DIN VIATA, ROMANA

IA, speriecioare și creativitatea ca … leac

Că inteligența artificială ne ajută eliberându-ne de activități de rutină, plictisitoare, sau, dimpotrivă, ne amenință slujbele și cine știe, chiar mai mult decât slujbele, sunt lucruri pe care le știm și le repetăm continuu în ultima vreme. Și cei mai interesați de domeniul inteligenței artificiale știm și că experții ne spun că doar oamenii creativi nu vor putea fi înlocuiți de roboți. Prin urmare să ne dezvoltăm creativitatea.

Cum? Simplu de spus, dar cum ne ajută creativitatea? Unii scriem, în toate mediile posibile, explozia scrisului este evidentă și un subiect în sine, alții călătorim, unii pictăm, alții avem canale de youtube sau TikTok pentru comentarii politice sau de artă sau orice altceva ne interesează, alții reciclăm lucruri la îndemână creând obiecte pline de semnificații pentru persoana creatoare, dar și pentru privitor/ utilizator. Și nu mă refer aici la artizanii care își câștigă astfel existența. Mă refer la oamenii care simt nevoia să facă altceva decât fac în mod obișnuit, lucruri care îi ajută să se reîncarce și să poată continua într-o lume atât de cinică și indiferentă.

Am să dau un exemplu. Este vorba despre o distinsă doamnă profesoară de română și franceză, pensionară, care scrie poezie și proză. Nu pe bandă rulantă, așa cum se obișnuiește astăzi, ci atunci când are ceva de spus. Și când are, spune lucrurile într-un mod admirabil, în cuvinte memorabile și imagini impresionante. Când însă inspirația n-o mai ajută un timp, sau poate este prea obosită de exprimarea în același mediu și doar cu resurse lingvistice, recurge la moduri alternative de a-și canaliza creativitatea, construind obiecte frumoase, care-i satisfac nevoia de a se juca și de a crea din ce are la îndemână obiecte surprinzătoare ca cele pe care le vedeți în Figura 1 și 2. 

Figura 1. Speriecioare.

Din ce sunt realizate? Ne spune chiar creatoarea lor și, da, am acordul să le fac publice:

„Speriecioarele” sunt din diverse peturi, îmbrăcate în resturi de material cusute manual, pălăriile – cutii mici de pate, părul – „deșirături” de elastice sau șnururi.” 

Figura 2. Văzuțe.

Văzuțele sunt din recipiente de Actimel, „bobinate” cu mouline. Suportul – inele desperecheate pentru perdele, decorațiunile – decupaje din resturi de material textil sau piele.

Credeți că sunt ușor de realizat? Mai gândiți-vă. Autoarea își amintește de procesul de învățare prin care a ajuns la aceste realizări, trecând de la materiale mai grosiere la altele mai delicate. <<După ce mi-am „antrenat” răbdarea am trecut la mouline și alte fire subțiri, colorate și am combinat „bobinatul” cu pictura (în acrilic).>>  

Ce-mi spun mie aceste mici creații, delicate și foarte colorate, răspândind în jur un optimism extraordinar? Că iată, creativitatea individuală este importantă pentru a ne demonstra nouă și celor din jur, că putem face lucruri noi înșine, fără să apelăm la lipsa de efort și luatul de-a gata! Că lumea în care trăim ar fi mai bună dacă n-am arunca toate deșeurile pe care le producem într-un ritm tot mai amețitor și le-am refolosi pentru că, nu-i așa, pe 2 august consumaserăm deja resursele planetei pentru întregul an, deprivând lumea copiilor și nepoților noștri de șansa la o viață cel puțin la fel de bună ca a noastră (mă rog, a unora dintre noi).

Cred, însă, că cel mai important lucru pe care-l putem reține de aici este că aceste activități care ne învață disciplina și dexteritatea manufacturieră ne dau șanse reale în lupta împotriva unuia din cele mai devastatoare flageluri din lumea contemporană – deteriorarea accelerată a sănătății mintale a omenirii. Sunt tot mai multe voci, venind din diverse domenii, care ne spun cum ne ajută creativitatea la îmbunătățirea stării noastre de sănătate. Revista Forbes citează studii medicale serioase pentru a-și îndemna cititorii să se implice în comportamente creative (chiar simple precum colorarea în cărțile de colorat pentru adulți privite cu destulă neîncredere pe piața românească). Aceste activități îmbunătățesc funcțiile creierului, sănătatea mintală și sănătatea fizică a celor care au curajul, disciplina și educația necesare să iasă din rutina vieții sociale moderne și să încerce să fie creativi pentru ei înșiși și pentru lumea lor proprie.

