Iată continuarea povestirii începută în Tentația.
O găsiți la pagina 56 a revistei Litere a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, urmând legătura de mai jos:
http://www.bibliotheca.ro/reviste/litere/nr_6_2022/litere_nr_6_2022.php
Vă invit la o lectură care vă va aminti, probabil, de copilărie, dar vă va atrage atenția și asupra unor diferențe din ce în ce mai mari între anumite categorii de oameni ai lumii în care trăim azi.
Lectură plăcută!
De cum află lumea că sunt profesoară mă întreabă imediat:
- Și cum sunt ei? Cum sunt studenții de azi? - Păi, cum să fie. Ca de obicei. - Nu se poate. Ești mulțumită de ei, învață? Sunt buni? - Da. Sunt așa cum am fost și noi, și alții. Cei care sunt buni – sunt foarte buni, iar cei care nu sunt buni pentru standardele noastre – sunt suficient de buni pentru ei înșiși, pentru ceea ce-și doresc să facă în viață. - Nu se poate. Toată lumea se plânge de ei și tu ne spui că sunt așa cum am fost și noi. - Da, exact. Păstrând proporțiile, sunt cum am fost și noi. Există totuși o diferență. Dar ea nu este data de ei, de studenți. Ea este dată de noi, de profesori și noi suntem desigur influențați de context. Sigur că simplific enorm, dar în mare cam despre asta este vorba: dacă societatea s-a schimbat și nu mai are nevoie de cunoștințe, de teorie decât pentru o categorie nesemnificativă de oameni, ceilalți trebuind să-și dezvolte o mentalitate (mindset) diferită de cea pe care o aveam noi, vina nu este neapărat a cuiva. Mai ales nu este a lor, a studenților. Vina este a evoluției difuze a lucrurilor către o lume în care trebuie să învățăm permanent, din orice surse, nu doar de la proful Dumnezeu, și să avem disicplina și diponibilitatea de a identifica lucruri care ne pot fi utile în viață. Iar teoria, cunoștințele se găsesc depozitate în diverse locuri accesibile liber pe internet – dacă știi ce să cauți și unde. Iar de aici lucrurile se complică – de la instituții de învățământ de diverse categorii, la așteptări sociale și personale presărate și întărite de marketingul universitar care promite marea și sarea dacă urmezi cursurile școlii sau universității X sau Y sau Z, adică locuri de muncă ideale cu salarii substanțiale. Noroc cu crizele și cu pandemia care a spulberat multe așteptări. Dar nu pe toate! Și, desigur, sunt multe interese în joc. Cele ale profesorilor care-și apără locul de muncă și venitul sunt cele mai nevinovate. Dar cele ale industriilor care contribuie la un învățământ modern, de calitate, la standarde foarte sofisticate? Sper că ghilimele pe care nu le-am mai pus se simt din plin. Uite cum divaghez și, de fapt, vreau să spun că studenții sunt buni dacă-i tratezi cu respect. Dacă-i respecți, te respectă și ei. Este primul element al unei relații de calitate: respectul și, în consecință, încrederea. Dacă-i considerăm apriori leneși, dezinteresați, cârcotași și necinstiți vor face tot posibilul să nu ne dezamăgească. Dacă însă ne văd că ne străduim să le spunem lucruri utile, interesante și, mai ales, noi înșine le arătăm cât de mult ne străduim să le ridicăm spre dezbatere chestiuni de viață adevărată – atunci devin alți oameni. Cel puțin asta este experiența mea de peste 30 de ani de învățământ superior. Două exemple din anul acesta – unul de la studenții din ciclul licență de la LMA ASE și altul de la masteranzii de la Universitatea București. Să încep cu cei de la LMA (Limbi Moderne Aplicate) la care predau un curs de Oameni și organizații. Deși programul este în limba engleză și cursul a fost dezvoltat în această limbă din motive de birocrație și chiar medievalism instituțional am ajuns să țin cursul în română. Mi-a fost ușor neconfortabil la început, dar pentru că detest romgleza corporatistă, mi-am asumat noua realitate și de vreo doi ani vorbim în limba română despre oameni și organizații, folosind, pe cât posibil, exemple din propria cultură și țară. Și pentru că studenții, ca și copiii proprii, au mai multă încredere în ce le spun alții, invitați din industrie sau prieteni sau chiar străini, mă străduiesc să am invitați din domenii cât mai apropiate de lucrurile pe care le discutăm la curs și la seminar. Și uite-așa l-am invitat pe Andrei Mocuța, poet, prozator și, mai ales profesor de engleză și franceză, limbile de predare în programul LMA, să le vorbească despre viață, cariere și ce șanse au cei care nu s-au născut în București, cei care au îmbrățișat un traseu de dezvoltare umanist într-o lume tot mai utilitaristă, în care poezia și ficțiunea sunt considerate … chiar, oare cum sunt considerate? Noroc cu Zoom și nevoia de recuperare a unor cursuri în zi de sfântă sâmbătă că am reușit fără costuri și dureri de cap să ne vedem și să avem o discuție excelentă. Am primit aprobarea tuturor de a folosi capturi de ecran de la această întâlnire așa că iată-ne mai jos.
