ROMANA

ROMANA

Eu și brandul meu

Posted on

Acum câțiva ani am fost rugată să scriu câteva rânduri despre brandingul personal. Într-un stil informal, adică ne-academic, dar interesant și atractiv, și evident… pro bono! Adică mai clar pe gratis. Poți să reziști unor foști studenți? Poți desigur, dar … nu-ți poți ieși din rolul de dascăl niciodată așa că am scris ceva ce s-a numit „Eu SRL sau Brandul personal” text care a apărut într-o publicație print, curățică, dar total invizibilă!

De ce am scris articolașul acela? Pentru că atunci, ca și acum de altfel, una din problemele majore pe care le văd la profesioniștii de azi este că se află sub tensiunea reală dintre a se dedica domeniului lor și aceea de a se promova. Adică tensiunea dintre succesul în carieră, în organizația în care lucrează sau în afacerea proprie și nevoia de promovare, cel mai adesea, în lipsa unui buget. Și dacă există buget lucrurile pot fi complicate, dar în lipsa lui ele pot deveni dramatice! De ce? Pentru că indiferent de produsul sau serviciul pe care-l avem, dacă nu putem să ne anunțăm clienții că avem ce-și doresc, ei bine … nu avem nici o afacere!

Exemple de produse care au eșuat din lipsă de promovare sau erori de marketing sunt suficiente.  Joan Schneider și Julie Hall, într-un articol din Harvard Business Review, spun că 80% din toate produsele noi eșuează din lipsa promovării și din cauza concentrării exclusive pe design și producție.

Adică vorbesc despre aceeași tensiune dintre concentrarea pe produs/serviciu/ și marketing prin multiplele canale care ne stau la îndemână. În privința angajatului sau întreprinzătorului, a liber profesionistului vorbim de stabilirea și creșterea brandului personal, care poate fi numit în diverse moduri – autoritate, faimă, renume, popularitate, reputație, celebritate, imagine, valoare de piață, etc. etc.

În lumea de azi toți suntem răspunzători de brandul nostru personal. Este afacerea noastră. Dar, de fapt, despre ce vorbim? Ce este concret brandul personal sau procesul de branding personal? În primul rând și foarte important este un proces, adică ceva în desfășurare, nu ceva dat, finit! Este ceva ce poate fi crescut sau, dimpotrivă, poate fi alterat și chiar pierdut.

Lumea în care trăim s-a schimbat enorm. Majoritatea dintre noi suntem parte a diverse rețele și platforme sociale prin care ne informăm și ne proiectăm și ne promovăm imaginea personală și profesională, adesea între ele neexistând linii clare de demarcație. Nu ne mai putem permite să spunem, precum Maria Stuart, regina tragică a Scoției, “Sunt mai bună decât reputația mea” (Schiller, Maria Stuart, act. III, scena 4). De ce? Pentru că lumea, în general, știe sau poate afla ușor cum suntem în realitate. Există probabil multe șanse ca cineva să fi scris ceva pe internet despre fiecare din noi. Și cum șansele ca lucrurile negative să fie mai vizibile decât cele pozitive, este bine să fim așa cum ne dorim să fim în realitate – buni, de încredere, și cu o dorință clară și consecventă de a deveni și mai buni.

Reputația devine atât de importantă și din cauză că pe ea se bazează încrederea. Și specialiștii ne spun că încrederea devine moneda de schimb a viitorului. Afacerile din economia colaborativă (sharing economy) nu se pot imagina fără încredere, cinste, bună-credință.

Prin urmare, specialiștii / consultanții / antrenorii / formatorii, ne spun că brandul personal este procesul de formare al unei “mărci” în jurul numelui sau carierei tale. Această marcă ne reprezintă, o folosim – conștient sau nu – pentru a ne exprima. Dacă doriți o discuție despre diferența dintre marcă și brand găsiți aici.    Dacă este un proces conștientizat, așa cum ar trebui, ne vom folosi brandul personal  pentru a ne comunica abilitățile, performanțele/eșecurile (da și eșecurile – din ele se-nvață), personalitatea, valorile către diversele noastre tipuri de public țintă cu scopul de a ne dezvolta, a ne crește rețeaua proprie, a ne construi și gestiona reputația. Adică facem managementul reputației proprii. Într-o lume globalizată este greu să ieșim în evidență într-un mod pozitiv care să atragă atenția spre noi. Adică este dificil să (ne) găsim acel ceva care ne diferențiază de ceilalți. Și să nu uităm că ceilalți sunt mulți – competiția este acerbă. În orice domeniu.

Toți avem competențe și abilități “tari” adică diplome, certificate, cursuri diferite, știm proceduri și tehnici de ultimă oră. Aici sunt puține șanse să ne diferențiem în mod real. Dar, caracter avem? Caracter?!? N-am auzit prea des cuvântul ăsta. Și nici nu este de mirare pentru că înseamnă o personalitate fermă, cu trăsături morale puternice, caracterizate prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Adică oarecum diferit de ce se caută azi – flexibilitate, dinamism, adaptabilitate!!! Sau poate s-a schimbat doar  … conceptul. Poate ne referim la inteligență emoțională, asta da am! Sunt dinamică, atentă la nevoile clienților, îmi îndeplinesc constant obiectivele, comunic eficient, îmi place să fiu în comunitate, rezolv rapid orice probleme, fac lucruri în folosul comunității, prin urmare … Da, am caracter.

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ROMANA

Politica – peste tot la fel // Politics – here and there, everywhere (IV)

Posted on

Am promis că în următoarea poveste voi încerca să sintetizez câteva lecții.

Iată-le!

Scurte – evident. Și, da foarte subiective.

Se referă, printre altele, la rolul universităților de prestigiu într-o societate.

Vă amintesc că am plecat de la articolul “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, publicat inițial pe 21 iulie 2019 și republicat pe 18 septembrie 2019. Versiunea originală este aici.

