În acest eseu voi încerca să explorez unul din paradoxurile locale ale utilității comunicării academice, respectiv comunicarea rezultatelor cercetării științifice. Voi folosi termenul de comunicare a științei, ca fiind mai convenabil prin conciziune și precizie, pentru a mă referi la acest sub-domeniu al comunicării academice. Și voi încerca să descriu elementul paradoxal care constă, din punctul meu de vedere, în faptul că în România, ca de altfel și în alte părți ale lumii, există un consens asupra importanței și relevanței comunicării științei către cât mai mulți purtători de interese, dovadă cerința expresă de diseminare a rezultatelor proiectelor de cercetare, și în același timp există o ignorare sistematică, aproape universală pentru a dezvolta și îmbunătăți abilitățile și tipurile de comunicare, de a educa atât comunicatorii cât și publicul țintă căruia îi este destinat actul comunicațional.
