Unul din citatele mele preferate este “No man is an island’ / Nimeni nu este o insulă. Aparține poetului metafizic englez John Donne (1572-1631) și are următoarea referință: Devotions Upon Emergent Occasions and Seuerall Steps in my Sicknes – Meditation XVII, 1624.
Am făcut poeții metafizici prin 1970 -71 la facultate. Nu aveam cărți, de online ce să mai zic!!! Aașa că citeam de pe unde apucam, de la biblioteca facultății, nu prea îmbietoare din diverse motive, sau din antologii publicate de Moscova sau pur și simplu ne dădeau seminariștii să le copiem după ce aveau și ei la îndemână.
În 1973 am fost în Anglia cu un program al Consiliului Britanic. La Universitatea Warwick, abia înființată în 1965, dar pe atunci habar n-aveam de asta, Am asistat la un curs din care nu țin minte nimic, decât că se-ntâmpla într-un amfiteatru super modern, cu vreo 50 – 60 de locuri. In sală erau vreo 20 de studenți britanici și noi, vreo 15 români. O studentă avea o pălărie superbă, boruri largi, flori colorate, îmbăcată lejer, haine lungi, hippy, era epoca flower-power. Nu prea dădeau atenție lectorului. Nici noi! Dar la seminarul la care am participat s-a discutat – exact despre Donne. Și fiecare participant, adică și noi, românii, am primit foile de seminar pe care aveam poeziile alese spre discuție. Atunci probabil am văzut prima oară Meditation XVII. Acum putem s-o citim sau s-o ascultăm. Și tot atunci am văzut prima oară cum studenții își exprimau opiniile, ideile, fără nici o grijă față de ce vor spune ceilalți. Sigur că n-am uitat niciodată.
Nu l-am uitat nici pe Donne, și nici respectul pe care
trebuie să-l avem unii față de ceilalți când discutăm.
Ieri am scris despre un articol de mult bun simț apărut în revista americană “The Atlantic” și scris de Jeremy Brown, autorul cărții “The 100-Year Hunt to Cure the Deadliest Disease in History” (100 de ani de vânătoare a bolii cu cel mai mare grad de mortalitate din istorie). Jeremy Brown este medic specializat în medicina de urgență. În plus este director al Biroului de cercetare în domeniul îngrijirii de urgență al Institutelor Naționale de Sănătate din SUA. Cu alte cuvinte o persoană nu doar informată, dar și expert în domeniul său de competență – medicina de urgență.
Ce spunea Jeremy Brown, spun și alți experți. De data asta citez din Andy Yap, INSEAD, specialist în Comportament organizațional, și Charlene Chen, specialistă în marketing la Nanyang Business School din Singapore, în articolul de aici.
Referindu-se la isteria cumpărăturilor și modul de reacție al firmelor, autorii subliniază și ei un comportament inutil, dar care poate oferi iluzia unui efort de protecție și sentimentul unui echilibru. “Cu zeci de milioane de oameni în carantină în China și COVID-19 răspândindu-se rapid este puțin probabil că achiziționarea de soluții dezinfectante pentru mâini, de supă instant de tăieței sau chiar de măști de protecție va asigura oamenilor o protecție integrală. Și totuși, simpla lor cumpărare poate ajuta la stabilirea calmului și senzației că încă mai au control asupra propriei vieți.”
Iar hotnews publică un articol foarte bun și echilibrat, după părerea mea, aici. Dar deliciul stă în comentarii – de la miștocăreală la dramă autentică. Românismul dus la perfecțiune – ne pricepem la orice și ne și spunem opinia cu mare aplomb. Ca mine, aici!
Un articol de bun simț scris de un medic specializat în medicina de urgență. În plus este director al Biroului de cercetare în domeniul îngrijirii de urgență al Institutelor Naționale de Sănătate din SUA.
