Este din nou 15 ianuarie – zi binecuvântată pentru cultura română. Am scris un mic articolaș despre o parte din semnificațiile zilei pentru noi, despre lucrurile bune care s-au făcut și, desigur, cârcotașă fiind, despre cele multe care trebuie încă făcute.
L-am scris în engleză, desigur, pentru că este noua normalitate, cea mai comodă cale de a ajunge la mulți cititori. Mulți, dar … știm oare dacă sunt realmente interesați? Citesc ca să înțeleagă, sau doar dau click și trec mai departe, indiferenți. Așa cum facem și noi de atâtea ori. Oricum, dacă nu ești pe net, și dacă nu ești în engleză pe net, cică nu exiști. Sigur că, uite așa, renunțăm la o lume întreagă care nu există în condițiile date. Și nu doar în România. În întreaga lume, aproape 50% din populație nu are acces la internet, și nu neapărat din cauze financiare.
Nu pot să las să treacă ziua de azi fără să scriu despre ziua culturii naționale în limba română, limba culturii naționale. Este o mare dramă faptul că scriem și foarte des vorbim în engleză între noi. Nu sunt ipocrită. Sunt profesoară de engleză și am avut și mai am o carieră frumoasă folosind engleza. DAR, am scris întotdeauna despre importanța folosirii limbii române. În general, cei mai mulți dintre noi nu putem gândi clar decât în limba maternă și doar dacă o vorbim corect. Am pledat pentru folosirea limbii române aici și aici, dar și în alte părți.
Însă o voce mult mai credibilă ca a mea face acest lucru într-un mod mult mai convingător. Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, într-un mesaj de suflet pe pagina sa de Facebook din care redau câteva fragmente:
…Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? (…)
…În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor. Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare. (…)
…Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Viitorul este deja aici. Cum ne pregătim pentru el? Și, mai ales, cine-i pregătește pe cei care sunt la început de viață, de carieră? Vi se pare că școala? O bună prietenă îmi spunea chiar în seara asta pe un ton indignat că ce învață fiul ei din clasa a V-a la o școală obișnuită nu are mare legătură cu ce-nvață doi dintre elevii pe care-i pregătește la o limbă rară, de aceeași vârstă, dar care-nvață la școala Laude-Reut din București. “Eu fac teme de-nnebunesc, scriu compuneri, iar ceilalți fac robotică, diplomație învață tot felul de limbi exotice pentru zona noastră și se duc de drag la școală.”
Prietena mea nu e singură. Aud constant o mulțime de povești similare. Și atunci întrebarea pusă de mine are sens: cum se pregătesc copiii sau nepoții noștri, sau chiar noi, pentru un viitor care ne-a obligat deja pe toți și pe fiecare să interacționăm virtual. Cum să ne alegem meserii care nici măcar nu există ca proiect în mintea sau visele antreprenorilor de azi, ce să mai vorbim de cele din ofertele educaționale prăfuite ale universităților sau în faimosul COR (Clasificarea Ocupatiilor din Romania)?
GMV prezintă cele mai căutate profesii ale viitorului până în 2050: dezvoltatori de software și aplicații IT, directori de vânzări și analiști de marketing și profesioniști în domeniul medical, specialiști în robotică și inteligență artificială, creatori de modă și de mâncăruri imprimate 3D, specialiști în 5G, realitatea virtuală augmentată și mixtă, transport autonom și multe altele.
Limbajul este simplu, fără să simplifice însă, interactiv, cu trimiteri la video-clipuri și articole detaliate despre subiectele abordate.
Se încearcă răspunsuri și scenarii posibile, dar mai ales se ridică întrebări și se discută despre problemele pe care le va genera dezvoltarea accelerată a tehnologiei, despre aspecte etice complexe, dar se trag și semnale de alarmă serioase asupra pericolului rămânerii în afara revoluției digitale și tehnologice.
Este o lectură incitantă, recomandată pentru elevi, studenți, profesori și părinți. Este o sinteză făcută de un grup de experți INACO, coordonată de Andreea Paul, care pune la dispoziția oricui interesat de reorientare profesională un material care invită la reflecție, dar și la acțiune.
