În acest eseu voi încerca să explorez unul din paradoxurile locale ale utilității comunicării academice, respectiv comunicarea rezultatelor cercetării științifice. Voi folosi termenul de comunicare a științei, ca fiind mai convenabil prin conciziune și precizie, pentru a mă referi la acest sub-domeniu al comunicării academice. Și voi încerca să descriu elementul paradoxal care constă, din punctul meu de vedere, în faptul că în România, ca de altfel și în alte părți ale lumii, există un consens asupra importanței și relevanței comunicării științei către cât mai mulți purtători de interese, dovadă cerința expresă de diseminare a rezultatelor proiectelor de cercetare, și în același timp există o ignorare sistematică, aproape universală pentru a dezvolta și îmbunătăți abilitățile și tipurile de comunicare, de a educa atât comunicatorii cât și publicul țintă căruia îi este destinat actul comunicațional.
De ce este utilă comunicarea științei? Putem aduce multe argumente în favoarea utilității comunicării științei – de la anunțarea unui rezultat către colegi, instituție, comunitatea mai largă a domeniului științific respectiv, până la creșterea vizibilității personale, instituționale, putându-se continua către cercuri din ce în ce mai largi de purtători de interese, pentru a facilita sinergia domeniilor, pentru a încuraja interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea preocupărilor cercetătorilor. Și, desigur, pentru a atrage alte finanțări fără de care cercetarea modernă nu are prea mult sens pentru simplul motiv că ea se desfășoară pe o infrastructură complexă, care presupune costuri mult mai ample decât un laptop și o conexiune rapidă la internet. Fac aici referire doar la științele socio-umane, nu la cercetarea științelor aplicate care presupune existența laboratoarelor, echipamentelor și tehnologiilor de o sofisticare din ce în ce mai mare, materialelor de studiu, reactivilor, etc.
Comunicarea este o zonǎ de mare interdisciplinaritate şi fluiditate teritorialǎ care a cǎpǎtat în ultimele decenii, pe lângǎ o popularitate enormǎ şi o aurǎ de panaceu în rezolvarea diverselor situaţii. Ca activitate, comunicarea s-a profesionalizat și s-a diversificat continuu, ajungându-se la specializări de nișă. In spațiul românesc termenul de comunicare este extrem de utilizat în cele mai diverse contexte, dar conceptul ca atare, instrumentele şi chiar instituţiile prin care se realizeazǎ un proces continuu, articulat şi consecvent de comunicare, în diverse domenii, sunt încǎ la început.
Prezentul eseu îşi propune o explorare a modului în care comunicarea științei este afectatǎ de procesul de comunicare individuală al persoanelor și de in/existența procedurilor și programelor de formare în instituţiile româneşti. Tot aici voi sublinia că folosesc sintagma comunicarea științei într-un sens foarte larg care include și comunicarea științifică pentru două motive principale: nu există o definire clară a celor două domenii în limba română[i] și nu se poate să comunicăm știința fără o înțelegere clară și, pentru cercetători, o utilizare adecvată a abilităților de comunicare științifică. În cultura anglo-saxonă cele două sintagme acoperă două realități diferite, dar care interacționează sinergic, și sunt clar specializate, comunicarea științei referindu-se la comunicarea rezultatelor cercetării științifice către decidenții politici și publicul generalist, iar comunicarea științifică fiind un domeniu de studiu al modului în care cercetătorii utilizează canale specifice de comunicare atât formale cât și informale, rolurile pe care și le asumă conștient sau nu, publicarea formalizată în jurnale academice[ii], etc. Voi porni de la influenţa internaţionalizǎrii limbii engleze asupra tiparelor de comunicare româneşti şi modul în care instituţiile române adoptǎ aceste tipare, copiindu-le sau adaptându-le la specificul situaţiei instituţionale şi al limbii române.
- Internaţionalizarea limbii engleze
Dezvoltarea şi extinderea fenomenalǎ a utilizǎrii limbii engleze la nivel mondial are consecinţe deosebite asupra formǎrii lumii de azi şi de mâine[iii]. Chiar şi cei mai sceptici specialişti tind sǎ fie de acord cǎ este relativ puţin probabil ca aceastǎ dezvoltare sǎ fie opritǎ în condiţiile în care existǎ aproape 2 miliarde de vorbitori de limbǎ englezǎ în lume, în condiţiile în care economia Indiei, în special în domeniul tehnologiei informaţiei, este în plinǎ expansiune, în condiţiile în care China a adoptat limba englezǎ ca a doua limbǎ vorbitǎ de majoritatea populaţiei, iar Uniunea Sovieticǎ nu mai existǎ, deși limba rusă continuă să fie vorbită ca lingua franca în spațiile fost sovietice.