Sincer, am avut emoții. Că nu va exista interes, că nu vor fi întrebări, că … se poate întâmpla orice. Ca, de exemplu, că nu se vor conecta. Ei bine au fost 25 de studenți prezenți (adică vreo 60%) și interesați să întrebe, să-și povestească propriile frământări. Sigur că am pregătit puțin întâlnirea în sensul în care și-a dorit și Andrei Mocuța trimițându-mi un link la unul din interviurile lui. Îl puteți citi aici și veți înțelege de ce studenții mei au dorit să-l cunoască și să vorbească cu el. Pentru că au vorbit, au întrebat, au povestit despre ei. Și așa am aflat și eu multe lucruri pe care nu le-aș fi bănuit discutând doar chestiuni legate strict de curs.
Unii au scris poezie, alții mai scriu încă. Unii își doresc o carieră în literatură, alții una în educație. Și sunt ușor inhibați de dezaprobarea socială din jurul lor pentru aceste cariere considerate neperformante, care nu-ți asigură câștigul sperat… Andrei Mocuța le-a vorbit natural, fără clișee, cu grija de a nu deforma realitățile despre care vorbea. Da, nu este ușor, dar iată nici imposibil să devii cunoscut și să ai succes național chiar dacă vii dintr-un mic orășel de provincie. Rețeta succesului? Cea cunoscută: pasiunea pentru ceea ce faci, dragostea față de carte și cărți, disciplina și munca neîntreruptă, încurajarea familiei și, din păcate, câteva drame pe care și le-a depășit și prin scris. Chiar și studenții neinteresați de literatură s-au implicat în discuție pentru că succesul te atrage indiferent de domeniu, dar și pentru că Andrei Mocuța are și alte interese decât literatura. Pasiunea pentru echipa de fotbal Borussia Dortmund care este una extremă pentru Andrei a dus la discuții vii. Și uite așa au aflat studenții mei, și eu de altfel, că există și un fan club Borussia Dortmund în România cu câteva sute de suporteri autohtoni, foarte bine organizat. Așa cum ne învață managementul modern, cursurile de dezvoltare personală, antrenorii personali și da, chiar profa de oameni și organizații și invitații ei, este bine să ai interese diverse și variate în viață. Te ajută să faci față presiunilor vieții și-ți creează diverse momente de împlinire care te ajută să mergi mai departe.
Despre masteranzii de la Universitatea București – în episodul următor.
S-a întâmplat! Încă sunt uimită și recunoscătoare pentru cei care au venit, cei care au vorbit și au spus cuvinte impresionante și care mă obligă. Pe scurt, a fost o după amiază memorabilă care mă umple de energie și optimism.
Voi scrie pe larg despre ieri, dar nu vreau să treacă momentul “cald”, la propriu și mai ales la figurat, fără să-l marchez aici măcar vizual.
Vă mulțumesc tuturor. Mai ales vreau să-i mulțumesc editoarei mele, Sara Mina, care este o sursă inepuizabilă de energie și concentrare pentru a-și transpune în realitatea noastră nu întotdeauna comodă viziunea și misiunea pe care și le-a asumat față de cultura noastră literară de azi. Sara, faci lucruri admirabile! Ce binecuvântare că ne-am întâlnit.
Bucuria revederii sau întâlnirii. Și, fără îndoială, bucuria cunoașterii noilor cititori!
De ce pe repede înainte? Pentru că se petrec atâtea lucruri, într-un ritm atât de accelerat că nu prea mai apuc să le înregistrez. Încerc câteva măcar.