Vreau să-mi reorganizez biblioteca. Ce a mai rămas din ea, desigur, după ce am vandalizat-o prin mutări și reorganizări successive. Din care ea a ieșit mai puternică, mai multă – clar, mai sălbatică și cu viața ei proprie care ar fi trebuit să fie o oglindă a vieții mele, dar în care nu mă regăsesc deseori, sau mă regăsesc ca-ntr-o oglindă strâmbă.
Și, deocamdată, mă gândesc la cum s-o apuc, la care cărți să renunț, oare chiar pot, pe care să le pun mai aproape, mai la-ndemână, și asta e o chestie relativă având în vedere naveta pe care o fac, pe care să le pun mai pe raftul de sus, sau și mai bine le duc pe rafturile mai periferice, etc. etc.
O aventură. Fii-mea, altă bibliofilă nebună, sigur mai pragmatică – are multe cărți pe iPad, dar nimic nu se compară, zice și ea, cu obiectul în sine, mă-ndeamnă – hai să aranjăm biblioteca. E varză! Și, da, zic eu cu mintea mea îmbătrânită în rele – și eu citesc online, chiar foarte mult, dar prefer mâncarea adevărată, nu cea din imagini, ca să nu mai vorbesc despre … sex. Și mă opresc aici pentru că, nu-i așa, nu știm cine se rătăcește pe aici și … … Cartea e carte, online sau pe orice alt suport e doar funcțională, nu se compară …. Cam cum citeam pe vremuri o mulțime de lucrări fotocopiate. Eram fericiți că le aveam și așa. Erau un lux! Chiar și acum mai am câte o carte fotocopiată prin biblioteca mea profesională. La cât costă originalul … nici nu e de mirare!
Dar … de unde am plecat și … unde am ajuns! De asta mă feresc de bibliotecă – e ca un vortex. Și ce-am mai descoperit în biblioteca mea distantă?!? Nichita, Nichita … proză poetică sau poezie narativă sau … ce contează cum îi spunem?! Respirările lui ar trebui să fie și ale noastre. Azi, aici și acum.
Se apropie din nou începerea școlii. Și vorbim tot mai mult despre educație. Ne frământă, firesc de altfel, atâtea lucruri. Am recitit un articol pe care l-am scris la începutul anului pe site-ul INACO și pe care l-am republicat și pe blog, aici. Este la fel de adevărat acum ca și atunci, dar acum doar spicuiesc din el.
Cel mai trist lucru este că un Raport al Băncii Mondiale subliniază că decalajul dintre atingerea potențialului uman în România este de 60% față de UE (100%) și este asociat direct cu o lipsă de calitate în educație (p. 138). Cu alte cuvinte dacă te-ai născut în România ai cu 40% mai puține șanse să te realizezi în viață față de restul Europei.
Photo by Dragos Gontariu on Unsplash Photo by Markus Spiske on Unsplash Photo by Josh Cris Gayle on Unsplash
Poate n-aș fi citit Raportul BM dacă INACO n-ar fi participat în februarie 2020 la dezbaterea lui. Raportul dedicat României este intitulat “Piețe și oameni”. Ce spune Andreea Paul, președintă INACO și, mai ales, părinte al unei copile extrem de dornică să învețe și să facă lumea mai bună? “Cea mai șocantă concluzie este că un copil născut în România atinge doar 60% din potențialul său de productivitate odată ajuns adult, în mare parte din cauza educației. Simțeam cu toții că sunt multe lucruri care nu merg bine în educație, dar când auzi o astfel de evaluare te trec toți fiorii. Este vorba de copiii noștri, de copiii României! Este vorba de viitorul nostru! Ne tragem singuri frâna de mână.”
Revenid la date, cele din Raportul BM ne arată că 40% dintre elevii români în vârstă de 15 ani nu obțin competențe de alfabetizare minime și doar 15 % din populația de vârstă activă a terminat învățământul terțiar. Cu alte cuvinte, ceea ce spun și angajatorii din România – este foarte greu să găsești capital uman adecvat ofertei de muncă a firmei tale, sau mai simplu nu avem oameni suficient de calificați pentru a munci eficient.