Internaţionalizarea limbii engleze este un fenomen apărut[iv] – conform Enciclopediei Cambridge a Limbii Engleze, p.106 – datorită unor raţiuni istorice (imperialismul britanic/american), politice (comunicare neutră între diverse grupuri etnice), economice (economia SUA şi moneda americanǎ USD), practice (limba controlorilor traficului aerian, maritim, limba afacerilor internaţionale şi conferinţelor academice, turismului etc.), intelectuale (o mare parte a informaţiilor ştiinţifice, tehnologice şi academice sunt exprimate în engleză şi peste 80% din toată informaţia stocată pe Internet este în aceeaşi limbă), de divertisment (muzica şi cultura pop, limbajul reclamelor, dar şi al unor activităţi ilegale precum pornografia şi drogurile) şi nu datorită vreunor raţiuni lingvistice ca, de exemplu, simplitatea structurii gramaticale sau mărimea şi varietatea vocabularului.
Internaţionalizarea limbii engleze, transformarea ei într-o lingua franca pe anumite domenii, nu a avut însǎ loc, aşa cum pare la o privire superficialǎ, în perioada postbelicǎ. Începutul istoriei acestui fenomen de internaţionalizare poate fi plasat, evident în scopuri de promovare şi reactualizare continuǎ a imaginii, a mǎrcii chiar a limbii engleze ca lingua franca a omenirii în mileniul trei, undeva în anul 1607 în aşezarea Jamestown din Lumea Nouǎ. Acest lucru a făcut ca anul 2007 sǎ marcheze A 400-a aniversare a primei aşezǎri permanente de vorbitori de limbǎ englezǎ din Lumea Nouǎ, iar celebrarea evenimentului s-a făcut cu tot fastul şi grandoarea pe care un astfel de eveniment le meritǎ. De aici, dintr-un simplu accident al istoriei[v], a început cǎlǎtoria limbii engleze care, trecând prin marşul triumfal al Imperiului Britanic în secolul al XIX-lea, prin susţinerea fǎcutǎ de dolarul american şi, apoi, prin promovarea fǎcutǎ de sistemul politic american, dar și prin strategiile culturale britanice, a ajuns sǎ fie limba oficialǎ a satului global.
Efectele internaţionalizǎrii limbii engleze asupra limbilor individuale, deseori numite naţionale folosind un termen îngust, care acoperǎ doar o micǎ parte a limbilor care încǎ existǎ în lume, sunt multiple, dar ne vom opri în acest eseu doar asupra a douǎ dintre ele: adoptarea completă a limbii engleze ca mediu de instruire (EMI)[vi] în programele de studii ale universităților românești şi adoptarea cvasi-unanimă a limbii engleze ca limbă a comunicării rezultatelor cercetării științifice chiar în jurnale științifice românești cu accent pe efectele de standardizare a informaţiei şi tiparelor de comunicare prin care limba românǎ şi, prin ea, anumite paliere din societatea românească se racordeazǎ la modalitǎţi de comunicare recognoscibile internaţional.
Discuţiile despre limbă sunt fireşti şi de cele mai multe ori încărcate emoţional, pentru că orice “limbă” ca mijloc de comunicare aparţine tuturor, prin urmare fiecare persoană educată simte nevoia de a exprima opinii cu privire la limba/limbile vorbite, are sentimentul proprietăţii asupra limbii materne în special, dar şi asupra limbilor străine pe care le vorbeşte – indiferent de gradul de cunoaştere a acestora.
2.1. Internaţionalizarea limbii engleze ca invazie
Oferta educațională în limba engleză a universităților românești se înscrie într-o tendință generală a învățământului superior din întreaga lume și, relativ mai recent, a celorlalte paliere ale sistemului de învățământ în general. Există un număr în creștere de studii cu privire la implicațiile acestui proces, dintre care cele mai recente sunt cele publicate de Consiliul Britanic în 2015 și 2016, dar și studii ale specialiștilor în domeniu aparținând unor alte comunități decât cele anglo-saxone ca, de exemplu numărul special al revistei IBERICA din 2011[vii] intitulat “Dezbateri, preocupări și realități în învățământul superior privind predarea și învățarea în limba engleză ca limbă paralelă sau ca lingua franca”.
Prezint în continuare câteva concluzii care conturează situația generală și care sunt sintetizate în Raportul Dearden[viii] al Consiliului Britanic (2015) elaborat de către Centrul pentru cercetare și dezvoltare a EMI al Universității Oxford:
- a) Există o tendință rapidă de extindere a ofertei educaționale pe baza EMI.
- b) Există sprijin guvernamental oficial pentru EMI, dar există și excepții.