Lecții sau învățăminte

1. Cum uitându-ne la aceeași realitate, Oxford-ul de azi, vedem lucruri diferite pentru că nu avem termen de comparație și nici componenta culturală pe care le au britanicii. Pentru noi cei care nu suntem în prima ligă a universităților internaționale (nici a doua, dar deh!) Oxfordul este un ideal care ni se servește ca exemplu de cum ar trebui noi, în învățământul superior din România, să fim! Pentru ei, pentru britanici, Oxford-ul este o poveste de succes a unui proces de internaționalizare puternic sprijinit politic și financiar de guvern. În octombrie 1988, când Kuper a ajuns acolo ca student, Oxford-ul era încă o “universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool” zice el în articol. Cu alte cuvinte, mai din perspectiva noastră de astăzi, era o universitate foarte provincială, neprofesionistă, în care hărțuirea sexuală și folosirea liberală a alcoolului erau la ordinea zilei. O privire lucidă, deși mai târzie, în viața socială a Oxford-ului, așa cum nu ne-o arată Times Higher Education, de exemplu, ne-o oferă serialul Inspectorul Morse.

2. Universitățile îți dau cunoștințe prețioase, dar nu ca plural al cuvântului cunoaștere, în sensul de totalitate a noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare, ci, în primul rând, ca rețea de persoane pe care vorbitorul le cunoaște. Ceea ce anglo-saxonii denumesc „old-boys network”. Concept valabil peste tot în lume, dar înțeles și, mai ales, evaluat în mod diferit. În funcție de cine face evaluarea. În România de azi vorbim de corupție și alte asemenea; în România pre-decembristă vorbeam de PCR (pile, relații, cunoștințe). Alții spun valorificarea (sau în jargonul timpului valorizarea) rețelei tale de oameni pe care i-ai cunoscut în diversele etape ale vieții și ai păstrat legătura cu ei.

3. Cele mai importante lucruri pe care le poți învăța la o universitate sunt:

  • un mod de vorbire specific clasei superioare (accentul e încă foarte important pentru britanici),
  • abilități oratorice (adică să vorbești în public și nu să cunoști teoria care stă în spatele oratoriei) și
  • capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

Și articolul nostru spune ceva fără sens pentru cititorul român nefamiliarizat cu limba engleză: „Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenți să o localizeze măcar.” În română noi vorbim despre treptele scării sociale spre vârful piramidei, spre succes. Englezii vorbesc despre „climbing the greasy pole” (a urca pe stâlpul unsuros). Indiferent de metaforă rămâne adevărul că trebuie să știi cum să te pregătești pentru succes. Să ai o strategie. Să-ți folosești resursele. Cum spunea Tom Peters, unul din autorii mei preferați, să ai rolodex-ul  plin de contacte la care să poți apela oricând.

4. Diferențele de clasă socială sunt deosebit de relevante în orice societate. Iar universitățile reflectă clar aceste diferențe. Lucru pe care noi l-am cam uitat vrăjiți de atracția a ceea ce ne imaginam cei mai mulți dintre noi a fi o societate avansată, democratică și … contextualizați în funcție de preferințele personale. Kuper, el însuși din clasa mijlocie, deci fără șanse reale de a se întâlni cu cei din clasele de sus, da e vorba de clase sociale, își amintește că cei mai mulți dintre studenții obișnuiți, fără o apartenență de clasă remarcabilă, ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

Mai pot extrage învățăminte, dar la ce-ar folosi? Sau cui?

Mai ales azi. Oamenii sunt foarte competitivi ca specie și, sub diversele lor straturi de cultură, extrem de cruzi. Oricât de mult ar nega asta și ar visa la egalitarism, sunt profund doritori de egalitate doar cu cei de deasupra lor! Pentru cei care înțeleg referința: Noi vrem egalitate, … dar nu pentru căței!  

Iar cei care sunt în poziții de vârf, liderii noștri (sau ai altora – diferențele nu sunt esențiale din acest punct de vedere) ei au propria agendă care poate fi extrem de diferită de cea oficială care este, în mod firesc, acordată la ceea ce-și dorește electoratul să audă!

DIN VIATA, ENGLISH, ROMANA

Ziua internațională a persoanelor mai în vârstă – International Day of Older Persons

Posted on

Atenție! Eu sunt încă foarte tânără – chiar adolescentă, cum îmi spunea respectatul meu mentor James Moulder.

Dar mă bucur să descopăr că din 1 octombrie 1990 există și această zi în calendarul oficial al zilelor internaționale! Detalii la – https://en.wikipedia.org/wiki/International_Day_of_Older_Persons

Cum se marchează această zi prin lume este o altă discuție! DAR am dat azi peste un citat care zice că „A îmbătrâni este obligatoriu, a te maturiza este opțional.” Și mă gândesc că este adevărat – până la un punct. Până la punctul în care speranța de viață la generațiile actuale de americani este în scădere față de cele precedente , iar în România oricum speranţa de viaţă este mai mică decât media europeană conform unui studiu Eurostat/2019. Cu alte cuvinte, dacă la nivel european speranţa de viaţă este de 64,2 de ani pentru femei şi 63,5 de ani pentru bărbaţi, în România, femeile trăiesc în medie cu 5 ani mai puțin decât restul europencelor, iar bărbații români cu 3,7 ani mai puțin decât bărbații europeni.  (https://www.mediafax.ro/social/statistica-ingrijoratoare-speranta-de-viata-in-romania-mai-mica-decat-in-ue-medic-multe-persoane-nu-merg-la-doctor-ani-de-zile-18105778)

Tematica acestei zile este în 2019: Drumul către egalitatea de vârstă.

A, și da există și în România o instituție dedicată vârstnicilor: CNVP (Consiliul Naţional al Persoanelor Vârstnice) http://www.cnpv.ro/

Sunt multe de comentat, dar n-am timp.

Mistress of the castle
Pe Olt
Pe Olt

Careful: I’m still very young – really a teenager as my respected master, James Moulder, used to tell me.