Ce spune? Lucruri interesante, dar în special că virusul COVID-19 nu are efecte drastice asupra copiilor. Încă nu se cunosc cauzele, dar e de bine. Victimele sunt, în special, vârstnicii cu un sistem imun compromis sau/și cu boli de inimă sau plămâni. Că medicina a făcut progrese imense față de pandemia din 1918 în special în reacțiile față de situațiile create, dar că un lucru a rămas neschimbat frica imensă a populației față de amenințare.
Photo by Micheile Henderson on Unsplash
Autorul citează reacția comisarului pentru sănătate din Chicago în decembrie 1918 la o întrunire a circa 1.000 de oficiali din medicina publică a timpului pentru a discuta măsurile necesare. „Este datoria noastră să ferim oamenii de frică. Îngrijorarea ucide mai multe persoane decât epidemia. Din partea mea, lăsați-i să poarte un picior de iepure pe un lanț de aur dacă vor și dacă îi va ajuta să scape de fiziologia fricii.”
Și articolul se încheie cu concluzia liniștitoare că “masca de față ar fi oferit probabil la fel de multă protecție ca piciorul de iepure. Dar le-a permis oamenilor să simtă că fac ceva pro-activ, ceea ce are o mare valoare psihologică și acest lucru a fost înțeles chiar și cu un secol în urmă.” Azi, după 100 de ani, știm mai bine și mai multe. Dar lucrurile simple, care sunt gratis și nu încorporează prea multă tehnologie, sunt cele mai eficiente: spălarea mâinilor, acoperirea gurii când tușim și statul acasă când suntem bolnavi. Reducem și șansele răspândirii infecției, dar mai ales teama care este, probabil, mai puternică decât COVID-19.
Photo by Lucrezia Carnelos on Unsplash
Photo by Free To Use Sounds on Unsplash
Photo by Hello I’m Nik 🍌 on Unsplash
PS – În ziarul din fotografia de Micheile Henderson de mai sus titlul este în olandeză: “hoe ga je als belegger om met gevolgen coronavirus?” Iar prietena mea Google îmi spune că înseamnă “cum te ocupi de investitor cu consecințele coronavirusului?”.
Cum se marchează această zi prin lume este o altă discuție! DAR am dat azi peste un citat care zice că „A îmbătrâni este obligatoriu, a te maturiza este opțional.” Și mă gândesc că este adevărat – până la un punct. Până la punctul în care speranța de viață la generațiile actuale de americani este în scădere față de cele precedente , iar în România oricum speranţa de viaţă este mai mică decât media europeană conform unui studiu Eurostat/2019. Cu alte cuvinte, dacă la nivel european speranţa de viaţă este de 64,2 de ani pentru femei şi 63,5 de ani pentru bărbaţi, în România, femeile trăiesc în medie cu 5 ani mai puțin decât restul europencelor, iar bărbații români cu 3,7 ani mai puțin decât bărbații europeni. (https://www.mediafax.ro/social/statistica-ingrijoratoare-speranta-de-viata-in-romania-mai-mica-decat-in-ue-medic-multe-persoane-nu-merg-la-doctor-ani-de-zile-18105778)
Tematica acestei zile este în 2019: Drumul către egalitatea de vârstă.
A, și da există și în România o instituție dedicată vârstnicilor: CNVP (Consiliul Naţional al Persoanelor Vârstnice) http://www.cnpv.ro/
Sunt multe de comentat, dar n-am timp.
Mistress of the castle
Pe Olt
Careful: I’m still very young – really a teenager as my respected master, James Moulder, used to tell me.
How this day is celebrated around the world is another discussion! BUT today I came across a quote that says “Growing old is mandatory, growing up is optional.” And I think it may be true – to a point. To the point where life expectancy for current generations of Americans is lower than the previous ones, and in Romania anyway life expectancy is lower than the European average according to a Eurostat research / 2019. In other words, if at the European level life expectancy is 64.2 years for women and 63.5 years for men, in Romania, women live on average 5 years less than the rest of European women, and Romanian men with 3.7 years less than the rest of the European men.
The theme for the International Day of Older Persons 2019 is ”The Journey to Age Equality”.