- c) Deși opinia publică nu sprijină în întregime programele EMI, atitudinile sunt mai degrabă echivoce sau controversate decât clar împotriva introducerii sau folosirii lor continue.
- d) Neliniștile, acolo unde există, se referă la caracterul potențial dezbinatoriu al EMI care poate limita accesul persoanelor din categorii socio-economice defavorizate și/sau la temerea că Limba 1 sau identitatea națională pot fi subminate.
Raportul Dearden subliniază că nu există o înțelegere “globală” a scopurilor și obiectivelor programelor de studii EMI, cele mai multe instituții dorind fie să-și pregătească absolvenții pentru o piață a muncii foarte dinamică sau să se internaționalizeze în primul rând prin atragerea de studenți și, apoi, prin publicarea rezultatelor cercetării. Acest proces are loc “de sus în jos” impus de factori de decizie politici și manageri universitari mai degrabă decât prin consultarea cu diversele categorii de “purtători de interese” (stakeholders) ale procesului. În multe țări infrastructura educațională nu sprijină oferta unor programe EMI de calitate deoarece:
- există o lipsă acută de profesori calificați din punct de vedere lingvistic,
- nu există așteptări/reglementări oficiale referitoare la nivelul de competență lingvistică,
- există foarte puține linii directoare organizaționale sau pedagogice care ar putea să ducă la un proces eficient de predare/învățare tip EMI,
- modulele pedagogice nu fac aproape deloc referire la EMI în stadiul formativ și in cele de perfecționare.
Există dezbateri multiple privitoare la noile roluri ale profesorilor în condițiile programelor de studii EMI legate mai ales de faptul că pentru reușita acestor programe profesorii care predau în cadrul lor trebuie să cunoască foarte bine nu doar limba engleză ci și cultura academică anglo-saxonă legată de predare, evaluare și oferirea de feedback foarte diferită de cea proprie – română, în cazul nostru, ca și cultura specifică disciplinei respective de studiu. Lucrurile sunt complexe și nuanțate, dar există o percepție generalizată că programele EMI sunt mai prestigioase ca cele în limba locală și au un potențial mare de a atrage mai mulți studenți. Dincolo de aceste dezbateri și controverse, studiul Consiliului Britanic subliniază procesul ireversibil și din ce în ce mai accelerat de creștere a numărului de programe de studii EMI. Rămâne însă realitatea insuficient explorată despre potențialele daune/minusuri pe care le poate dezvolta pe termen lung învățarea în altă limbă, insuficient cunoscută de multe ori atât de profesor cât și de studenți, cât mai ales despre pierderea nuanțelor, sărăcirea dezbaterilor, schimbările unor trăsături ca spontaneitatea, asertivitatea, tipul de interacțiune verbală, care sunt apreciate în prezent de potențialii angajatori.
O altă zonă în care engleza ca lingua franca a cercetării este de multe ori resimțită ca deosebit de invazivă este publicarea academică. Publici sau mori (Publish or perish) este deja o realitate cunoscută peste tot în lumea academică de azi și faptul că publicarea are loc în limba engleză adaugă la tensionarea situației. Această realitate a condus la apariția și proliferarea unei subcategorii de publicații, destul de numeroase, de autori anglo-saxoni, prin care se dau sfaturi cercetătorilor care doresc să-și publice rezultatele cercetării în jurnale științifice de calitate evident în limba engleză. Mary Jane Curry trece în revistă într-un articol cu titlu incitant câteva cărți importante subliniind că publicarea, în special în limba engleză, este un criteriu esențial în angajarea, promovarea și obținerea de granturi nu numai pentru cadre didactice, dar și pentru studenți doctorali sau post-doctorali, și că se uită adesea de către managementul universitar de pretutindeni că această activitate limitează, de fapt, timpul universitarilor pentru a citi, a gândi și a scrie[ix] – adică exact elementele de bază ale unei activități de cercetare onestă, cu utilitate în acumularea de cunoștințe semnificative pentru un domeniu specific sau o instituție anumită.