Dacă aveți curiozitatea să căutați pe net “creativitatea + sanatatea creierului” veți vedea ce bogăție de materiale apar. În limba engleză sunt mult mai multe, dar asta este o altă poveste.

Mulțumesc, Mihaela Malea Stroe, pentru frumoasa lecție de viață pe care ne-o dai!

DIN VIATA

1 Noiembrie

N-am vrut să scriu despre Luminație. Mi se pare că ar trebui să fie un sentiment personal, chiar intim între tine și restul lumii care este deja dincolo, nu față de cei care sunt încă aici.

Oricum se comemorează doar, sau poate mai ales, în Ardeal. De toată lumea, nu doar de catolici. Așa am pomenit de la mama, care era reformată, așa am pomenit de la vecinii din București care erau catolici, și așa știu că se întâmplă și azi. Și când dau telefon de 1 noiembrie pe la prieteni sau cunoștințe adesea mi se spune tocmai ne-am întors de la cimitir sau chiar suntem la cimitir.

Am primit pe unul din grupurile mele sociale un text frumos despre Luminație. Îl găsiți aici. Nu mai am ce adăuga.

Mă gândesc doar cu tristețe la bunicul matern, badea János de la vii, care spunea: “când mă duceți în deal să aveți grijă să-mi faceți pod. Pământul este greu și să nu cadă direct pe mine. Iar când nu va mai ști nimeni cine este dedesubt, să nu calce lumea nepăsătoare și să mă îngreuneze și mai mult!” Cei mari râdeau și glumeau, că doar așa te lupți cu moartea, dar noi copiii nu înțelegeam ce-i aia pod. Ei, cum să uite lumea că acolo este un mormânt?! E așa de simplu, dar trebuie să treci prin viață, să-ți pierzi o parte din cei apropiați, de la bunici, unchi și mătuși, la părinți și alte persoane semnificative ca să-ți dai seama cât de repede se mută cimitirul. Vorba lui Ion Mureșan din articolul citat.

De luminație, n-am fost nicăieri. O gripă rebelă. Dar cu gândul mi-am vizitat toate mormintele. Și, pentru că până la urmă contează și ce faci pe lumea asta pentru cei care mai sunt aici, am sunat niște doamne aproape centenare pentru a vorbi despre … viață și cei care nu mai sunt cu noi. Am cules câțiva trandafiri din grădină, am aprins o lumânare în micul meu colț cu fotografii ai celor dragi și … m-am gândit la ei. Sigur că mă gândesc în fiecare zi la ei, dar de ziua asta mă și opresc puțin din ce fac pentru a-mi aduce aminte și a spera că lumea va fi mai bună și mai înțeleaptă pentru a le mai putea păstra amintirea timp de un fir de nisip.

DIN VIATA, GURA LUMII

Bunicia

Se pare că azi a fost ziua internațională a bunicilor. De ce se pare? Pentru că în afară de câteva postări de pe Facebook, n-am mai citit/auzit nimic despre asta. Ei și? Cui îi pasă de bunici și, mai ales, de ziua lor? Iar eu trăiesc în bula mea, în care mai important este să-mi sărbătoresc virtual nepoțelul care azi a împlinit doi ani fermecători, decât să caut/ascult ce zice presa.

Nu vreau să lungesc prea mult acest text, dar mi se pare că îmi confirmă, din nou, rolul pe care-l au bunicii sau vârstnicii în general la noi. Sunt aproape invizibili, cu excepția momentelor când este nevoie practică/urgentă/stringentă de ei. Ca atunci când vă sună copiii și doar faptul că vă sună ei, fără a fi ziua voastră, sau vreo onomastică sau … vă pune în mișcare neuronii și vă întrebați oare ce s-o fi întâmplat? Și tonul vocii?