Photo by Adam Winger on Unsplash Photo by Jeswin Thomas on Unsplash Photo by stem.T4L on Unsplash
Ce mai spune Raportul BM? Că educația românească se luptă (da, da cu frâna de mână trasă sau, dacă vreți, legată de mâini și de picioare de reglementări care fiecare separat sunt probabil bune și necesare, dar împreună și fără pregătirea din timp a sistemului, crează haos) să ofere abilitățile necesare economiei și societății (p. 113). Există o deconectare între angajatori, muncitori și ofertanții educaționali ceea ce face ca sistemul de învățare pe parcursul vieții să fie fragmentat și, ca atare, nefolositor. Există o listă lungă de cauze pentru această situație pentru cei interesați. (Capitolul 6 al Raportului).
România a cunoscut o creștere economică impresionantă în ultimele două decenii, veniturile pe cap de locuitor ale țării crescând de la 26 % față de media UE în 2000 la 63 % în 2017. Dar baza acestei creșteri este tensionată din cauza, zice BM, a două componente structurale esențiale și indisolubil legate: piețele și oamenii. BM trage un semnal de alarmă subliniind că dacă România își propune să crească în continuare trebuie să abordeze 1) defectele pieței și 2) barierele care-i împiedică oamenii să-și atingă potențialul propriu, capacitatea de a participa și de a beneficia de creșterea economică a țării (p. 133). Cu alte cuvinte, România tebuie să-și rezolve problemele de competitivitate și de educație.
Și, dacă n-am fost suficient de explicită, reiau. La pagina 138 Raportul BM spune limpede: decalajul dintre atingerea potențialului uman în România este de 60% față de UE (100%) și este asociat direct cu o lipsă de calitate în educație (p. 138).
Lipsa educației competitive poate duce la generarea și acceptarea unor decizii care pun în pericol, pe termen din ce în ce mai scurt, supraviețuirea noastră ca specie. Nu a lumii, lumea va continua să existe și fără noi. Dar a noastră ca specie. Ce să mai vorbim de noi ca țară? Până să ne-ngrijorăm de soarta lumii, poate e mai simplu să ne gândim la noi. La cei care cu ocazia pandemiei ne redescoperim țara și ne dăm seama cât de multe lucruri minunate se ascund în ea și așteaptă să fie (re)descoperite. De oameni bine educați și mândri că s-au născut aici.
Photo by Markus Winkler on Unsplash Photo by Markus Spiske on Unsplash
Photo by Franck V. on Unsplash
Da, sper să ne descurcăm. Dacă nu noi, atunci copiii și cei tineri. Nu de ei sau pentru ei sunt îngrijorată. Ci pentru cei aroganți, care le știu pe toate și sunt în diverse locuri de unde pot trage frâna. În loc să apese accelerația. Ei sunt cei care mai au de învățat. Mult.
Am promis
o continuare și, iată, mă țin de cuvânt. Sunt impresionată de reacțiile primite
la ce-am scris aici. Fericită și, da, smerită. Fericirea sunt convinsă c-o
înțelegeți fără explicații suplimentare. Smerenia, însă, simt nevoia s-o
explic.
Nu pentru
că n-ați ști ce-nseamnă, deși este adesea folosită ca un clișeu pentru că dă
foarte bine. Nu suntem aroganți – asta se penalizează; suntem smeriți pentru că
așa cere corectitudinea politică de azi.