But I am glad to discover that from October 1, 1990 there is also this day in the official calendar of international days! Details at – https://en.wikipedia.org/wiki/International_Day_of_Older_Persons

How this day is celebrated around the world is another discussion! BUT today I came across a quote that says “Growing old is mandatory, growing up is optional.” And I think it may be true – to a point. To the point where life expectancy for current generations of Americans is lower than the previous ones, and in Romania anyway life expectancy is lower than the European average according to a Eurostat research / 2019. In other words, if at the European level life expectancy is 64.2 years for women and 63.5 years for men, in Romania, women live on average 5 years less than the rest of European women, and Romanian men with 3.7 years less than the rest of the European men.

The theme for the International Day of Older Persons 2019 is ”The Journey to Age Equality”.

Ah, and yes Romania herself has an institution dedicated to the elderly: CNVP (The National Council of Elderly People) http://www.cnpv.ro/

Too many comments to make, but I don’t have the time.

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ENGLISH, ROMANA

Politics – here and there, everywhere // Politica – peste tot la fel (III)

Posted on

În sfârșit ultima poveste din lungul, dar fascinantul, articol al lui Simon Kuper din Financial Times. Următoarea poveste va încerca să sintetizeze lecțiile pe care această fascinantă călătorie culturală prin devenirea politică a Marii Britanii și a universităților ei de elită o au asupra celor care privesc din afară spectacolul imaginându-și că lucrând mai mult, învățând după alte modele decât cele care-ți sunt la îndemână, poți ajunge la succes. Pe curând.

 

“… Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenții să o localizeze măcar. Cei mai mulți dintre ei ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

În schimb, cei mai mulți artizani ai Brexit-ului studiaseră materii orientate către trecut: studii clasice în cazul lui Johnson, istorie în cele ale lui Rees-Mogg și Hannan, iar Gove a studiat literatura engleză (prin care se înțelegea în cea mai mare parte canonul). Erau nostalgici. De aici și hagiografia lui Churchill făcută de Johnson și elogia The Victorians („Victorienii”) a lui Rees-Mogg, care a stârnit multă batjocură, în timp ce Gove, în calitatea sa de secretar de stat în educație, s-a străduit să îi oblige pe elevi să învețe literatura de secol XIX și „povestea insulară” a Angliei. […]

După ce artizanii Brexit-ului din Oxford au câștigat dezbaterea, Cameron și-a dat demisia, iar ei au trecut la un alt format familiar: alegerile interne pentru conducere. După cum a remarcat un fost președinte al Uniunii, lupta care a urmat poate fi descrisă în întregime în argoul Uniunii: „Boris l-a înjunghiat pe Dave. Michael l-a înjunghiat pe Boris. Theresa și Michael i-au furat felia lui Boris. Boris și-a tăiat singur craca de sub picioare.” […]

May a devenit premier și i-a însărcinat pe susținătorii Brexit-ului cu realizarea lui. Pentru asta le-a dat posturile-cheie din guvern. Dar ei erau experți în dezbateri, nu în politică. Nu puteau să învingă pretențiile Bruxelles-ului prin dezbateri, deoarece negociatorii Uniunii Europene respectau regulile. Atât de nepregătiți au fost susținătorii Brexit-ului, încât în decembrie 2017 au acceptat principiul unui plan „backstop” pentru a menține o graniță deschisă cu Irlanda, ca apoi să petreacă următoarele 18 luni luptând împotriva lui. […]

În lumea mică și insulară a elitei britanice, se întâmplă adesea ca o clică să aibă o influență extrem de mare. O paralelă interesantă poate fi observată între conservatorii din Oxford din anii 1980 și spionii din Cambridge din anii 1930. Șarmanți, cu părul blond și ciufuliți, amatori de plăceri și absolvenți ai Colegiului Eton, Guy Burgess, Kim Philby, Donald Maclean, Anthony Blunt și John Cairncross au ieșit și ei la suprafață din mediul intim al unei rețele de școli publice exclusiv pentru băieți. Patru dintre ei au studiat la Trinity College, iar Maclean vizavi, la Trinity Hall. Suficient de încrezători că pot să formuleze o viziune revoluționară asupra lumii, în ciuda faptului că erau prost informați, s-au alăturat unei cauze utopice: comunismul sovietic. Acesta le promitea un paradis îndepărtat în care nu s-au așteptat niciodată să trăiască propriu-zis. Dar era extrem de distractiv să  lupte pentru el. […]

Există un element comun între aceștia și Brexit-ul conservator. Caroline Lucas, parlamentară din grupul Verzilor, l-a criticat pe Rees-Mogg anul trecut: „Acesta nu este un joc de salon sau o societate de dezbatere. Aceștia sunt oameni reali, cu vieți reale”. Ei bine, e dreptul ei să creadă asta. […]

Cei Cinci din Cambridge au primit poziții importante, deoarece aveau CV-uri de elită și lăsau impresia gentleman-ului britanic arhetipal (în special prin excentricitatea de care dădeau dovadă în ceea ce privește tunsorile, băuturile și hainele). Și-au urmărit utopia preț de decenii, ignorând toate dovezile care o contraziceau și privind de sus restul societății pentru gândirea lor lipsită de imaginație. Când spionii au fost în sfârșit descoperiți, încrederea britanicilor în clasa lor politică a suferit o lovitură durabilă. […]

Cu siguranță că o comparație între grupurile din Cambridge și din Oxford nu este complet corectă: deși ambele au trădat interesele britanice în favoarea Moscovei, artizanii Brexit-ului nu au avut această intenție. […]

Hoinărind prin vechea mea facultate, mă minunam de numele chineze și germane de la capătul scărilor. Acum sunt mult mai mulți candidați, profesorii alcoolici și leneși sunt pe cale de dispariție și zero ore pe săptămână, adică absenteismul total, nu mai este tolerat. […]