Și mi-aduc aminte de o poveste din copilărie pe care cred că am întâlnit-o într-un manual de citire. Se numea funia de nisip. Am și folosit-o la un moment dat într-un articol despre ceea ce acum numim prețios “dialogul intergenerațional”. N-o s-o reiau aici pentru că, între timp, am găsit suficiente referiri la ea pe net. Căutați-o pe Google.

Photo by Susan Wilkinson on Unsplash.

O menționez aici pentru că adesea uităm, și cei tineri și cei mai puțin tineri, că lumea este deplină și frumoasă doar cu noi toți împreună. Așa cum spunea Coleridge “cât de tristă ar fi lumea asta fără copii și cât de inumană fără bătrâni”.

Și de ce trebuie să vorbim despre asta, să avem o zi care să ne amintească de un lucru firesc? Pentru că trăim într-o lume care-și pierde tot mai repede reperele. Pentru că fiind constant sub avalanșa momentului, a prezentului, nu mai avem timp să ne gândim la cum am ajuns aici și, mai ales, cine a avut grijă să ne arate și poate uneori să ne ușureze calea.

Da, uităm adesea. Poate de asta Confucius vorbea despre respectul pentru vârstnici ca despre una din virtuțile esențiale ale unei guvernări corecte. Și, probabil, tot din cauza asta întreaga Asie are un cult, adesea bazat pe legislație, pentru părinți, bunici și respectul față de tradiție.

DIN VIATA, ROMANA

Raftul lui Urmuz

Trec aproape zilnic pe trotuarul cu statuia lui Urmuz din centrul orașului regal. Pe cele două bănci de alături, poziționate strategic pentru a putea să te odihnești puțin dacă, Doamne ferește, ai făcut excese de mișcare, stau adesea diverse persoane. De obicei mai în vârstă că cei tineri obosesc mai greu. Băncile sunt protejate de ploaie și soare puternic de câte o copertină și fiecare are câte două lăcașuri pentru cărți. Un fel de mini-raft pentru lectura unor pagini de și despre Urmuz. Cu rugămintea de a fi citite pe loc sau, dacă sunt luate acasă, să fie returnate. Asta dacă tentația lecturii este atât de copleșitoare și timpul nu permite cititul lângă Urmuz.

Cărțile au fost “împrumutate”.

Este un admirabil îndemn la lectură care merită apreciat. “DE CITI AICI, dar dacă luați o carte acasă, vă rog să o aduceți înapoi. Vă mulțumesc, următorul cititor.”

La o zi sau două de la apariția cărților în această mini-bibliotecă Urmuz, ele și dispar. Semn că sunt mult apreciate de trecători. Și, probabil, se dorește aprofundarea lor ulterioară. Nu-mi dau seama dacă sunt și restituite. Sper sincer că da. Dar, am dubii. De ce? Pentru că iată au început să apară și alți autori, alte titluri. Ceea ce este foarte bine. Ceea ce este mai puțin bine este că ele nu par să fie restituite.

Mă gândeam că ar putea exista niște rafturi/o bibliotecuță în localul La Urmuz/ No comment. Oamenii ar putea bea ceva, citind nu doar pe telefon, dar și pe o carte aflată la îndemână. Poate ar fi mai mulți înăuntru, nu doar la ora mesei, ci și între perioadele aglomerate când poți răsfoi, eventual, presa locală și, mai ales Curtea de la Argeș. Pe hârtie este mai bine, decât pe ecran.

Urmuz, vara 2022.
DIN VIATA

Amânarea

Vreau să fac atât de multe lucruri. Probabil din lăcomia de a trăi cât mai intens. Și, pentru că nu pot decide care sunt cele care merită făcute, amân. Știu că nu e bine, dar iată că nu mă dezvăț, deși încerc.

Am vrut să scriu despre magnolii. Chiar și la Curtea d Argeș au început să se treacă. Cele stelate. Nu prea poți scrie despre splendoarea unei magnolii înflorite. Cuvintele, ale mele cel puțin, sunt prea sărace pentru a prinde minunea lor trecătoare în imagini. Și atunci am să las fotografii din grădina mea și o informație pe care am luat-o de pe un blog al Mariei Popova, mai exact de aici. Dar, pentru cei care vor mai multe informații despre magnolie în limba română, le găsiți aici.