Ei bine, prin smerenie eu înțeleg doar o parte din ceea ce ne spune DEX-ul că-nseamnă, respectiv: atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bună-cuviință. Mărturisesc că n-am fost niciodată nici umilă, nici foarte supusă. Cu toate consecințele respective, dar m-am străduit constant să fiu politicoasă și plină de bună-cuviință. Mai ales față de cei care se aflau într-o poziție lipsită de putere în fața mea. În această categorie intră și studenții. Există o literatură specializată în acest sens, dar și multe exemple din presa neprofesională care anunță adesea încălcările echilibrului student/elev – profesor/ învățător. Din ambele sensuri, dar nu asta vreau să discut aici. Vreau să subliniez că în peste 25 de ani de învățământ superior nu am avut niciodată conflicte cu studenții. Sigur că am avut divergențe de opinii, nu au fost întotdeauna mulțumiți de nota primită. Dar, și ei și eu, am reușit cu respect și politețe să ne clarificăm pozițiile. Și cred că cel mai important a fost că i-am respectat constant. Niciodată n-am intrat într-o relație de învățare crezând că am toate atuurile, că eu sunt autoritatea supremă. Deși am crescut și m-am format într-o cultură în care era foarte la modă zicala “10 este pentru Dumnezeu, nouă pentru profesor, și de aici în jos trebuie să mă convingeți de ce știți!” Sigur că și atunci. ca și acum. erau dascăli și dascăli, după cum exista și o mare diversitate de profiluri de elevi și studenți la care se adaugă toate problemele adolescenței și tinereții. Dar exista respectul social – pentru actul de învățare și pentru cei implicați în el. Nu se confunda ușurința accesului la informații, care evident era atunci ca și acum o chestiune contextuală, de resurse, cu abilitatea de a folosi informațiile în mod independent și creativ. Adică, spus mai simplu, informația regurgitată nu era apreciată. Și ca să-nchei această referință la evaluarea severă a timpurilor trecute, vreau doar să subliniez ceea ce poate nu este chiar foarte evident – că sunt și profi care regurgitează info, fără să-și crească elevii/studenții puternici și independenți ca să facă față oricărei info complet false sau doar ușor distorsionate.
Dizertațiile masterandelor pe care le-am coordonat au avut temele
obișnuite, clasice: International meetings – effective strategies of
communication in the real and virtual communities; Communication for social
change & social marketing; Moral Leadership – Whose Values? How Do we
Communicate Them?; Creative People Creative Organizations. Dar, cercetarea
făcută de ele într-o perioadă atât de atipică, lucrând de acasă și
întâlnindu-ne doar online, a fost ancorată în realitățile pandemiei prin care
am trecut și continuăm să trecem.
Am să punctez câteva lucruri care mi-au plăcut și mi-au dat de gândit.
Maria este fascinată de leadership, dar nu de cel care ne-mpinge mai sus, mai repede pentru profituri mai mari, ci de cel care este deschis spre inovare, căruia nu-i este teamă să învețe și să învețe pe alții după cum spune Oscar Arias. Maria se uită spre inovarea socială și, ca majoritatea masteranzilor din această promoție, își alege studiul de caz din lumea bântuită de angoasele covidului de ultimă generație. Ridică întrebări delicate – putem învăța ceva de la modul în care chinezii au tratat pandemia, dar de la liderii femei care și-au condus țările cu grijă față de oameni, fără declarații beligerante, dar cu mână de fier? La ce sau cui folosesc teoriile conspiraționiste? Dar „infodemia” – adică epidemia informatică? Lecțiile de leadership pe care Maria le-a evidențiat prin cercetarea ei sunt:
Succesul necesită timp
Uneori vrei să uiți ce ai văzut
Continuă să mergi înainte
Liderii măreți știu care pot fi consecințele, dar acționează în ciuda
lor
Povestea ta contează
Dacă nu puteți controla situația, examinați-o
Arătați echipei că vă pasă de ei
Adina,
interesată de modul cum comunică oamenii în comunități virtuale, face o cercetare
empirică prin care chestionează un public obișnuit cu acest gen de comunicare.