Ah, and yes Romania herself has an institution dedicated to the elderly: CNVP (The National Council of Elderly People) http://www.cnpv.ro/
Too many comments to make, but I don’t have the time.
Însușire culturală? Sau fuziune? O chestiune extrem de delicată – peste tot în lume. De ce? Citiți articolul și/sau gândiți-vă la sarmale, ciorbă, mămăligă, zacuscă, telemea, plachie, saramură, papanași, palincă și multiplele denominări sub care se folosește (țuică, horincă, rachiu, șliboviță, vinars, cine-mai-știe-cum) care sunt toate parte integrantă a tradițiilor noastre „pur” românești/ungurești/bulgărești/grecești/sârbești/turcești/ucrainiene/croate/lipovene. Încercați să discutați despre mâncărurile tipic românești cu burta plină și nu la masa pe care aceste bucate delicioase se află și … Atenție, mâncatul într-o atmosferă încordată poate fi periculos!!! Dar în timp ce le mâncăm nu prea ne pasă de origini și chestiuni culturale – sunt atât de gustoase.
Privind lucrurile în ansamblu: „Este absurd că trăim toți împreună pe același pământ, folosim aceleași ingrediente crude, gătind mâncăruri foarte similare și, totuși, ridicăm granițe atât de dure între noi.” – spune cineva în articol. Și are atâta dreptate. Cele mai dure granițe sunt cele din mintea noastră.
Cultural appropriations? Or fusion? Touchy, touchy – there and everywhere! I know it’s an extremely delicate subject for palates of all kinds. However, it’s one we need to have.
Sarmale, mămăligă, tochitură, zacuscă, telemea, plachie, saramură, papanași, palincă and its various denominations (țuică, horincă, rachiu, șliboviță, vinars, whoknowswhat) are all part of our truly Romanian/Hungarian/Bulgarian/Greek/Serb/Turkish/Ukrainian/Croatian/Lipovan traditions. Try to bring up the subject of “really-romanian-food” away from the table on which those dishes are and … Careful! Eating during arguing may be dangerous to your health!!! But while we eat them, we don’t really care – they’re so good.
Looking at the larger picture: “There’s an absurdity that we’re living together on the same land and using the same raw materials, cooking very similar food and we have such hard borders.” – says one of the guys in the story. And he’s so right. The hardest borders are those in our minds.
pentru Studiul Totalitarismului (INST) al Academiei Române –
Dragă Alex,
M-am tot gândit ce să-ți fac cadou la aniversarea de azi. Ceva să-ți facă plăcere și să fie și semnificativ!
Să-mplinești 91 de ani este o realizare minunată, felicitări, dar să trăiești 91 de ani activi și să ai înfăptuirile tale este o adevărată poveste de succes. Ce să-i faci cadou unui om care a trăit atât de frumos ca tine, atât de intens în același timp și cu atâtea încercări, trecând prin atâtea schimbări istorice, dar și cu atât de multe împliniri, cu momente minunate, cu momente tensionate, cu oameni care ți-au fost recunoscători, alții care te-au detestat fățiș sau, poate, doar în particular? Așa cum este viața fiecăruia dintre noi. Pot continua cu astfel de întrebări, dar adevărul este că vine o vârstă când nu mai avem nevoie de lucruri, de obiecte, când nu ne mai dorim semnificativ prea multe, dar ne dorim contacte umane cu sens, ne dorim să putem conversa cu cei de care am fost într-un fel sau altul legați în anumite momente din viață.