Pe aceeași linie de gândire, dar oferind un studiu amplu, deosebit de documentat și bazat pe o experiență personală de peste 15 ani ca editor de serii de carte și jurnale științifice precum și o carieră distinsă în lingvistică aplicată, Hyland[x] deconstruiește procesul de publicare, demitizându-l și caracterizându-l ca pe cel mai profitabil model de business inventat până în prezent. Subliniind utilitatea comunicării științifice în general, Hyland atrage atenția asupra importanței existenței jurnalelor științifice, indiferent de mediul de publicare, ca nucleu al procesului de cercetare însuși arătând că jurnalele nu îndeplinesc doar funcția de diseminare a informațiilor, ci atestă precedența autorului și oferă o arhivă pentru referințele ulterioare[xi]. Acest lucru se întâmplă, desigur, dacă limba de publicare este accesibilă tuturor, respectiv este nou latină a secolului XXI – engleza academică. Pornind de la constatarea că activitatea de publicare academică s-a transformat într-o industrie supradimensionată care controlează viețile profesionale, și aș zice din proprie experiență din ce în ce mai mult și pe cele personale ale personalului academic din întreaga lume, Hyland, citându-i pe Ware și Mabe[xii], arată că domeniul cuprinde aproximativ nouă milioane de cercetători care produc și citesc anual, gratuit, peste 1,5 milioane articole pentru evaluare colegială. Iar utilitatea publicării academice în limba engleză este dată și întărită continuu de contribuția ei la construcția cunoașterii, evaluarea academică, atât individuală cât și instituțională, finanțarea pe discipline, dezvoltarea carierelor, în fiecare an domeniul devenind mai invaziv și mai solicitant[xiii].
Pe aceeași linie de argumentare, a invaziunii industriei de publicare academică în limba engleză în viețile personalului academic, și pentru a discuta o fațetă în general neluată în seamă de managementul universitar și publicul general interesat de aceste aspecte din România este discuția referitoare la utilitatea procesului de publicare – pentru cine este util și care este semnificația utilității respective? Reluând argumentația lui Curry prin care autoarea subliniază caracterul hegemonic al publicațiilor în engleză[xiv] și trecând prin Hyland care, în Capitolul 3 al cărții la care fac referire în acest mic eseu, intitulat Language: visibility and inequality, se întreabă dacă folosirea englezei azi este imperialism lingvistic sau pragmatism pro-domo al SUA și Marii Britanii, cu argumentele cunoscute că răspândirea utilizării limbii engleze nu a fost nici neutră, nici inevitabilă și nu poate fi comparată cu latina care nu era limbă maternă pentru nimeni când a fost adoptată ca limbă pentru teologie și științe[xv], mă voi opri asupra unui articol “neștiințific”, dar relevant pentru discuția noastră, apărut în anul 2012 în The Chronicle of Higher Education[xvi] din SUA și scris de Hugh Gusterson, profesor de studii culturale și antropologie a științei la Universitatea George Mason din SUA, universitate aflată pe locul 59 in clasificarea Times Higher Education din 2016[xvii]. Povestea spusă de Gusterson este importantă și relevantă pentru discuția noastră. Este importantă pentru că Gusterson este o personalitate a domeniului său, unul din cei aproximativ 20 – 30 de oameni din lume care au capacitatea de a face evaluare colegială (peer review) la modul profesionist, respectiv judecând dacă articolul respectiv citează literatura relevantă, o interpretează în mod corect, discută aspecte importante ale domeniului și aduce o contribuție originală cunoașterii. Este relevantă pentru că o persoană de prestigiul și reputația sa, cu o activitate publicistică remarcabilă, pune sub semnul întrebării practicile curente ale industriei publicațiilor academice și subliniază lipsa de moralitate a unei culturi care, dacă ar avea același comportament în mediu de afaceri ar fi acuzată de lipsă de etică în tratarea colaboratorilor și ar fi sancționată. În același timp, este un articol relevant pentru cultura academică românească în care obsesia administrativă a sistemului de învățământ superior, preluată și de politic și de un anumit public activist, a publicării în reviste ISI cu factor de impact în continuă creștere și categorisite după culori, precum filmele hollywoodiene care se uită la subiectul lor prin multiple nuanțe, provoacă traume personale și, pe termen lung instituționale și, fără a avea măcar conștiința enormității dramei, contribuie la degradarea cercetării în ansamblu și la sărăcirea creativității și inventivității economiei românești. Gusterson pornește de la amintirea vremurilor, nu foarte îndepărtate, când personalul academic intra în universitate pentru că simțea că are o vocație, un har și nu pentru a face comerț cu produsul minții lor adică pentru a fi plătiți cu ora pentru “servicii de consiliere/expert/etc.” În prezent, spune Gusterson, modelul de funcționare al activității academice al unei persoane specializate în științe socio-umane, de exemplu, este în disonanță cu remunerația primită, mai ales în ceea ce privește publicarea. Desigur pledoaria lui Gusterson este valabilă pentru sistemul american și mi s-ar putea reproșa că nu are utilitate sau relevanță pentru contextul românesc. Consider însă că are o mare utilitate să înțelegem cum funcționează sistemul universitar american, ce probleme are, ce părți bune, pentru că acesta este sistemul pe care ni-l prezintă ca ideal și de luat ca model de dezvoltare decidenții de la aproape toate nivelurile sistemului de educație românesc, fără să țină cont de contextul diferit în care societatea americană s-a dezvoltat în comparație cu a noastră. Dependența de cale este un concept care se aplică foarte bine, din punctul meu de vedere, universităților și institutelor de învățământ superior, iar fluturarea continuă în diversele medii de presă sau socializare a clasificărilor inter/naționale ca solicitare sau reproș ar trebui să se bazeze pe o înțelegere realistă a modului cum funcționează aceste clasificări și a utilității lor sociale.