Dar Uniunea, tutorialele săptămânale şi, în consecință, rolul exagerat al retoricii supravieţuiesc. Are loc vreo introspecţie la universitate după triumful artizanilor Brexitului din Oxford? „Cred că ar trebui să aibă loc”, răspunde Garton Ash. El absolvă de vină sistemul de tutoriale: „Nu mi se pare că o oră pe săptămână în care ești interogat de un expert în domeniu ar duce la volubilitate.” […]

Dar adaugă în continuare: „Școlile publice și cultura din jurul lor asigură o pregătire superficială în capacitatea de exprimare: scrierea de eseuri, vorbitul în public, capacitatea de a te descurca. Uniunea din Oxford întărește aceste abilități, chiar și printre cei care nu au fost la o școală publică. Comparați asta cu elita  germană. Pentru mine, Gove este exemplul perfect”. Garton Ash spune că Oxford, ca instuție academică, nu mai încurajează acest stil. […]

Kalypso Nicolaïdis, profesor de relații internaționale, spune: „Dacă un student este în stare să redacteze două eseuri bine elaborate pe săptămână, cu argumente bine structurate, atunci poate să se descurce fără să știe prea mult din conținutul materiilor. S-ar putea să sune superficial, dar comunicarea este utilă în viață. Uneori ai nevoie să convingi oamenii succint, în special dacă te înscrii în politică.” […]

Deplâng ce fac contemporanii mei cu Marea Britanie. Dar, având în vedere că și eu am învățat la Oxford cum să scriu și să vorbesc suficient pentru a-mi câștiga existența fără prea multe cunoștințe, nu mă pot plânge.”  (traducere de A. Călinoaia)

 

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ROMANA

Politica – peste tot la fel (II)

Posted on

Continuarea poveștii de ieri despre cum o universitate “foarte britanică şi relativ plină de amatori, asediată de diletantism, abuz sexual şi alcool” a dat Marii Britanii în perioada de după al doilea război mondial 11 (unsprezece) primi miniștri din totalul de 15 câți a avut guvernul britanic în această perioadă. Și pentru cei cărora le plac curiozitățile: trei premieri britanici nu au avut studii universitare (Winston Churchill, James Callaghan și John Major), iar Gordon Brown a studiat la Edinburgh.

Continuarea și finalul … în povestea următoare.

 

“Perioada petrecută de Johnson la Oxford este menţionată acum mai ales cu referire la faptul că era membru al beţivului, elegantului şi uneori distructivului Club Bullingdon, dar, de fapt, el a fost mereu mânat de o ambiţie precisă. Ajungând la Oxford din Eton în 1983, avea trei scopuri, după cum scrie Sonia Purnell în Just Boris („Pur şi simplu Boris”): să termine magna cum laude, să îşi găsească o soţie şi să devină preşedintele Uniunii. Acea poziție a fost „primul pas către postul de premier”, a spus politicianul conservator Michael Heseltine în anii 1980. La cina purtătorilor de cuvânt, un preşedinte de 20 de ani stătea aşezat lângă miniştri în funcţie şi alte conexiuni utile.

Majoritatea studenţilor ajungeau la Oxford abia ştiind de existenţa Uniunii, dar Johnson era cel mai bine informat din grupa sa: condusese societatea de dezbateri a lui Eton, iar tatăl lui, Stanley, venise la Oxford în 1959 cu intenţia de a deveni preşedintele Uniunii. Stanley eşuase, dar Boris era o vedetă. Simon Veksner, care îl urmărise pe Johnson de la casa lor din Eton până la Uniune, îmi spune: „Până şi atunci, carisma lui Johnson era incomensurabilă, complet ieșită din grafice: era atât de amuzant, de cald, de şarmant, de autocritic. Așa e când intri într-un rol comic, bazat pe The Beano și PG Wodehuse. Funcționează, și apoi asta ești.”

Johnson venea echipat şi cu reţeaua intimă de conexiuni pe care o oferă internatele tipice clasei superioare. Copiii de rând îşi petrec opt ore din zi cu colegii lor, dar cei din internate locuiesc împreună şi sunt legați de familie şi de clasă de generații întregi. Johnson a ajuns astfel la Oxford cunoscând zeci de oameni, în timp ce alţi elevi de la şcolile de stat nu cunoşteau absolut pe nimeni.

Johnson nu a permis domeniului său de studiu, studii clasice, să îi stea în calea ambiţiilor legate de Uniune. În anii 1980, învăţatul la Oxford era aproape opţional. Sarcinile studenţilor la arte erau de obicei reprezentate de un eseu pe săptămână, de obicei scris în panică peste noapte, apoi citit cu voce tare în faţa unui profesor. Când mi-am recitit vechile eseuri în timp ce repetam pentru examenul de licenţă, mi s-au părut atât de jalnice încât îmi venea să le scriu profesorilor ca să îmi cer scuze.

Un lucru pe care îl învăţai la Oxford (chiar dacă nu făceai parte din Uniune) era cum să vorbeşti fără să ştii mare lucru. Studenţii nepregătiţi îşi petreceau mare parte din tutoriale bătând câmpii legat de problemele eseurilor lor. Cherwell l-a lăudat pe Simon Stevens (preşedinte al Uniunii în 1987) drept „cel mai talentat prefăcut de la tutorialele din Oxford”: „Recent, Simes a citit cu voce tare mai mult de jumătate dintr-un eseu în faţa profesorului înainte ca  prietenul său să puncteze faptul că acesta citea de pe o foaie goală.” Stevens este astăzi directorul-executiv al National Health Service, numit în această poziție în 2013, pe vremea lui Jeremy Hunt, care era atunci secretar de stat din Ministerul Sănătăţii şi care fusese anterior contemporanul lui la Oxford.