Primește 203 răspunsuri care evidențiază că angajații, în funcție de nivelul de
educație și de experiență, aleg să comunice în scris (email) sau oral (telefon
sau ședințe online). Adina consideră că ședințele/întâlnirile online sunt
preferate discuțiilor telefonice, iar comunicarea formală pierde tot mai mult
teren față de cea informală mai ales în comunicarea orală. Chiar dacă vorbești
cu directorul executiv sau cu alte persoane din vârful ierarhiei
organizaționale este mai simplu, zice Adina prin respondenții ei, să spui “Bună,
Tom” decât “Bună dimineața, domnule director general”. O observație interesantă pusă în evidență de cercetarea Adinei, dar pe care n-a putut s-o
dezvolte din cauza nerelevanței față de subiectul cercetării ei, este că toți
respondenții care au doctorat lucrează în sectorul public. Adina concluzionează
că sistemul privat nu pune această cerință. Eu mă-ntreb dacă lejeritatea
studiilor doctorale poate avea oare vreo influență asupra acestei preferințe a
celor din sectorul public. Oricum merită investigat.
Noemi urmărește problematica leadershipului și a modului în care liderii
au comunicat în timpul crizei COVID-19. Pentru Noemi, leadership înseamnă a-ți
servi comunitatea pe care o conduci, a te pune în slujba ei și nu a-i da
ordine. Și, mai ales, leadershipul nu este o trăsătură a elitelor, ci poate fi
găsit în întreaga societate, la orice nivel. Este unul din elementele de bază
ale cursului meu și sunt foarte fericită când îl găsesc subliniat la studenții
mei. Noemi analizează problematica leadershipului moral și subliniază că scopul
acestui tip de leadership nu este să creeze o societate ideală, ci să
încurajeze abordarea că fiecare persoană poate acționa ca membru pozitiv al
unei societăți imperfecte. Prin urmare cum este un lider moral? Un lider moral
învață continuu, îi educă pe ceilalți, face ceea ce spune și știe cum să
păstreze un echilibru sănătos între disciplină și motivație. Și, se-ntreabă
Noemi, într-o lume globalizată care sunt valorile pe care le promovăm și le
urmăm? O întrebare pertinentă, continuă ea, pentru că este naiv să credem că avem
toți aceleași valori și interese care ne-ar face să acționăm la fel. Când o
absolventă ridică astfel de întrebări, personal sunt plină de optimism: există
speranța unei lumi mai bune.
Nicoleta crede că o comunitate lipsită de creativitate nu are multe
șanse de progres. Lucrează într-o industrie puternic reglementată în care, la
prima vedere, sunt foarte puține nișe pentru a fi creativ. Nu și pentru oameni
tineri și dornici să facă lucruri noi și să învețe constant. Nicoleta a studiat
creativitatea organizațională și a hotărât că cel mai util element în
cercetarea ei pentru dizertație ar fi o discuție cu CEO-ul companiei în care
lucrează. Cultura organizațională și, implicit, modul de difuzare al inovării
organizaționale depind, în mare măsură, de managementul de vârf. Personal am
fost sceptică în privința obținerii unui interviu, dar iată că Nicoleta l-a obținut
și a desprins din el lecții care ne pot fi utile tuturor. De la faptul că
directorul general al unui gigant precum ENGIE România își face timp ca să ajute
un membru al organizației să se dezvolte, frumos spus de Nicoleta sub forma “the
lesson of availability” – lecția disponibilității, la interesul față de
interesele clienților și de dezvoltarea locală, la dificultățile conducerii
unei organizații într-o altă cultură. Iată câteva din lecțiile evidențiate de
cercetarea Nicoletei:
să schimbăm modul de gândire al oamenilor,
să încurajăm mințile deschise;
să vedem marea schimbare și să ne adaptăm;
să vedem ce va funcționa în viitor;
să ne asigurăm că lucrurile nu vor stagna.
Cum? Toată lumea trebuie să fie creativă, îndrăzneață
și curajoasă. DAR, și politicoasă și gata să-nvețe constant.
Optimismul
meu este cu siguranță firesc – lumea are toate șansele să fie mai bună cu
astfel de oameni!
S-a încheiat o săptămână foarte încărcată emotional. Pe 2 și 3 iulie și-au susținut dizertațiile absolvenții masterului de comunicare în afaceri internaționale, MIBCOM. Este întotdeauna un moment tensionat. Anul ăsta mai mult ca oricând pentru că susținerea a avut loc online.