De asta am hotărât să-ți aduc azi ce am eu mai de preț – timpul meu. Ți-am făcut câteva prăjiturele. Sper să-ți placă. În timp ce le făceam, cu drag și mare plăcere, rememoram cunoștința noastră. Cum ai sunat la ușa biroului nostru din Negru Vodă și te-ai prezentat cu recomandarea lui Valerie Mitchell! Ce vremuri! Cum am lansat ESU-România, cum organizam concursurile naționale de Public Speaking la Parlament, cum ai devenit președinte al ESU-România, cum am fost împreună la Chișinău și Bălți, cum mi-ai făcut cunoștință cu limba relativ arhaică vorbită la Chișinău și mi-ai explicat calcurile din rusă, cum mai târziu am fost la lansarea ESU-Moldova împreună cu Lulu. Cum mi-ai spus că Lordul Watson, după ce a fost făcut DHC de Universitatea București, n-a primit roba ceremonială, și am decis amândoi că nu-l putem lăsa pe bunul Lord să aibă faimoasa lui colecție de robe descompletată. Mi-am adus aminte de multele călătorii pe care le-ai făcut să reprezinți ESU-România în atîtea locuri în lume! Tu și Ileana. După ce ai devenit Președinte Emerit, îmi povesteați amândoi cum se descurca Ela la Consiliile Internaționale. Știu sigur că a fost și pentru ea mai ușor, mai comfortabil să te aibă alături. Vă mulțumesc. Cum am făcut un tur de forță în 2008 când tu împlineai 80 de ani, iar ESU internațional 90 de ani, și am reușit să scot la timp cartea Schimbând destine, schimbăm lumea Changing Lives We Change the World.
Dragă Alex, sunt sincer foarte fericită că exiști în viața mea, în viața noastră. Tu și Ileana sunteți niște modele pe cât de minunate, pe atât de firești. Din păcate tot mai rare în lumea de azi. Am învățat foarte multe lucruri de la tine, de la voi. Și învăț în continuare. Să fii convins că este unul din cele mai frumoase complimente pe care l-am făcut vreodată cuiva din toată inima.
La mulți ani în continuare, Alex! Mi-aș dori să am ocazia să-ți spun lucruri minunate și la 100 de ani! Dar unele lucruri nu depind numai de noi. Orice zi în viitor este o mare realizare de care realmente trebuie să te bucuri așa cum ne bucurăm noi de privilegiul de a te avea în viețile noastre și de a-ți fi în preajmă! La mulți ani, Alex!
Alex cu minunatul cadou pe care l-am primit fiecare dintre noi de ziua lui – articolul scris de el în Literatura și Arta nr. 28 (3853) / 18.07.2019, p. 6.
Alături de sărbătorit – Radu Ciuceanu, A.B., Ileana Budișteanu și M.N.
Study of Totalitarianism (INST) of the Romanian Academy
Dear Alex,
I have been thinking what to offer you for today’s anniversary. Something you might enjoy and might also be significant!
To be 91 is an awesome achievement, congrats! However, to live 91 years fully active and to have your accomplishments is a true story of success. What to offer as a gift to a man who lived as beautifully as you did, as intensely and at the same time went through so many hardships, so many changes of history, who also knew so many fulfilments, wonderful moments, people who had been grateful, others who openly or maybe just privately hated you? As in the life of each of us. I can go on, but truth is that there comes an age when we no longer need things, objects, when we no longer need more and more, but we do need meaningful human contacts, we wish to speak with those whom we have been somehow connected to in certain moments of our lives.
This is why I decided to offer you today my most precious possession – my time. I made you some cookies. I do hope you’ll like them. While I was preparing them, with great care and love, I was thinking of our friendship. How you rang the bell to our office in street Negru Vodă and introduced yourself with Valerie Mitchell’s recommendation letter! Those were the days! How we launched ESU-Romania, how we were organizing the National Competitions of Public Speaking in the Parliament, how you became Chairman of the ESU-Romania, how we went together to Chișinău and Bălți, how you introduced me to the relatively archaic language spoken in Moldova and explained to me the linguistic transfers from Russian, how later on we went together with Lulu to the launch of ESU-Moldova. How you told me that Lord Watson, after being awarded a DHC by the University of Bucharest, was not permitted to keep the ceremonial robe and so we both decided we could not let the good Lord have his famous collection of robes without the Romanian one. I remembered your many voyages around the world to represent ESU-Romania in so many places on the globe! You and Ileana. After you had become Chairman Emeritus you used to tell me how Ela was doing in her new position at the International Council meetings. I know for sure that having you by her side made her own life easier. Thank you both. How I did my best in 2008, when you turned 80 and ESU International 90, to write and bring out in time the book Changing Lives We Change the World.