Magnolie “clasică”.

Și-au primit numele după botanistul francez Pierre Magnol. Maria Popova ne spune că Magnol este cel care a conceput un sistem de clasificare naturală, cu un secol înaintea lui Linnaeus. Dar nu de asta sunt interesante magnoliile. Ci pentru că sunt printre cele mai vechi plante de pe pământ și florile minunate sunt considerate „flori perfecte”. Adică pot trăi și, mai ales, se pot înmulți singure, fără ajutorul polenizării insectelor. Sunt folosite nu doar decorativ, dar mai ales ca medicamente, alimente diverse și, desigur, ca simboluri culturale.

Magnolia stelata în 2019.

Dar, am vrut să scriu și despre întâlnirile avute săptămâna asta cu studenții mei. De la Universitatea București, unde țin un curs de leadership, de la ASE București, LMA, curs despre Oameni și organizații, și de la EDURES un curs de Gândire creativă. Întâlniri provocatoare prin calitatea interacțiunii umane care are loc în cadrul lor. Spus mai simplu sau mai pe șleau – comentariile și/sau întrebările puse de studenți. Nu foarte ușoare, nu întotdeauna foarte comode, dar sigur deschizătoare de noi posibile abordări. Aseară o ascultam pe Margaret Heffernan vorbind în 2019 despre “Abilitățile umane de care avem nevoie într-o lume imprevizibilă”.

Și-a încheiat discursul (tradus în 24 de limbi, dar nu și în română – comentariu doar constatativ) cu o invitație la a regândi eficiența și a nu ne ne mai baza atât de mult pe tehnologie care este, nu-i așa, mai eficientă. Heffernan ne aduce aminte că cei care fac previziuni despre cum va arăta viitorul ne oferă doar o încercare de a-și aroga acel viitor. Adevărul greu de acceptat, mai ales de decidenți zic eu, este că viitorul este neexplorat, nu îl putem cunoaște până nu ajungem acolo. Dar, ne liniștește Heffernan, asta este în regulă. De ce? Pentru că avem atât de multă imaginație – dacă alegem să o folosim. Avem capacități reale de inventivitate și explorare – dacă le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum. Este, însă, adesea un proces cronofag și, ca atare, ineficient. Dar conclude  ea, fără aceste capacități lumea este în derivă și poate aluneca pe o cale periculoasă.

Dacă alegem însă să ne dezvoltăm gândirea creativă, dacă ne propunem să avem curajul să greșim, să ne pregătim pentru un management nu „just in time”, cât „just in case” ne vom putea decide viitorul.

DIN VIATA, ENGLISH, LIFE, ROMANA

French centenarians / Persoane centenare din Franța

Written by an American woman who moved to France to follow her heart.

“According to FR3 television, (and every other news outlet that covered the story), 30,000 people in France are 100 or older — and the number is rising, more quickly than expected. There are thirty times more centenarians than in 1970.

We’re ahead of Spain and Italy (in total numbers), partly because we have one of the largest populations in Europe, but also “because life expectancy among women is particularly high.” Remember Jeanne Louise Calment, who died in 1997 at the age of 122 years and 164 days?

Having a large number of centenarians is not the same as having a longer average life expectancy. But France has both. What can we learn from the French about living longer? (…)

Walking is easy to do in large cities with good public transportation. Our boulangerie is at the end of the block, easily accessible for early morning runs to get fresh bread. Ditto for everything else we need, including a couple of grocery stores, a dry cleaner, and a hair salon.

I walk everywhere or take public transportation. I drive so infrequently in France that it always makes me a little nervous when I do.

According to the statistics, just slightly more than half of people over the age of 100 live in facilities. In the population of those who don’t, 33 percent live alone, 12 percent live with another person (typically, their children), and four percent live as couples.”

If you want more details read the article. It’s really good and … fun. And it probably also explains why the French don’t want to work for more years.

Articol scris de o americancă mutată în Franța pentru a-și urma chemarea inimii.

“Potrivit televiziunii FR3 (sau al a oricărui alt canal care a transmis știrea), 30.000 de oameni din Franța au 100 de ani sau mai mult. Iar numărul lor crește mai repede decât ne așteptam. Sunt de treizeci de ori mai mulți oameni de vârstă centenară decât în 1970.