Ei, și?! Mare lucru – veți spune.
ZOOM-ul funcționează de minune. Nu mai pierdem vremea cu deplasarea. DAR …
Nimic nu este ca-n filme sau ca
în scenariile pe care ni le propun unii și noi trebuie să le acceptăm. De ce
spun asta? Aș putea scrie un roman, dar mă mulțumesc aici să vorbesc doar din
punctul de vedere al studenților. Ceea ce este firesc pentru că avem un
învățământ centrat pe nevoile studentului. Și atunci … studenții au fost protejați,
prezentându-se la examen online, iar profesorii, avem destui și îi putem oricum
înlocui la nevoie, au stat în universitate, respectând – desigur – normele de securitate
sanitară și distanțare socială.
Am avut atât studenți internaționali cât și studenți români cărora le-am îndrumat lucrările, am discutat despre cercetarea pe care doreau s-o facă, le-am citit variantele de texte, le-am făcut sugestii, le-am pus întrebări și unii dintre ei m-au rugat să-i îndrum și cum să prezinte, cum să se pregătească să răspundă întrebărilor comisiei, etc. Unii nu mai folosiseră ZOOM înainte, așa că … am făcut și “repetiții”.
Într-un cuvânt, la sfârșit au spus – precum liderul din istoria pe care o știți, “we did it ourselves”, adică “am făcut o dizertație foarte bună”. Și chiar au făcut.
Dar, cel mai important este ce am învățat eu de la ei. De la studenții internaționali am învățat că orice poziție socială sau/și profesională ai avea, emoțiile în fața unei comisii sunt la fel de mari. La fel și respectul față de profesori. Acest respect, prin comparație cu al studenților autohtoni, este mult mai mare sau poate doar mai clar exprimat. Mai ales la cei care vin din Asia sau Orientul Mijlociu.
De la studenții români am învățat, din nou, cât de buni sunt, de serioși și de dornici de performanță adevărată. Ar fi trebuit să spun de la studentele românce – anul ăsta am avut la îndrumare numai studente. Excelente. Maria, Adina, Noemi și Nicoleta. Felicitări. Ați fost minunate chiar dacă foarte emoționate. Am să revin cu o discuție pe temele abordate de ele. Merită.
Până atunci, câteva poze făcute în
timpul susținerilor. Am decupat datele de identificare din motive de …
hipercorectitudine politică.
Stiluri diferite, teme diverse, abordări variate, dar totul făcut cu pasiune și seriozitate. O mare bucurie să lucrez cu astfel de oameni.
Am citit în zilele astea de iunie, pline de presiunea lucrărilor de licență și a dizertațiilor de master, două cărți de ficțiune, foarte diferite și, totuși, extrem de asemănătoare: „Memoriile unui motan călător” de Hiro Arikawa și „Prietenul” de Sigrid Nunez.
Două femei din culturi diferite,
japoneza Arikawa și americanca Nunez, scriind despre două
animale diferite: un motan maidanez și un câine de rasă, un
dog german arlechin.
Și totuși, atât de asemănătoare prin dragostea dintre oameni și animale, prin încercarea de a face față încercării celei mai răscolitoare din experiența umană, moartea și, mai ales, prin acceptarea, sub forme diferite într-adevăr, a inevitabilului și a modului prin care facem față dramelor existenței.
Nu sunt doar lecturi de vară, sunt lecturi esențiale mai ales în vremurile stranii în care trăim. De ce m-am oprit asupra acestor cărți? Pentru că mi-au fost scoase în cale de forțele benefice ale universului: “motanul” mi-a fost dăruită de traducătoarea cărții, Raluca Nicolae, ghidul meu spre cultura japoneză, iar “prietenul” a venit în casa mea adus de Ela, fiica mea, care a fost și prima care ne-a indus, cu mulți ani în urmă, nevoia de câine în casă și-n suflet.
Le sunt recunoscătoare
pentru două lecturi minunat de generoase.