Gusterson arată că, în modelul american, dacă face o recenzie pentru o carte, indiferent că este pentru un ziar sau o editură universitară, este plătit, dar dacă face o evaluare colegială unui articol trimis spre publicare unui jurnal științific, nu este plătit direct[xviii], deși aceasta din urmă este una din activitățile cele mai dificile și cronofage pe care le face. Și subliniază că unul din jurnalele care deține dreptul de publicare al unuia din articolele sale l-a obligat să plătească 400 (patru sute) USD pentru permisiunea de a-și retipări propriul articol într-o carte de eseuri. Cu alte cuvinte, spune autorul, așteptările perioadei de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI erau ca universitatea să plătească un salariu, iar universitarul să-și doneze în schimb sistemului abilitățile sale de scriere și citire critică. Acest lucru constituia “un schimb major de muncă extrem de specializată care producea puțin profit pentru edituri, dar contribuia mult la solidaritatea și interdependența profesională a participanților. Iar faptul că editurile academice nu plăteau așa cum făceau cele comerciale, le creștea valoarea”. Ce propune Gusterson și o mare parte din autorii celor peste 140 de comentarii la articolul său? În esență că „dacă un model de afaceri nu poate prospera fără a solicita cantități enorme de muncă gratuită, atunci acel model trebuie re-inventat. Și dacă suficienți de mulți profesori universitari refuză să facă evaluare colegială fără a fi compensați, re-inventarea va începe”. Modalitățíle de a face acest lucru nu fac obiectul acestui eseu, după cum nici problemele ridicate de Gusterson nu sunt strict relevante pentru contextul universitar românesc, mai ales în cazul științelor socio-umane, marginalizate și sub-finanțate. Ceea ce este relevant este atitudinea critică, de neacceptare automată/reflexă/mecanică, fără analiză a ceea ce este considerat corect de majoritate și apărarea dreptului uman și, în cazul universitarilor, profesional la timp de reflecție, de meditație fără de care oamenii de știință se transformă în roboți de prelucrare și reformulare a cunoștințelor produse de alții sau de ei înșiși în alte etape ale propriilor cariere în speranța că nu vor fi detectate de softurile anti-plagiat și activiștii din domeniu care, desigur, au pornit de la o cauză bună, dar au eșuat pe țărmurile acelorași principii comerciale care au la bază taxe și costuri mari.
2.2. Internaţionalizarea limbii engleze ca integrare
Internaţionalizarea limbii engleze are însǎ şi aspecte benefice de includere a comunitǎţilor lingvistice cu limbi materne de circulaţie relativ restrânsǎ în circuitul european/mondial de valori, în participarea la conversații profesionale, academice, inter-umane globalizate.
In condiţiile în care vizibilitatea globală a activităților personale și a instituţiilor locale are loc, de cele mai multe ori, în timp real datorită internetului și mediilor sociale în comunicarea cǎtre categorii tot mai sofisticate de public este evident cǎ orice tip de afirmație și declaraţii de intenţie pozitive şi motivante, de foarte multe ori exagerate din motive lesne de înțeles chiar dacă nu de apreciat, pot fi uşor monitorizate de diverse tipuri de comunități naţionale şi internaţionale. Voi urmări în această secțiune câteva aspecte referitoare la utilitatea folosirii limbii engleze de către vorbitori nenativi și în spații neanglofone în scopul de a înlesni integrarea unor activități specifice învățământului superior în fluxurile relevante globale și voi încerca să analizez cui folosește această integrare.