Suntem înaintea Spaniei și Italiei (ca cifră absolută), parțial pentru că avem una dintre cele mai mari populații din Europa, dar și „pentru că speranța de viață în rândul femeilor este deosebit de mare”. Vă amintiți de Jeanne Louise Calment, care a murit în 1997 la vârsta de 122 de ani și 164 de zile? (…)

Un număr mare de persoane centenare nu este același lucru cu o speranță medie de viață mai mare. Dar Franța le are pe amândouă. Ce putem învăța de la francezi despre cum să trăim mai mult? …

Mersul pe jos este ușor în orașele mari cu transport public bun. Brutăria noastră se află la capătul blocului, ușor accesibilă pentru alergările de dimineață devreme pentru a cumpăra pâine proaspătă. La fel și pentru tot ceea ce avem nevoie, inclusiv câteva magazine alimentare, o curățătorie chimică și un salon de coafură.

Merg pe jos peste tot sau folosesc transportul în comun. Conduc atât de rar în Franța încât întotdeauna sunt puțin nervoasă când o fac.

Potrivit statisticilor, doar puțin mai mult de jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 100 de ani locuiesc în cămine pentru vârstnici. Dintre cei care trăiesc neinstituționalizat, 33% trăiesc singuri, 12% trăiesc cu o altă persoană (de obicei, copiii lor) și 4% trăiesc în cuplu.”

Daca vrei mai multe detalii, citeste articolul. Este foarte bun și… distractiv. Și probabil explică de ce francezii nu vor să lucreze mai mulți ani.

DIN VIATA

In memoriam – Gigi Ghiga

Îmi este aproape imposibil să cred că scriu aceste rânduri în amintirea celei care a fost una dintre cele mai apreciate și iubite colege din Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri din ASE. A fost un om de o calitate rară care emana echilibru, lumină și o mare bunătate. Profesor universitar doctor GEORGETA GHIGA, Gigi pentru cei mai apropiați.

Sigur că știm că, mai devreme sau mai târziu, fiecare vom pleca spre infinit. Important însă este ce rămâne după noi. Și Gigi a lăsat în urmă o lume mai bună, mai blândă și mai zâmbitoare. Colegii de departament i-au scris un frumos omagiu, trecând în revistă reușitele ei profesionale, contribuția adusă la comunitatea profesională a specialiștilor de limbă engleză pentru afaceri din ASE, dar și din România în general. La sfârșitul acestor rânduri veți găsi acest omagiu.

Eu vreau să menționez aici doar câteva elemente care definesc mai degrabă omul deosebit care a fost Gigi. Am avut șansa să preiau de la ea conducerea Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri din ASE și i-am fost recunoscătoare pentru că am moștenit un colectiv bine format, disciplinat, bine integrat în viața universității, cu deschidere și înțelegere față de nevoile instituționale chiar dacă acestea n-au fost întotdeauna așa cum ni le-am fi dorit. Am învățat de la ea multe, dar cred că-i sunt recunoscătoare mai ales pentru sfaturile înțelepte pe care mi le-a dat ori de câte ori am avut nevoie de ele, pentru capacitatea ei de a fi echidistantă față de toată lumea și de a încerca să înțeleagă toate punctele de vedere.  Și, mai ales, grija și respectul față de detalii și față de limba noastră maternă.

Am avut ocazia s-o cunosc și în afara vieții de catedră și era o bucurie s-o ascult vorbind despre familie, la început despre copii și realizările lor și, pe măsură ce timpul a trecut, despre nepoți și cum ne luminează și ne îmbogățesc viața cu prezența lor. A fost o persoană extrem de devotată familiei.  

Era o plăcere să ne întâlnim în diverse ocazii festive la care am descoperit o Gigi cu o voce minunată, care ne cânta superb cântece din diverse genuri și care știa și cuvintele acelor cântece de la cap la coadă. Era o adevărată încântare s-o ascultăm. Avea un simț al umorului delicat care însă devenea evident în situațiile în care ne bucuram și ne relaxam alături de colegi sau familie. Și pentru că am trecut împreună și prin perioada în care mergeam la multe nunți și botezuri ale colegilor mai tineri i-am cunoscut pe Gigi și pe soțul ei ca minunați dansatori, oameni lângă care te simți bine și pe care dorești să-i revezi cât mai des.