Dear Alex, I am sincerely very happy that you exist in my life, in our lives. You and Ileana are wonderfully genuine models. Unfortunately true models are fewer and fewer today. I learned so many things from you both. And I continue to learn. Rest assured that this is one of the most beautiful compliments I ever paid someone from all my heart.
Continue to have Happy Birthdays, Alex! I wish I could have the occasion to tell you lovely things when you turn 100 as well! But some things do not depend only on us. From now on any and all of your future days will be a great achievement that you have to cherish as we cherish the privilege to have you in our lives and to be around you! Happy Birthdays, Alex!
De ce m-am alăturat acestei campanii? Pentru că am pierdut un om drag. Și pentru că toți avem nevoie unii de alții. Și putem face atâtea, dacă ne facem timp. Și … curaj. Se numește leadership, sau dezvoltare personală sau simplu … responsabilitate.
TIMPUL este cel mai valoros dar. Îl irosim și ne spunem că încă e TIMP.
Îl prețuim când cei dragi nouă nu îl mai au. Și atunci am vrea să îl putem dărui. Se poate!
Why this campaign? Because I lost a loved one. And because we need each other. Because we can do so much if we allow ourselves the time. And the courage. It’s called leadership, or personal development or simply … responsibility.
TIME is the most valuable gift. We waste it and convince ourselves we still have TIME.
We value it when our loved ones no longer have it. And then we wish we could offer it. We can!
You will soon find out how you can offer it to those who need it most.
Un articol excelent. Mai ales pentru noi cei care mâncăm, în general, fie din tradiție, fie din lipsă de educație, peste măsură.
Peștele n-are oase, și … nici urmă de pește! Noua tehnologie alimentară și salvarea planetei, lupta cu schimbările climatice, încercarea de a consuma rațional, dezvoltarea durabilă, și alte multe chestiuni arzătoare. Pentru unii. Pentru alții, citez din memorie – “Porcul este cel mai bun pește!”
Poftă bună!
Și totuși, dacă citiți cu răbdare, veți vedea că oamenii nu pot rezolva totul prin cercetare și tehnologia rezultată. Sau nu repede. „Trebuie să fim mai smeriți când ne ocupăm de structuri și soluții pentru care evoluția biologică a avut nevoie de milioane de ani.” – zice directorul echipei de cercetare pentru carne alternativă de la Universitatea Statului California din Berkeley. Amintiți-vă de ucenicul vrăjitor! (Goethe, Dukas, Disney)
Cel mai cunoscut ucenic vrăjitor.
An excellent text. Particularly for those of us who eat, either by tradition or by lack of education, too much.
The fish is boneless, and has … no fish in it. New research in food technology, Impossible Foods, saving the planet, fighting climate change, trying to consume rationally, sustainable development, and other “hot” issues. For some. For others, off the top of my head: “The best fish is … pork!”
Enjoy your food!
And yet, if you read on you’ll get to what Ricardo San Martin, the research director of the alternative meat program at the University of California, Berkeley, says: “We have to be more humble in that we’re dealing with structures and solutions that the evolution of biology have come up with in millions of years.” There’s only so much we can do through research. Remember the sorcerer’s apprentice!?! (Goethe, Dukas, Disney)
Ca orice bună româncă, și cred despre mine că sunt o foarte bună româncă, am și eu o ie în garderoba mea. Care are povestea ei pe care azi n-am timp s-o povestesc aici. Poate altă dată.