Reiau discuția despre Raportul Dearden meționat anterior și în care, din păcate, România nu figurează. Secțiunea 4.3 Different national perspectives on EMI prezintă cazul Politehnicii din Milano[xix] care a ocupat spațiu important în știrile anului 2012 prin anunțul făcut cu privire la adoptarea din 2014 a limbii engleze pentru predarea aproape în întregime a programelor sale de studii cu diplomă. Relevant pentru discuția noastră în acest punct nu este faptul că acest lucru s-a întâmplat în Italia, patria limbii latine probabil una din ultimele limbi globale ale omenirii, ci motivația dată acestei decizii de către rectorul instituției de învățământ superior: „Credem cu tărie în internaționalizarea claselor noastre și singurul mod prin care putem avea clase internaționale este să folosim limba engleză.” Acest proces a fost oprit de judecătorii Tribunalului Administrativ Regional sesizați de un grup de 100 de cadre didactice care au subliniat în întâmpinarea lor că este greșit din principiu ca o universitate publică italienească să-și forțeze studenții și personalul să folosească limba engleză, argumentul hotărâtor fiind că se pierde din claritatea și nuanțarea predării, învățării și interacțiunilor dintre studenți și profesori. Presiunea, însă, a procesului de internaționalizare a universităților a fost în mod evident mai mare și, probabil ca urmare a compromisului încheiat, cursurile de licență se predau în prezent și în engleză și în italiană – conform Raportului Dearden.
Internaționalizarea învățământului superior este un concept larg răspândit și, ca atare, cu semnificații diverse pentru diferite categorii de utilizatori. În mod firesc, internaționalizarea nu ar trebui să constituie un scop în sine, ci, așa cum am mai menționat în acest eseu, o modalitate de integrare și dezvoltare a calității învățământului superior românesc. Sigur, la modul simplist, internaționalizarea poate fi concepută ca o modalitate de atragere de studenți internaționali și de personal didactic și de cercetare din străinătate. Dintr-o perspectivă mai largă însă, internaționalizarea poate fi articulată ca eforturile unei universități de a-și pregăti studenții naționali pentru a deveni competitivi într-o lume globalizată [limba engleză evită acest termen demon(et)izat, utilizând mult mai neutrul “home student” pentru a descrie aceeași realitate]. Raportul Dearden arată că, în ciuda unor rezerve întemeiate, dar nu neapărat suficient documentate prin cercetare, internaționalizarea educației prin folosirea integrativă a limbii engleze este un proces în creștere peste tot în lume, dar mai ales în Europa unde a fost încurajată și întărită și de procesul Bologna.
În România universitățile se grăbesc să se alăture acestui proces în speranța că vor compensa scăderea demografică a populației de candidați care are loc constant atât printr-o scădere naturală, cât și prin preferințele individuale tot mai numeroase pentru efectuarea studiilor în străinătate. România este, în ciuda unor plângeri constante că avem prea multe diplome, în plin proces de scădere a numărului de studenți din universități. Se pare că, potrivit președintelui Consiliului Rectorilor, între 2007-2008 numărul de studenți din România era de aproximativ un milion, dar ulterior numărul acestora a scăzut la jumătate[xx]. Acest număr este mult sub media europeană. Cu toate că există o țintă asumată de România de atingere a unui procentaj de 27,6% de absolvenți de învățământ superior în anul 2020 acest lucru nu se va întâmpla mai mult ca sigur pe fondul de scădere continuă și accentuată a populației de studenți, mai ales în condițiile în care universitățile românești au dificultăți în a-și actualiza oferta educațională pentru a o armoniza cu noul tip de student, cu un profil netradițional, interesat de categoria de învățare continuă și de programe de studii flexibile.
Există o competiție crescută între universități pentru studenții internaționali interesați să studieze în România și această competiție este și una din explicațiile dezvoltării de programe de studii în limba engleză. De altfel, așa cum sublinia și Raportul Dearden acest proces are loc “de sus în jos” impus de factori de decizie politici și manageri universitari și copiat după succesul pe care aceste programe l-au avut în multe alte locuri din lume. De exemplu, numărul programelor de studii cu predare în limbi străine, cu precădere în limba engleză, a crescut în ASE din București ajungând în prezent la 15 programe de master și la 8 programe de licență ofertate în limba engleză, 1 în germană și 1 în franceză[xxi]. Această ofertă educațională presupune un corp didactic foarte bine pregătit din punctul de vedere al limbii și metodologiilor de predare specifice limbii în care se desfășoară programul respectiv de studii. Pregătirea unui astfel de corp didactic presupune în primul rând timp, mijloace eficace de motivare instituțională pentru investiția personală a cadrelor didactice care-și strică echilibrul viață personală – muncă, și așa precar, tot mai mult în favoarea muncii. Universitatea ASE organizează astfel de cursuri. Din păcate, ele sunt marcate de dificultăți mari date de profilul dificil al cursanților – cadre didactice cu așteptări și tipare comportamentale greu de modificat, lipsa motivației reale pentru eforturile semnificative pe care acest program de dezvoltare profesională le presupune, lipsa efectivă de timp (cursurile se fac adăugând la încărcătura obișnuită de lucru), gradul ridicat de eterogenitate