Îmi amintesc o frumoasă mobilitate Tempus pe care am făcut-o împreună în Italia. Am cunoscut o Gigi iubitoare de cultură, dornică de a afla cât mai multe aspecte ale vieții academice de la universitățile și organizațiile pe care le-am vizitat, dar și despre oamenii obișnuiți, situații de viață cotidiană. Cu alte cuvinte, era un om interesat de marea diversitate a vieții pe care se străduia cu mult har s-o împărtășească studenților.

Tot ceea ce făcea era pentru a înnobila calitatea de DASCĂL și de aceea era extrem de iubită de studenți, dar și de colegii mai tineri pentru care a fost un mentor plin de înțelegere, dar și de disciplină.  

A lăsat în urmă o lume mai bună și pentru asta îi suntem recunoscători!

Dumnezeu s-o odihnească în pace și lumină!

DIN VIATA, ROMANA

Cambridge zi de zi – 2 ianuarie

Lordul Byron este, probabil, cel mai strălucitor absolvent al Trinity College, în ciuda multor alți concurenți demni la acest titlu. Scrisorile sale detaliate scrise în zilele când era student Cambridge nu omit escapadele sexuale, boxul, călăria și jocurile de noroc. Șapte ani decadenți mai târziu, pe 2 ianuarie 1815, Byron s-a căsătorit cu Annabella Millbanke, dar acest eveniment nu a fost începutul unei vieți mai liniștite. Se pare că în noaptea nunții lor, Byron s-ar fi trezit strigând „Doamne Dumnezeule! Sunt cu siguranță în iad!”

200 de ani mai târziu chiar azi, filmul The Theory of Everything a fost lansat oficial în 2015. Descris de agentul său publicitar ca o „scrisoare de dragoste către Cambridge”, acest film a câștigat un Oscar pentru cel mai bun rol maculing și alte multiple premii și se bazează pe viața și căsătoria timpurie a fizicianului Stephen Hawking, jucat în film de Eddie Redmayne, absolvent și el al Trinity College. Filmul este plin de scene încântător de pitorești din Cambridge.

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, DIN VIATA, ROMANA

Orologiul Corpus

Au trecut peste 2000 de ani de când s-a născut Cristos: pentru creștini cel mai semnificativ lucru spiritual la care facem constant referire. Când au trecut și, mai ales, cum? Bibliotecile sunt pline de posibile răspunsuri. Și, desigur, fiecare avem propria percepție asupra timpului personal și asupra celui istoric. Dar acum vreau să scriu despre cum putem întotdeauna privi lucrurile obișnuite din unghiuri neobișnuite. Mă refer la timp și cum este el măsurat.

De când sunt în Cambridge am descoperit un monument straniu închinat timpului în acest oraș în care timpul trece atât de diferit pentru colegiile universitare și pentru partea să-I zicem “laică” a orașului, adică a orășenilor localnici. Este vorba despre “orologiul corpus” donat bibliotecii colegiului Corpus Christi de către un fost absolvent, Dr. John Taylor. Colegiul Corpus Christi este cunoscut ca singurul fondat de orășenii din Cambridge în 1352 ceea ce-l face al șaselea cel mai vechi colegiu din Cambridge.

Cine este însă Dr. John Taylor și de unde a avut această idee și, mai ales, capacitatea financiară de a o pune în practică? Pe scurt, pentru cei care nu au probleme cu înțelegerea limbii engleze aveți mai jos o copie a paginii 193 din cartea Cambridge per diem. A daily chronicle of Cambridge connections de Rosie Zanders. Spune pe scurt povestea ceasului și a inventatorului și donatorului lui. Pentru cei care preferă limba română căteva detalii mai jos și mai multe mâine.

Dr.  John Taylor este un vechi membru al Colegiului și un donator generos. A finanțat un proiect de catalogare a cărților din colecția bibliotecii Parker și, probabil, cel mai cunoscut proiect finanțat a fost cel prin care a creat orologiul Corpus. Dar despre asta mai scriu și mâine.

Crăciun fericit!