Johnson și-a ratat la limită absolvirea magna cum laude. Profesorul său, Jonathan Barnes, îşi aminteşte: „Dacă eşti suficient de inteligent, poţi să duci un trai decent cu filosofia în două ore pe săptămână. Boris, însă, aloca zero ore pe săptămână şi nu era suficient.” Sora lui Johnson, Rachel, a spus că ulterior a fost responsabilitatea ei să îi „dea groaznica veste” lui Boris că fratele lor, Jo, absolvise magna cum laude. (Rachel, Jo și prima soție a lui Boris, Mostyn-Owen, au lucrat toți ca editori la revista Isis din Oxford.) […]

Johnson a învăţat din înfrângerea sa. Un an mai târziu, a fost ales preşedinte, de data asta ascunzându-şi conservatorismul prin alianţa cu social-democraţii din Oxford. A doua sa campanie a fost mai competentă: masterandul american Frank Luntz, acum un expert în sondaje Republican, a desfăşurat sondaje pentru el. Iar Johnson şi-a exersat şarmul şi dincolo de baza sa electorală. […]

De pe această întreagă scenă politică din Oxford lipsea un personaj important: David Cameron. Acesta absolvise magna cum laude și se amuza în restaurante stilate, dar nu simțea nevoia să facă ceva atât de vulgar precum să își șlefuiască CV-ul cu scena politică studențească. Până la urmă, și el era o rudă foarte îndepărtată de-a reginei, tatăl său conducând clubul conservator White’s, iar vărul său Ferdinand Mount conducând Unitatea de Politici („Policy Unit”) a lui Thatcher. Cameron a mers direct de la Oxford la departamentul de cercetare al Partidului Conservator, unde, mai târziu, l-a întâlnit pe urmașul său la Bullingdon și pe viitorul cancelar, George Osborne.

Rees-Mogg a ajuns la Oxford în același timp cu mine în 1988. Aproape imediat, Cherwell l-a nominalizat (așa cum îl nominalizase pe Gove înainte) la tradiționalul titlu de „Bobocul insistent”. Ziarul a publicat o fotografie cu el în costum ținând un discurs pompos, cu subtitlul „Ce ar mai fi de spus?”.

Uitându-te la fotografie, îți dai seama că Rees-Mogg nu s-a schimbat. Ca Johnson și Gove, are până și aceeași coafură astăzi. Erau aproape pe deplin formați la 18 ani. Școala le dăduse încrederea, capacitatea de exprimare și expertiza necesare pentru a încăleca Oxfordul. De asemenea, știau deja ce voiau să fie când urmau să crească mari. Dacă majoritatea studenților ar fi fost puși să îi numească pe cei care urmau să conducă Marea Britanie în 2019, probabil i-ar fi ales pe Johnson, Gove și Rees-Mogg. […]” (traducere Andrei Călinoaia)

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ENGLISH, ROMANA

Politics – here and there, everywhere // Politica – peste tot la fel (I)

Posted on

 

There are nuances, obviously. However, otherwise the big picture is the same! This is an illuminating piece about the people who helped shape Brexit and a crude look, even if it seems funny and understanding, at the non-idealistic reasons beyond political decision making. And about the British political establishment. You can also listen to it! “How Oxford university shaped Brexit — and Britain’s next prime minister” by Simon Kuper, September 18 2019.

The article was initially published on July 21, 2019.

https://www.ft.com/content/85fc694c-9222-11e9-b7ea-60e35ef678d2

 

Sigur că există nuanțe. Cu toate astea tabloul general este același! Articolul din care aveți mai jos câteva extrase (ei, da sunt destule, dar merită!!!) ne deschide ochii asupra celor care au ajutat la realizarea Brexit-ului. Este o privire dură, chiar dacă pare inocentă, plină de umor și nostalgie, asupra rațiunilor practice, lipsite de idealism din spatele luării deciziilor politice. O imagine a clasei politice britanice. Puteți să și ascultați înregistrarea articolului! La adresa de mai sus. “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, 18 septembrie 2019. Articolul a fost inițial publicat pe 21 iulie 2019. Continuarea … mâine.

 

„Dacă răsfoieşti paginile îngălbenite ale ziarelor studenţeşti de acum 30 de ani, dai fix peste aceleaşi feţe care domină astăzi ştirile din Marea Britanie. Boris Johnson care candida pentru funcţia de preşedinte al Uniunii, Michael Gove care câştiga concursuri de dezbateri, Jeremy Hunt care ţinea laolaltă dezbinata Asociaţie Conservatoare a Universităţii Oxford (OUCA).

Şase dintre cei şapte bărbaţi care au trecut de prima tură a concursului pentru preşedinţia conservatorilor din Marea Britanie de la începutul lunii acesteia au studiat la Oxford. Ultimii doi candidaţi rămaşi în cursă, Johnson şi Hunt, au fost contemporani cu Gove la sfârşitul anilor 1980.

Astfel, Marea Britanie este pe cale să pună în funcţie al 11-lea premier oxfordian de la război încoace. (Trei dintre premierii postbelici nu aveau studii superioare, iar Gordon Brown a absolvit la Edinburgh.) Acest record depăşeşte până și monopolul Ecole Nationale d’Administration asupra preşedinţiei Franţei (patru dintre foștii şase preşedinţi au fost énarques), și cu atât mai mult pe cel al Harvard asupra Casei Albe.

Când am ajuns în Oxford la vârsta de 18 ani, în 18 octombrie 1988, era încă o universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool. Gove, Hunt şi mult mai puţin politicul David Cameron absolviseră în acea vară şi Johnson în 1987, în timp ce eu, de la biroul meu amărât de jurnalist al ziarului studenţesc Charwell, scriam despre o întreagă nouă generaţie de politicieni în devenire.