Internaționalizarea și globalizarea afacerilor – una dintre mini-secțiunile celei de-a 14-a Conferințe internaționale despre excelența în afaceri – Revoluția afacerilor în era digitală, prezidată de Luminița Nicolescu și de mine. Un eveniment academic excelent care demonstrează că internaționalizarea și globalizarea se adaptează la noile realități mondiale. Participanți deosebiți, discuții provocatoare și conștientizarea faptului că există mai multe întrebări decât răspunsuri. Ceea ce este într-adevăr un semn de maturitate intelectuală.
Iată că online este posibil și în condiții foarte bune. Online este bun din mai multe motive importante. Cu toate acestea, nimic nu se poate compara cu schimburile incitante de idei din timpul dineului conferinței pe care organizatorii ICBE l-au organizat întotdeauna impecabil. Viitorul poate fi încă minunat!
Poezia de mai jos este o traducere a unui text impresionant prin el însuși, prin povestea autoarei lui, Rebecca Elson, și prin rezonanța sa cu ceea ce mulți simțim mai mult ca oricând azi în condițiile stranii ale izolării sociale.
Poezia face parte din volumul publicat postum Responsabilitate față de venerație (A Responsibility to Awe). Rebecca Elson a fost astrofiziciană și poetă canadiană (1960-1999) și a murit de cancer. A lăsat o operă poetică remarcabilă și peste 50 de lucrări științifice referitoare la clustere globulare, evoluția chimică a universului și formarea galaxiilor. Volumul Responsabilitate față de venerație apărut în 2001 a fost inclus de The Economist pe lista Cărților anului 2001.
Este o poveste lungă, dar care merită citită. Puteți s-o și ascultați, din păcate doar în engleză. Ascultați-o în timp ce vă plimbați în jurul camerei, sau faceți orice altceva decât uitatul la vreun fel de ecran. Poveștile despre epidemii sunt povești despre neputința limbii și despre oamenii transformați în brute. Fiecare poveste despre o epidemie este o poveste a analfabetismului, a neputinței limbajului, a omului transformat în animal. O epidemie este ca o lobotomie, spune Jill Lepore, autoarea acestui articol care este doar un fragment dintr-o viitoare carte. Prin lobotomie se înlătură sferele superioare, cele mai înalte capabilități ale omului și se lasă doar animalul.
Fiecare roman despre ciumă este o parabolă a condiției umane. Albert Camus a definit romanul ca locul în care oamenii sunt abandonați altor oameni. Lepore spune că în romanele despre ciumă toate ființele umane abandonează toate celelalte ființe umane. Ea citează câteva cuvinte înțelepte din Camus, în special gândurile doctorului Rieux de la sfârșitul cărții: “Știa ceea ce mulțimile acelea fericite nu știau, dar ar fi putut să învețe din cărți: că bacilul ciumii nu moare niciodată sau nu dispare complet . . . și că este posibil să vină și ziua în care, pentru pedepsirea și învățătura oamenilor, își va ridica din nou șobolanii și-i va trimite să moară într-un oraș fericit.”
Concluzia este că oamenii vor redeveni, întotdeauna, șobolani. Dacă vi se pare sumbru, mai gândiți-vă. Am selectat doar fragmentele pe care le-am vrut, așa că poate am greșit. Plus, întotdeauna există speranța aflată în înțelepciunea cărților. Și chiar schimbăm lumea în timp ce ne străduim să supraviețuim.
Și da, Rieux “știa că povestea
pe care trebuia s-o scrie nu putea fi una a unei victorii definitive. Ea putea
fi doar cronica a ceea ce a trebuit să se facă, și ceea ce cu siguranță va
trebui făcut din nou, în lupta fără sfârșit împotriva terorii și atacurilor ei neobosite,
în ciuda suferințelor personale ale tuturor celor care, neputând fi sfinți, dar
refuzând să se plece în fața molimelor, se străduiesc să fie medici.”
Citiți sau ascultați – nici un moment nu este mai bun decât cel de acum! Și puteți fi atât de curajoși încât … să citiți și “Ciuma” de Albert Camus.