1 iunie – ziua copiilor și ziua mea. 70 de ani! Mult? Puțin? Important este că sunt și sper că n-am trăit degeaba.
Sunt constant impresionată de memoria oamenilor care se gândesc la mine și-mi spun că, poate neștiut, dar natural pentru mine, i-am ajutat. Cum? În primul rând ascultându-i cu răbdare și respect și spunându-le ceea ce cred. Și, sigur, credințele mele se bazează pe lecturi multiple și, mai ales, pe experiențe trăite de mine și cei apropiați mie în multe, multe locuri pe unde am umblat. Studenții mei sunt unii din cei care mă fac să cred că nu trăiesc degeaba. Dar despre asta voi scrie separat. Și, sigur, mai sunt colegi, prieteni, oameni. Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați dat ocazia să las o urmă pe nisipul vieții voastre.
Absurdul existenței noastre, dacă alegem s-o privim astfel, este, iată, ridicat la rang de artă, cel mai adesea literară, de cei care, născuți pe meleagurile mioritice, s-au mirat sau chiar s-au revoltat de inconsecvența și inconsistența eforturilor noastre de a da un sens vieții. Sigur, motivele sunt multiple, dar nu este locul lor aici. Aici doar vreau să semnalez eforturile din Curtea de Argeș, oraș regal prin opțiunea regalității și, cu timpul, sper și al locuitorilor, de a menține starea de excelență culturală a meleagurilor prin energia captată și dirijată cel mai vizibil și profesionist de cel care a înființat Curtea de la Argeș.
Sunt multe despre care vreau/trebuie să scriu pe larg, nu pe repede înainte. Acum doar menționez că “No comment“, una din primele afaceri particulare locale – cel puțin în memoria mea, a primit supranumele “La Urmuz”. Spre conformitate vedeți pozele nu foarte grozave, dar autentice. Pe locul respectiv a fost casa în care s-a născut “înainte-mergătorul revoltei literare universale…” (Eugen Ionescu apud George Păun). Absurdul pare fi la el acasă: localul cu aer și bucătărie tradiționale are recenzii foarte bune pe trip advisor de la străini. Românii, desigur, sunt nemulțumiți. No comment ca să zic așa.
A fost o zi minunată. Mai ales că mi-a apărut și un articol în numărul pe mai al revistei Litere de la Târgoviște. Mulțumesc redactorului-șef.
În continuarea celor scrise ieri, menționez aici un eveniment de suflet. Din mai multe puncte de vedere: pentru că este organizat de Centrul de Studii Japoneze din ASE pentru studenții noștri atât de interesați de interculturalitate și de posibilitățile oferite de lumea largă pentru împlinirea potențialului lor. Sigur că centrele, de orice natură, nu fac nimic singure. Oamenii sunt cei care pun lucrurile în mișcare și crează ocazii și, mai ales, amintiri. Mulțumesc Raluca Nicolae pentru invitație.
A fost o mare bucurie să-mi revizitez Japonia din suflet și, mai ales, s-o cunosc pe Denisa Neacșu, bursier Erasmus în Japonia, o tânără remarcabilă, extrem de pertinentă în tot ce spune, dar și de o politețe deosebită, probabil naturală, dar sigur împlinită și de stagiul din Japonia.
Prezența studenților a fost înviorătoare, mai ales prin întrebările puse, firesc, mai mult Denisei – o sursă minunată de informații utile. Dar foarte mult m-a bucurat prezența colegei noastre Laura Mureșan, profesor doctor habilitat, cu multiple și variate obligații profesionale dar și umane (o pisicuță suferindă TREBUIE dusă la veterinar), care și-a găsit timp să intre pe întâlnirea noastră de pe Zoom. Mulțumesc frumos, Laura, pentru prezență și contribuții.
Vorbesc mai mult despre prezentarea Denisei pentru că a fost foarte bine făcută și susținută și pentru că, evident, m-am bucurat enorm de o altă perspectivă, a unui om tânăr, asupra Japoniei. Foarte elocventă imaginea despre universitatea Globis unde a avut șansa remarcabilă de a fi fost Erasmus. Iar cuvintele ei au fost și mai elocvente. Redau în rezumat:
“Foarte puțină teorie. Mult brainstorming, studii de caz, o extensie a joburilor reale ale participanților la MBA.” Da, este un program de MBA, intens, antrenant dar și de anduranță. Mergi la nomikai? – băut social – aproape o obligație dacă vrei să te integrezi. Dar și apropo de muncitul exagerat. Denisa a făcut față cu succes provocărilor stagiului ei în Japonia. Mă bucur că avem astfel de studente! Bravo, Denisa!