N-aveai cum să îl ratezi pe Jacob Ress-Mogg, aparent singurul student de la licenţă care era îmbrăcat mereu în costum, sau pe eurofobul Dan Hannan. Amândoi au devenit părinţi ideologici ai Brexitului. Scriu despre ei şi în ziua de azi. […]

Orice încercare de a înţelege clasa conducătoare din Marea Britanie, inclusiv pe următorul premier, necesită o întoarcere în acel loc şi timp. […]

Aproape toţi politicienii conservatori în devenire au trecut prin Uniune. Theresa May nu i-a câştigat niciodată preşedinţia, dezavantajată de sexul şi de lipsa ei de talent oratoric, dar viitorul ei soţ Philip a făcut-o în 1979. Celor doi li se făcuse cunoştinţă la o discotecă conservatore din Oxford de către un alt preşedinte al Uniunii, Benazir Bhutto, viitor premier al Pakistanului.

Pe vremea lui May, Uniunea era un mic cerc de studenţi obsedaţi de dezbateri. Dar apoi s-a lovit de probleme financiare şi a început să recruteze din populaţia studenţească mai largă. În 1988, se ajunsese ca 60% din studenţii de la licenţă din Oxford să fi plătit taxa de intrare de 60 de lire. […]

Cei mai mulţi politicieni ai Uniunii nu erau interesaţi de politicile universităţii oricum. Oricine dorea să se implice în elaborarea de politici care afectau viaţa studenţilor se implicau separat în Uniunea Studenţilor din Universitatea Oxford sau în asociațiile studențești („junior common room”) ale facultăților lor. Acel tip de politică atrăgea în special studenţi care aspirau să devină membri ai Partidului Laburist. Dave Miliband conducea comitetul de cazări al uniunii studenţeşti, în timp ce Yvette Cooper, Eddie Balls şi Ed Miliband erau preşedinţi ai unor asociații studențești.

În schimb, Uniunea prefera abilităţile de dezbatere şi ambiţia fără un scop precis. La fiecare semestru de două luni, Uniunea îşi alegea un preşedinte, un secretar, un trezorier şi un bibliotecar. „Pândarii”, aşa cum erau porecliţi studenţii politicieni, mărșăluiau prin facultate, cerând voturi de la studenţii de rând. […]” (traducere de Andrei Călinoaia)

ENGLISH, LIMBA SI COMUNICARE, ROMANA

Povești – basme – cronici – povestiri // Sagas and plots (I)

Posted on

Ce legătură au poveștile cu schimbarea organizațională? De ce vorbim despre business story telling ca despre o chestie extraordinară folosită în MBA-urile deștepte și foarte costisitoare? Probabil că are de-a face, printre altele, cu principiul scump = bun, ieftin = nu-i bun de nimic. Oare așa să fie mereu?

Sigur că-i mai ușor să vorbești despre „story telling” unui auditoriu informat. Avem o referință comună, probabil am citit cărți similare! Dar când ne adresăm unui auditoriu neinformat, uneori chiar ne-educat în ciuda diplomelor universitare și post-universtare, dar cu putere asupra multor aspecte ale vieții noastre ca persoane, grupuri sau chiar societate – ce facem? Cum reacționăm?

Să vă spun o poveste! Acum câțiva ani reactualizam planul de învățământ sau curriculum-ul unui program de master pe care-l coordonam. O colegă mi-a propus să introduc o nouă disciplină – Business story telling. Mi-a dat și programa analitică (syllabus-ul) cu bibliografia aferentă. Am fost de acord. Chiar m-am bucurat pentru că masteranzii noștri sunt, în general, conectați la cele mai noi metode de predare din lume. Fie datorită mobilităților universitare, fie, mai ales, datorită training-urilor (instruirilor) pe care le fac la locul de muncă. Sigur atunci când lucrează în organizații dinamice, mobile, creative.

După un timp mă întâlnesc întâmplător cu unul din factorii de decizie instituționali care-mi spune:

– Doamna director, nu putem avea în planul nostru de învățământ o materie ca Business story telling!

– De ce nu?

– Păi, pentru că noi suntem o universitate economică, nu de filologie!

– Păi, e vorba de „Business” story telling, nu de story telling în general. Știți, e o materie care se predă la Harvard, în Anglia la marile universități. Este vorba de comunicare eficientă de afaceri!

– Nu, nu se poate. Schimbați denumirea disciplinei! Ce faceți dumneavoastră acolo e altceva!

Oricine știe câte ceva despre cultura organizațională a universităților românești știe că, în ciuda protestelor mele mai mult sau puțin acide, în cele din urmă m-am supus. Am schimbat denumirea.

A good summary of Christopher Booker’s book The Seven Basic Plots by Alex Usher, President of Higher Education Strategy Associates. Booker, controversial as he used to be, looks at the amazingly universal nature of storytelling. Booker says that the world tells its  incredibly numerous stories in only seven basic plots (as in  “pattern or sequence of interrelated events in a work of fiction, as a novel or film”): “Overcoming the Monster”, “Rags to Riches”, “The Quest”, “Voyage and Return”, “Comedy”, “Tragedy” and “Rebirth”.

For what Usher says about which plots best fit university and college sagas read his text.

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ENGLISH, ROMANA

Save the date: FT Open Day // Notați-vă data: acces liber la Financial Times

Posted on

https://aboutus.ft.com/en-gb/new-agenda/?segmentId=4aeb9665-d497-223f-0ead-8d42a1500b56

On the 18 September 2019, to celebrate the launch of their New Agenda, The Financial Times (FT) was unlocked by their staff and offered free to read. Which is great. Not being an academic journal we don’t have free access to it through the university library.

So what does their New Agenda consist of? It has been promoted through a new section – Moral Money.

In a few words “From the editor” Lionel Barber reasserts the values of FT:  free enterprise capitalism which creates wealth through which more jobs, more money and more taxes are being offered.

And although the liberal capitalist model has delivered peace (not everywhere), prosperity and technological progress (for some regions) for the past 50 years, lately it has come  under pressure, mainly due to its focus on maximising profits and shareholder value.  Say the experts at FT: these principles of good business are necessary, but no longer sufficient.

What is the solution? Profit with purpose. Moral money. Companies will come to understand that this combination serves everybody, themselves, their customers and their employees.  Without change, there can be far more painful risks.

