiți de noi înșine, aproape unul de altul, dar la depărtări de mile. Fereastra este pe jumătate deschisă din cauza căldurii, dar dincolo de ea nu este nimic, doar întunericul.
După cum puteți vedea, șeful meu are vreo 40 de ani; eu, secretara lui, sunt cu câțiva ani mai tânără, dar nu o puștoaică. Observați că, în ciuda căldurii, este prea preocupat ca să-și scoată haina, cocoșat la birou, lucrează până târziu, scanând hârtiile pe care i le selecționez. Eu stau pur și simplu, urmărindu-i reacțiile, așteptând – oare ce? O adiere dinspre fereastră a suflat o foaie pe podea. E dezordine, dar n-am chef să mă aplec și s-o ridic. Sunt o pisică; îmi studiez șoarecele. Când va veni momentul potrivit aș putea să-l atac – sau nu.
Asta-i tot. Trageți singuri concluziile, interpretați scena cum doriți. Oricum adevărul este întotdeauna inaccesibil. Poate că nici nu există vreo poveste aici. Poate este doar o imagine simplă a lumii noastre – a lui și a mea; o lume în care este prea târziu pentru amândoi din mai multe puncte de vedere. Poate suntem doar pur și simplu prizonierii acestei intimități izolate, claustrofobice. Nu este viața, de fapt, plină de astfel de contradicții?