a nivelurilor de limbă ale cursanților și cel mai important dificultatea conștientizării saltului calitativ necesar pentru cunoașterea și utilizarea limbii engleze în registrul academic de la nivelul conversațional și chiar profesional pe care-l are inițial fiecare cursant. Cu alte cuvinte, mai puțin academic exprimat, este foarte greu să convingi profesori din învățământul universitar, cu cât mai seniori, cu atât mai greu, că mai au multe de învățat mai ales într-un domeniu care nu este al lor. În plus la nivel instituțional, proliferarea acestor programe de studii duce la canibalizarea lor și, prin aceasta, la posibile costuri de oportunitate prin cheltuieli și investiții instituționale și personale (de timp și implicare) care ar putea fi folosite în alte scopuri (cercetare). În această situație, managementul universității ar trebui să aibă o viziune clară asupra căii proprii de dezvoltare, cu alte cuvinte o strategie cel puțin pe termen mediu, și asupra metodelor de implementare, ferindu-se să-și segmenteze propria piață educațională. În termeni operaționali, acest lucru ar însemna ca la nivel de universitate să existe doar câteva programe de studii în limba engleză, testate de sustenabilitatea lor în timp, care să atragă studenți internaționali. Acest lucru pare să fie aproape imposibil de realizat din cauză pe de o parte a orgoliilor personale și a teritorialității disciplinare, iar pe de alta din cauza incapacității instituționale de a impune măsuri nepopulare într-un sistem de conducere colegial și care nu se bazează pe responsabilități manageriale efective și asumate.
Dar să revenim la utilitatea folosirii integratoare a limbii engleze atât ca mediu de instruire cât și ca mediu de comunicare a rezultatelor cercetării. Bazându-ne pe ceea ce spun specialiștii și rapoartele de cercetare asupra acestor fenomene și tendințe socio-lingvistice ne putem aștepta ca speranțele celor care adoptă cu foarte mare ușurință engleza visând că utilizarea ei să rezolve o mare parte a problemelor endemice ale sistemului de învățământ din România să fie spulberate de lipsa manegementului adecvat al acestui process complex și imprevizibil. Prin management adecvat înțeleg pregătirea procesului în primul rând printr-un studiu de fezabilitate, apoi prin alocarea de resurse fără de care nu se poate realiza nimic: resurse umane, de timp și, mai ales, resurse financiare care să susțină aceste demers. Din păcate, ca de obicei, instituțiile românești pretind de la angajați eforturi personale cât mai mari, dar ele, din diverse motive care nu fac obiectul prezentei discuții, nu sunt dispuse la eforturi instituționale similare. Și atunci utilitatea adoptării unor tipare de comunicare și interacțiune care s-au dovedit de succes în spațiile de cultură anglo-saxonă sau occidentală rămâne sub semnul unei mari incertitudini.
Utilitatea comunicării științei este un construct social, diversele grupuri de interese dezvoltând și susținând în grade diferite in/utilitatea acestui proces în esență bivalent – comunicarea între cercetători, între specialiști și comunicarea către diverse categorii de public. În spațiul românesc comunicarea științei, în ambele sensuri, este un proces încă firav, nesusținut instituțional decât la nivel de discurs, așteptări și deziderate. În spațiul anglo-saxon situația este total diferită și extrem de sofisticată. Probabil că cea mai simplă și la îndemână comparație este existența paginilor care acoperă tematica respectivă în Wikipedia. Wikipedia în limba română are două articole: literatura științifică[xxii] de 427 de cuvinte și popularizarea științei[xxiii] de 271 de cuvinte. Echivalentul în limba engleză este un articol amplu de aproximativ 5.500 de cuvinte care avertizează de la început să nu se confunde conceptul de Science communication[xxiv] cu cele de Science publishing, Scientific communication, sau Scholarly communication sau cu revista academică purtând același titlu. După părerea mea este o comparație utilă și semnificativă pentru că Wikipedia este o sursă deschisă care reflectă suficient de bine starea unui domeniu de activitate și poate fi folosită ca punct de plecare pentru o cercetare academică.
- Concluzii
Pentru a discuta despre in/utilitatea comunicării științei mi-am propus în prezentul eseu o explorare a modului în care comunicarea științei este afectatǎ de procesul de comunicare individuală al persoanelor și de in/existența procedurilor și programelor de formare în instituţiile româneşti. Am pornit de la influenţa internaţionalizǎrii limbii engleze asupra tiparelor de comunicare româneşti şi de la modul în care instituţiile din România adoptǎ aceste tipare. Internaţionalizarea limbii engleze are efecte diverse asupra limbii române şi modalitǎţilor locale de comunicare. Am explorat fenomenul de internaționalizare al limbii engleze din două puncte de vedere: efectele invazive și dominatoare ale limbii engleze și efectele ei integratoare și de standardizare asupra practicilor curente în cercetare și predare. Este rolul instituţiilor româneşti sǎ conștientizeze complexitățile acestor procese și posibilele lor efecte perverse și să le monitorizeze pentru a beneficia de efectele de standardizare a informaţiei şi a tiparelor de comunicare, fǎrǎ a permite însǎ pierderea identitǎţii limbii române şi a trǎsǎturilor ei specifice și astfel a duce la folosirea din ce în ce mai rară a limbii române în cercetare și, posibil, la pierderea dezvoltării unor concepte științifice în limba română.