Time for a reset.

Some of the headlines: Business must act on a new corporate purpose; Liberalism will endure but must be renewed; The age of wealth accumulation is over; Central bankers rethink everything at Jackson Hole; Does capitalism need saving from itself?; Use the market to clean up the web.

On the other side of the Atlantic the same warning: capitalism is in crisis. https://www.cnbc.com/2019/09/04/capitalism-is-in-a-moment-of-crisis-and-business-leaders-know-it.html

The signs we’ve been asking for were sent. (https://www.youtube.com/watch?v=6wRYjtvIYK0 minute 2.44). What are WE doing now?

Pe 18 septembrie pentru a marca lansarea Noii sale Ordini, cotidianul britanic Financial Times (FT) anunța acces liber la textele integrale ale articolelor sale. Ceea ce pentru un universitar român este o minune. Nefiind un jurnal academic ASE nu are abonament la această publicație, așa că pentru a fi la zi cu ce se-ntâmplă în lume citesc buletinul lor informativ și, când există subiecte extrem de interesante, îmi dezvolt creativitatea pentru a le citi fără abonament. Da, mi-aș dori să pot să-mi permit un abonament, dar … este un subiect pe care nu vreau să-l discut acum,

În ce constă, prin urmare, Noua lor Ordine? A fost promovată printr-o nouă secțiune – bani morali!

În cele câteva cuvinte „De la editor” Lionel Barber reafirmă valorile FT: capitalismul liberal creează bogăție prin care se generează mai multe locuri de muncă, mai mulți bani și mai multe impozite.

Și deși în ultimii 50 de ani modelul capitalist liberal a oferit pace (nu peste tot), prosperitate și progres tehnologic (în unele regiuni), în ultimul timp, acesta a intrat sub presiune, în principal datorită concentrării sale asupra maximizării profiturilor și veniturilor acționarilor. Spun experții FT: aceste principii pentru afaceri bune sunt necesare, dar nu mai sunt suficiente.

Care este solutia? Profit cu scop. Bani morali. Companiile vor înțelege că această combinație servește tuturor, lor înșiși, clienților și angajaților lor. Fără schimbare, pot exista riscuri mult mai dureroase.

E timpul pentru o resetare.

Câteva dintre titluri: Firmele trebuie să aibă un nou scop corporatist; Liberalismul va dura, dar trebuie reînnoit; Vremea acumulării de bogăție s-a terminat; Bancherii centrali regândesc totul la Jackson Hole; Capitalismul trebuie să se salveze de sine însuși?; Utilizați piața pentru a curăța internetul.

Pe cealaltă parte a Atlanticului acclași avertisment: capitalismul este în criză. https://www.cnbc.com/2019/09/04/capitalism-is-in-a-moment-of-crisis-and-business-leaders-know-it.html

Semnele pe care le tot cerem au fost demult trimise. (https://www.youtube.com/watch?v=6wRYjtvIYK0 minutul 2.44). Ce facem NOI cu ele?

Un posibil răspuns aici. https://recorder.ro/criza-pe-piata-muncii-cum-au-ajuns-pensionarii-comunisti-sa-salveze-capitalismul/

ENGLISH, ROMANA

A început școala // Back to school

Posted on

Ce vrei să te faci în viață? Ce ți-ar plăcea să devii? Ce meserie sau profesie vrei să-ți alegi? Întrebări firești, pe care le-am primit și noi cândva și le punem la rândul nostru tinerilor care sunt la acel moment al vieții în care trebuie să înceapă să se gândească la viitor.

Sigur, toată lumea este oarecum obișnuită cu ideea că nu te mai poți aștepta să faci toată viața același lucru. Că nu vei face ce au făcut părinții tăi. Că-ți vei schimba foarte des locul de muncă, dar … acum trebuie să ne gândim că, foarte probabil, ne vom schimba și meseria, domeniul de activitate destul de des în viață.

Așteptările noastre, ale părinților sau dascălilor nu mai sunt conectate la dorințele și visurile tinerilor, la viteza de schimbare a nevoilor de pe piața muncii, la ritmul dezvoltărilor din diversele industrii.

Doi din trei elevi români consideră că noile meserii ale viitorului vin din domeniile roboticii, inteligenței artificiale, calculatoarelor și imprimării 3D, arată un sondaj INACO – Inițiativa pentru Competitivitate. INACO a lansat ediția a doua a Ghidului Meseriilor Viitorului (GMV) în prima zi a anului școlar 2019-2020. Este un proiect românesc dedicat elevilor, profesorilor și părinților deopotrivă interesați de învățarea exponențială. Scris și livrat în limba română care se străduiește să țină pasul cu ce se-ntâmplă prin alte limbi și, de cele mai multe ori, poate. Nu este ușor, dar … ce este ușor în viață!?!

Dacă vă interesează viitorul, lectura ediției a doua a GMV este obligatorie. Este o lectură fascinantă! De ce? Pentru că ne interesează pe toți în aproape egală măsură. Și este scrisă alert, cu multe exemple, un design prietenos și atractiv, trimiteri la videoclipuri și, mai ales, la nevoia de a reflecta a fiecăruia dintre noi la ce ne va aștepta în viitor. Cu mențiunea că viitorul nu așteaptă pe nimeni! Viitorul la care unii dintre noi mai visează este deja trecut în alte părți ale lumii! Și singura noastră salvare este învățarea continuă și de calitate.

Ce ne spune GMV tuturor, elevi, profesori și părinți, este că abilitățile practice pe care suntem obligați să ni le dezvoltăm continuu sunt unice precum semnătura noastră pe documente. Ele ne vor da valoare în viitor în societate.

Dacă sunteți oarecum îngrijorați de învățarea continuă – nu este cazul! Învățarea poate fi extraordinar de plăcută. Atenție – plăcut nu înseamnă fără efort!!! Dar este un efort care ne provoacă și ne place! Așa cum este antrenamentul zilnic pentru a fi în formă fizică bună pentru foarte mulți.