Prezentarea mea o găsiți mai jos.
A fost o încântare să particip la un eveniment sincer, natural, care ne-a deschis apetitul pentru viitoare întâlniri și, desigur, pentru Bookfest, anul acesta sub semnul Japoniei, între 1-5 iunie. Raluca Nicolae ne-a promis o altă lansare de carte.
Au trecut aproape două luni de când nu am publicat nimic aici. Asta din cauză că am făcut multe. Foarte multe și foarte diverse.
Sper să vină timpul fiecărei activități s-o prezint pe larg. Până atunci, însă, le menționez doar pe repede înainte.
Am petrecut trei săptămâni fascinante și tulburătoare, deosebit de intense, despre care am început deja să scriu, în Iran. O țară de vis, cu o istorie remarcabilă și despre care, totuși, știm atât de puțin și atât de trunchiat. Decupaje din realitate, dar fără context, cu lentile ideologice foarte groase și, mai ales, fără latura umană diversă și, pe cât posibil, lipsită de clișee.
Despre Iran și aventurile celor șapte românce în țara de șapte ori mai mare ca România voi vorbi într-o carte la care am început deja să lucrez.
Întoarsă acasă, evenimentele s-au succedat rapid:
Iată-le pe cele mai importante:
10 mai – ziua regalității.
10 mai după amiaza, Salonul argeșean de primăvară.
Ziua națională Brâncuși am sărbătorit-o cu mare bucurie la Muzeul Municipal de Istorie Curtea de Argeș. Invitația îmi spunea că vor fi doi vorbitori deosebiți: ÎPS Calinic Argeșeanul si dr. Luiza Barcan, critic și istoric de artă. Cei doi vorbitori ne-au oferit, fiecare în felul său, un prilej de reflecție asupra operei brâncușiene și nu numai. Cu politețea sa deosebită, dar și cu galanteria sa proverbială, ÎPS Calinic a invitat-o pe Luiza Barcan să se adreseze prima auditoriului numeros.
Luiza Barcan a vorbit, bine documentată, cu referințe clare și argumente pertinente despre dimensiunea creștină a operei brâncușiene, despre spiritul și procesul creator al artistului și, mai ales, despre aforismele sale – spuse, dar nescrise ci doar transcrise de cei apropiați momentului rostirii.
Am reținut de la Luiza Barcan discuția despre austeritatea artei: “Artistul modern nu este un animal de lux, ci este un animal auster. Arta lui nu se comite decât în austeritate şi în dramă – ca o crimă perfectă.”
ÎPS Calinic, înconjurat de un teanc de cărți pe care ulterior le va folosi în prezentare, vorbește liber în stilul aș zice mai degrabă anglo-saxon, relaxat, ironic și uneori chiar “răutăcios”. L-am citat pe omul de cultură Calinic Argeșeanul referindu-se la sine, plin de autoironie, semnul superiorității intelectuale, în aceeași filieră anglo-saxonă amintită.
Prezentarea ÎPS Calinic a fost un adevărat regal, o șampanie savuroasă, plină de arome poate necunoscute, poate uitate, care ne-a învăluit într-o erudiție nicicând deranjantă, întotdeauna naturală și apropiată auditoriului pentru că “ceea ce vă spun acum sunt sigur că știți fiecare dintre domniile voastre”.
Un diplomat desăvârșit, un cercetător erudit, un povestitor savuros și cu nerv, care te atrage și te ține captiv cu voia ta, am ascultat cu mare plăcere cuvântarea domniei sale pornită firesc de la studiul Patriarhului Daniel „Brâncuşi – Sculptor creştin ortodox” din care ne-a citat fragmente elocvente.
Iar apoi ne-a trecut prin diverse momente din viața lui Brâncuși, făcând conexiuni cu istoria mare, din care doar punctez câteva repere: “Rugăciunea”, comanda Elizei Stănescu în amintirea soțului iubit, a fost comandată în primăvara anului 1907 și Brâncuși a lucrat la ea pe fundalul răscoalelor țărănești; “Piatra de hotar” – 1945 – sfârșitul războiului; “Sărutul” – trădarea lui Iuda / pictura lui Giotto; “Oul” – Oul dogmatic – Ion Barbu (Că vinovat e tot făcutul, /Si sfânt, doar nunta, începutul.) Toate trimiterile și referințele subliniind, din diverse unghiuri și cu diferite lentile, vocația creștin ortodoxă a sculptorului. Toate acestea se pot completa cu textul “Pace și bucurie cu Brâncuși” de aici.