Dar pentru că azi este sărbătoarea iei vreau s-o marchez cu mai multe imagini decât gânduri. Prin urmare, iată când și unde am purtat ia pe care o am. Nu, n-o port zilnic (cine mai face asta azi?). Nici când era tânără și subțire n-o purtam pe pielea bronzată, deși era sexi și mai că eram tentată uneori. Și atunci? Pentru mine ia este o imbrăcăminte rituală, așa cum erau pe vremuri hainele de biserică. Adică o îmbraci doar la sărbători, nu te duci la piață sau la birou cu ie. Nu judec pe nimeni, știu că se poartă și există o mare diversitate de modele și calități. DAR a mea este deosebită și nu pot, nu mă lasă inima s-o port decât în situații deosebite.
Ca, de exemplu, și aveți mai jos fotografiile în aceeași ordine: 1. La conferința internațională pe care am ținut-o ca profesor Fulbright la Universitatea de Stat din California – San Bernardino în 2005. Conferința s-a numit “România – dincolo de mituri și sterotipuri” și a adunat un număr impresionant (la standardele americane academice) de participanți, inclusiv doi prorectori (provosts), profesori și, desigur, studenți. La petrecerea de rămas-bun organizată cu mare tam-tam de buna mea prietenă și gazdă, Victoria Seitz, am purtat o rochie românească, artizanală, dar neavând prea mult de a face cu ceea ce numim ie.
Am mai purtat ia la câteva nunți, dar nu am fotografii. Și am purtat-o cu mare drag și mândrie la dineul regal oferit participantelor la conferința internațională Global Summit of Women 2013 de către Majestatea Sa The Raja Permaisuri Agong. Conferința a avut loc la începutul lui iunie 2013 și am primit instrucțiuni clare despre codul îmbrăcăminții. O seară somptuoasă într-un loc de basm oriental: m-am simțit minunat purtând ia și marama de borangic. Mi s-au părut foarte potrivite în context.
Dar nu pot purta ia mea albă, la care o bătrână de vreo 75 de ani a cusut o iarnă întreagă, iarnă argeșană lungă, aspră, cu zile scurte și întunecate, în locuri care să nu fie deosebite.
A, da! Și ia noastră românească este, ca mai toate lucrurile tipic românești, o piesă de îmbrăcăminte construită de noi cultural. Un mit cultural. O iubim, dar ea este relativ la fel și în alte comunități etnice, nu doar la noi. Și ei au dreptul să-și iubească propriile construcții culturale. Cum s-or fi numind ele! Dreptul lor nu-l diminuează pe al nostru. Aș zice că dimpotrivă.
Dac-ar fi trăit, pe 8 aprilie mama ar fi împlinit 100 de ani. Dar a murit pe 4 mai 2007. Nu trece o singură zi fără să mă gândesc la ea.
A fost o femeie remarcabilă. A trecut prin greutăți enorme, a dus o viață dedicată în întregime familiei și și-a păstrat în permanență seninătatea și optimismul. Ne-a condus cu o voință incredibilă și a reușit să ne și lase să ne alegem drumul pe care ni l-am dorit în viață fiecare.
Acum însă vreau doar să-mi amintesc de ea așa cum n-am cunoscut-o – tânără și frumoasă, misterioasă, cu poveștile pe care nu i le voi cunoaște niciodată. Știu sigur că era curajoasă și o luptătoare. A venit în București din sătucul ei din inima Ardealului și a trecut prin război, prin schimbarea de după.
O viață extraordinară trăită pentru alții. Leadership avant la lettre.
Mama probabil prin 1937
Mama 1940?
Had she lived on 8 April mum would have been 100. She died, however, on 4 May 2007. I still think of her every single day of my life.
She was an extraordinary woman. She went through incredibly tough times, she dedicated all her entire life to our family and she had always kept her serenity and optimism. She led us with an incredible will at the same time allowing us our own choices in life.
Now and here I want to remember her as I have never known her: young and beautiful, mysterious, with her stories – for ever lost for me. I know she had been courageous and fearless. She came to Bucharest from her little village in the heart of Transylvania and went through the war and all the changes after.
An extraordinary life lived for us. If this is not leadership what is?