Fotografiile de mai jos sunt de la dezbateri cu GMV din țară. Cu Andreea Paul, președintă INACO și inițiatoarea și sufletul proiectului, la Zalău. Și cu mine la Curtea de Argeș. Au fost multe astfel de întâlniri, dar eu am participat doar la câteva. Tinerii, prin definiție neliniștiți și sceptici, au fost extrem de interesați. Și așa a apărut ediția a doua.

Bucurați-vă de ea, dar mai ales gândiți-vă la viitor. Al nostru, al tuturor!

Colegiul național Vlaicu Vodă – mai 2019

What do you want to do in your life? What would you like to become? What job would you like? Great questions, which we ourselves had been asked some time ago and now it’s our time to ask the young people who are at that moment of their lives when they should begin to think about their future.

Naturally, everyone got somewhat used to the idea that we can’t expect to do the same thing all our life. That we will not work in the same line as our parents did. That we will change our job quite often. However … now we have to think that, most likely, we will also have to change our qualifications and the field of activity in our lives quite often.

Our own expectations, those of parents or teachers are no longer connected to the wishes and dreams of the young people of today, or to the speed of changing needs in the labor market and to the pace of developments in various industries.

Two out of three Romanian pupils/students believe that the jobs of the future come from robotics, artificial intelligence, computers and 3D printing – according to an INACO survey. INACO is a think-tank – the Initiative for Competitiveness. INACO has launched the second edition of the Guide to Future Jobs (GFJ) on the first day of the 2019-2020 school year. It is a Romanian project dedicated to students, teachers and parents alike interested in exponential learning. It is written and delivered in Romanian which strives to keep up with what is happening in other languages and, most of the time, it can. It’s not easy, and yet … what’s easy in life!?!

If you are interested in the future, the second edition of GFJ is a must read. And a fascinating one! Why? Because we are all interested even if in various degrees and from various perspectives. It is written alertly, with many examples, a friendly and attractive design, links to video clips and, above all, it makes us reflect on the future and what it has in store for us. With the mention that the future is not waiting for anyone! The future some of us still dream about is already past somewhere else! And our only salvation is learning – continuous and qualitative.

What the GFJ tells us all, students, teachers and parents, is that the practical skills we have to continuously develop are as unique as our signature on documents. They are the one to give us value in the future in society.

If you are somewhat worried about lifelong learning – don’t be! Learning can be extraordinarily enjoyable. Attention – enjoyable does not mean effortless!!! It is nevertheless an effort that challenges us! And we love it! Somehow similar to our daily workout to be fit for so many of us.

The photos below are from presentations of GFJ across the country. In Zalău with Andreea Paul, INACO president and initiator and driving force of the project. And with me in Curtea de Argeș. There have been many such meetings; I only attended a few. Young people, by default restless and skeptical, have been extremely interested. And this is how the second edition of GFJ appeared.

Enjoy this new edition! And think about the future. Ours, everybody’s!

DIN VIATA, ROMANA

Poftă bună // Bon appétit! // Bete’avon!

Posted on

Însușire culturală? Sau fuziune? O chestiune extrem de delicată – peste tot în lume. De ce? Citiți articolul și/sau gândiți-vă la sarmale, ciorbă, mămăligă, zacuscă, telemea, plachie, saramură, papanași, palincă și multiplele denominări sub care se folosește (țuică, horincă, rachiu, șliboviță, vinars, cine-mai-știe-cum) care sunt toate parte integrantă a tradițiilor noastre „pur” românești/ungurești/bulgărești/grecești/sârbești/turcești/ucrainiene/croate/lipovene. Încercați să discutați despre mâncărurile tipic românești cu burta plină și nu la masa pe care aceste bucate delicioase se află și … Atenție, mâncatul într-o atmosferă încordată poate fi periculos!!! Dar în timp ce le mâncăm nu prea ne pasă de origini și chestiuni culturale – sunt atât de gustoase.

Privind lucrurile în ansamblu: „Este absurd că trăim toți împreună pe același pământ, folosim aceleași ingrediente crude, gătind mâncăruri foarte similare și, totuși, ridicăm granițe atât de dure între noi.” – spune cineva în articol. Și are atâta dreptate. Cele mai dure granițe sunt cele din mintea noastră.

Și un alt articol care ne pune pe gânduri aici: https://themacweekly.com/2014/04/food-for-thought-fusion-vs-cultural-appropriation/ . Și din nou unul care mi se pare foarte bun aici:  https://blogs.brown.edu/amst-1906p-s01-2018-spring/2018/04/10/from-burgers-to-street-tacos-fusion-inclusion-and-appropriation/ 

Bete’avon! // Bon appétit! // Poftă bună //

 

 

Cultural appropriations? Or fusion? Touchy, touchy – there and everywhere! I know it’s an extremely delicate subject for palates of all kinds. However, it’s one we need to have.

Sarmale, mămăligă, tochitură, zacuscă, telemea, plachie, saramură, papanași, palincă and its various denominations (țuică, horincă, rachiu, șliboviță, vinars, whoknowswhat) are all part of our truly Romanian/Hungarian/Bulgarian/Greek/Serb/Turkish/Ukrainian/Croatian/Lipovan traditions. Try to bring up the subject of “really-romanian-food” away from the table on which those dishes are and … Careful! Eating during arguing may be dangerous to your health!!! But while we eat them, we don’t really care – they’re so good.

Looking at the larger picture: “There’s an absurdity that we’re living together on the same land and using the same raw materials, cooking very similar food and we have such hard borders.” – says one of the guys in the story. And he’s so right. The hardest borders are those in our minds.

And another thoughtful post here: https://themacweekly.com/2014/04/food-for-thought-fusion-vs-cultural-appropriation/ . And again a very good one here: https://blogs.brown.edu/amst-1906p-s01-2018-spring/2018/04/10/from-burgers-to-street-tacos-fusion-inclusion-and-appropriation/