Comunicarea științei este un proces complex care nu poate exista în afara unei culturi a cercetării științifice care, la rândul ei, nu se poate dezvolta fără o susținere politică fermă. Dacă nu există rezultate reale ale cercetării, și în lipsa finanțării nici măcar nu putem vorbi de o cercetare coerentă, ci mai degrabă de exerciții individuale, firave și oportuniste ca orice efort individual într-o lume organizațională, comunicarea devine un simulacru și utilitatea ei rămâne sub semnul întrebării.
Text apărut în volumul “Filosofie şi Economie. Sensuri ale utilității în științele socio-umane”, coord.: Vasile Macoviciuc. Bucureşti: Editura ASE, 2017, pp. 313-325, ISBN 978-606-34-0180-0
[i] Vezi Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu, Dan-Cristian Dabija, A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice, Editura ASE, București, 2016, pp. 73 – 91.
[ii] Hyland, Ken, Academic publishing: issues and challenges in the production of knowledge. (2015) Oxford University Press.
[iii] Alan Watson, Jamestown: The Voyage of English, Artesian Publishing LLP, 2007, UK, p. X.
[iv] David Crystal, The Cambridge Encyclopedia of the English Language, CUP, 2003, p.106.
[v] Alan Watson, op. cit.
[vi] Termen consacrat în literatura de specialitate. EMI (English as a medium of instruction = limba engleză ca mediu de instruire) – folosirea limbii engleze pentru a preda subiecte academice în țări sau jurisdicții în care limba primară (L1) a majorității populației nu este limba engleză – cf. Dearden, 2015, p. 2.
[vii] Ibérica, number 22, fall, 2011, Special Issue on Academic English in parallel-language and ELF settings) (Fall 2011), http://www.aelfe.org/?s=revista&veure=22
[viii] Julie Dearden, English as a medium of instruction – a growing global phenomenon, 2015, disponibil la: https://www.britishcouncil.org/education/ihe/knowledge-centre/english-language-higher-education/report-english-medium-instruction
[ix] Curry, M. J., “Where there is no laundry”: A review of books on writing for publication, Journal of English for Academic Purposes (2010)
[x] Hyland, Ken, Academic publishing: issues and challenges in the production of knowledge. (2015) Oxford University Press.
[xi] Idem., p. 117
[xii] Ware M, Mabe M. The STM report: an overview of scientific and scholarly journals publishing. STM: International Association of Scientific, Technical and Medical Publishers; 2012. Disponibil la: http://www.stm-assoc.org/2012_12_11_STM_Report_2012.pdf
[xiii] Hyland, opera citată, p.IX.
[xiv] Curry, M. J., articolul citat, p. 3.
[xv] Hyland, Ken, opera citată, p. 45 – 48.
[xvi] Hugh Gusterson, Want to Change Academic Publishing? Just Say No, în The Chronicle of Higher Education, 2012, disponibil la http://www.chronicle.com/article/Want-to-Change-Academic/134546?cid=tr
[xvii] https://www.timeshighereducation.com/world-university-rankings/george-mason-university#ranking-dataset/167425
[xviii] Există beneficii indirecte, precum primirea de cărți sau acces la anumite articole în schimb, și, foarte important, permite autorului să aibă o vedere de ansamblu asupra domeniului și asupra tendințelor emergente.
[xix] Julie Dearden, op. cit., p. 18.
[xx] http://www.researchromania.ro/2016/02/numarul-de-studenti-din-romania-s-a-injumatatit-fata-de-perioada-2007-2008/
[xxi] Constantin Marius Profiroiu, Raport privind internaționalizarea universității, perioada 6.03 – 30.06.2016, http://international.ase.ro//uploads/Report_on_university_internationalization_reference_period_06.03_.2016_30_.06_.2016_.pdf
[xxii] https://ro.wikipedia.org/wiki/Literatur%C4%83_%C8%99tiin%C8%9Bific%C4%83
[xxiii] https://ro.wikipedia.org/wiki/Popularizarea_%C8%99tiin%C8%9Bei
[xxiv] https://en.wikipedia.org/wiki/Science_communication