Cuvântarea s-a încheiat rotund cu oferirea cărții “Brâncuși și Psalmul Creației” celor prezenți la eveniment. Cartea, în patru limbi – română, engleză, franceză și italiană – este o bijuterie elegantă apărută la Editura Fundației Calinic Argeșeanul, Oiești Pământeni, în 2021. Este o carte pe care oricine și-ar dori-o în bibliotecă mai ales înnobilată de autograful autorului. Și am admirat încă o dată desăvârșita gentilețe a ÎPS Calinic care cu răbdare a semnat fiecare carte dedicând-o persoanei care i-o prezenta.
Din public au vorbit Ștefan Dumitrache subliniind contribuția norocului în devenirile oamenilor – rolul lui Grecescu, perier și consilier județean la Craiova, care i-a oferit adolescentului Brâncuși o bursă la Școala de Arte și Meserii. Apoi, academicianul Gheorghe Păun și-a mărturisit bucuria atât față de noua apariție editorială cât și față de așezământul cultural care i-a făcut posibilă tipărirea.
În plus, Gheorghe Păun a mărturisit că suferă de urmuzită cauzată, cel mai probabil, de Anul Urmuz, respectiv 2023, când se împlinesc 140 de ani de la nașterea scriitorului și 100 de la moartea sa.
A fost un eveniment aniversar foarte reușit, frumos în spiritul brâncușian al bucuriei pe care arta adevărată trebuie s-o ofere privitorului.
Mi-aș fi dorit să fi putut participa și la concertul dedicat prieteniei dintre James Joyce și Constantin Brâncuși din seara zilei de 19 februarie de la Sala Radio din București. Sper să ascult măcar înregistrarea dacă va deveni disponibilă.
L-am văzut ultima dată la începutul lunii februarie. Era o umbră, dar cu privirea vie și pătrunzătoare, ca de obicei. Vocea însă nu-l mai lăsa să vorbească, decât scurt, șoptit și cu ajutorul inhalatorului. Planurile pentru ediția din 2022 a Festivalului Internaţional “Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş” îl țineau activ. Sigur o activitate fizică extrem de restrânsă, dar salvată și extinsă de voința unui spirit extrem de puternic care punea în mișcare multiplele angrenaje ale organizării unui astfel de eveniment, dar și activitățile zilnice de care orice om, chiar și un poet, are nevoie pentru a-și continua drumul prin viață. Un drum care, din păcate pentru cei rămași, dar, poate, din fericire pentru poet, s-a terminat pe 13 februarie.
Au apărut în presă articole despre cine a fost Dumitru M. Ion. Nu vreau să repet datele și realizările, eminente de altfel, pe care le-a avut în viață. Le găsiți urmând linkurile de mai jos.
https://uzp.org.ro/15/02/2022/ramas-bun-dumitru-m-ion/
Vreau să-mi amintesc aici de o întâmplare plină de aventuri, descoperiri și poezie pe care am trăit-o alături și împreună de Dumitru M. Ion, Carolina Ilica și, uneori Lana Dumitru, în vara anului 2011 călătorind spre Festivalul de poezie de la Struga. Cum am ajuns să facem acest drum împreună? Soțul meu, Lulu, care a fost coleg de școală cu M. Ion și aveau și zile de naștere apropiate, Lulu pe 25 septembrie, M. Ion pe 26 septembrie, ar putea să-mi spună mai multe. Dar, a plecat mai devreme să-și aștepte foștii colegi și prieteni printre stele sau praf cosmic.
Așa că, în 2011 cu ajutorul lui M. Ion am descoperit Macedonia de Nord, mai ales minunea numită Ohrid, oraș și lac devenite situri UNESCO pentru natură și pentru cultură. În 2011 Ohridul era în plină reconstrucție și nu erau prea mulți turiști. Ne-am bucurat de câteva zile magnifice și, desigur, de prezența lui Dumitru M. Ion – o enciclopedie asupra locurilor vizitate. O binecuvântare să vizitezi astfel de locuri și să ai ca partener de excursie un învățat ca M.Ion. În timp ce ne aflam la Skopje am fost cazați în hotelul Academiei din Macedonia al cărui membru era M.Ion. Și așa, am descoperit și Skopje cu amestecul de oameni, arhitecturi, culturi și religii, care în vara lui 2011 era un tumultos șantier de recuperare al unui trecut pe care comunitățile care se respectă îl dezvăluie, îl conservă și-l respectă.
N-am să uit o seară de basm pe balconul îngust al restaurantului Gladiator din preajma teatrului antic din Ohrid. Eram serviți pe fereastră, totul era foarte strâmt, nu-mi inspira prea multă încredere, dar M. Ion a insistat, și ulterior mi-am dat seama că avea multă dreptate, că era unul din locurile cele mai fascinante pentru vorbit, degustat vin și privit în jos la istoria adesea crâncenă a locurilor, dar și în sus la un cer fascinant, adânc și cu o mulțime de stele care nu se lasă văzute de oriunde.
Ohrid, orașul perlelor și al multor legende și amestecuri de civilizații, mi-au dezvăluit un M.Ion foarte uman, prietenos, dar și cu îngrijorări și neliniști legate de, aș zice, soarta oamenilor de cultură din România, o țară care n-a mai catadicsit în ultima vreme să se îngrijească realmente de această delicată și fragilă parte a vieții unei comunități – poezia.
Deși avea reputația unui om dificil eu l-am cunoscut ca pe un om corect, amabil, dar căruia nu-i plăcea să piardă vremea cu nimicuri și putea, din cauza asta, să pară mai abrupt. Mie mi s-a părut doar direct. În rest, cine poate știi poveștile și neliniștile scribului?
Am fost foarte bucuroasă că în 2021 i-a apărut la Editura Academiei Române, volumul O sută și una de poezii. Am primit și un frumos autograf din partea lui.
Acest volum are un important eșafodaj critic care pune și mai mult în valoare versurile din antologie. În loc de postfață, Cristian Constantin notează câteva din “primatele” lui Dumitru M. Ion:
“A fost cel mai tânăr debutant, a fost cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor, a fost cel mai tânăr consilier ales de Marin Preda pentru editura pe care o conducea – reînființata Cartea Românească. Și ca o încununare a seriei de primate, Dumitru M. Ion a fost cel mai tânăr scriitor interzis – ca “premiu” pentru volumele Vânătorile (versuri, 1968) și Paștele Cailor (roman, 1970), cărțile lui fiind scoase din biblioteci publice.” (p. 257)
Moștenirea lăsată de poetul, romancierul, traducătorul, omul de cultură, Dumitru M. Ion este imensă. Sper doar ca ea să nu se risipească în vânt.
Să-ncep cu bucuria de a fi primit o carte. Este o carte pe care mi-am dorit de mult s-o citesc fără să știu că este scrisă. Cu atât mai mare mi-a fost plăcerea să aflu că a fost publicată. Cartea mi-a fost inițial recomandată de o bună prietenă și colegă. Pe amândouă ne leagă un trecut profesional incitant și continuu aflat sub zodia schimbării și conectării la nou. În ultima vreme suntem, printre altele, interesate de Asia. Și iată că a apărut această carte pe al cărei autor am avut privilegiul să-l cunosc la diverse întâlniri și conferințe pe vremea când ele se-ntâmplau față-n-față sau să-l ascult pe diverse platforme în timpurile pandemice.
Este vorba despre cartea O privire spre Asia. Amintirile unui ambasador de Viorel Isticioaia-Budura, apărută la editura Litera în 2021. O carte elegantă din toate punctele de vedere. Coperta minimalistă, dar de un efect remarcabil, cu clape care ne dezvăluie câteva informații esențiale asupra autorului, și cu un text pe ultima copertă semnat de președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. Hârtia volumului are nuanța untului, plăcută și odihnitoare ochiului, nu albul orbitor al volumelor parcă trase la copiator.
De 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale: Dăm cu sâc/ Din Isarlîk!
De ce? Cui? În semn de omagiu, desigur, celor care știu unde este Isarlâk, dar și celor mulți și de demult care au făcut posibil drumul către azi, și ca să le facem în necaz celor care nu reușesc s-o găsească pe hartă. Pe harta culturală evident.
