Articol apărut în revista Avantaje, Noiembrie 2014, nr. 231.
Vârsta este o chestiune în primul rând culturală. Nu spun o noutate. Fiecare cultură are propriile repere în a defini vârstele și modul în care oamenii ar trebui să se comporte pentru a se adecva la standardele de comportament care sunt atașate unei anumite categorii de vârstă. Eu am 62 de ani și mi se pare că sunt foarte tânără pentru că întotdeauna am crezut că tinerețea este o stare de spirit, nu de atestare documentară. Întotdeauna m-am considerat o persoană activă fără a face eforturi deosebite în acest sens, fără a face sport în afară de cel pe care simt nevoia sa-l fac pentru a-mi menține trupul în stare de funcționare, fără a investi în tratamente sofisticate pentru a-mi întinde ridurile sau altele din aceeași categorie. Asta pentru că pe măsură ce am aflat mai multe în viață din cărți și studiu, dar mai ales din trăit și de la oameni mi s-a format convingerea că lucrurile naturale sunt mult mai sănătoase și, dacă nu există motive medicale, e mai bine să nu intervii asupra organismului tău. Natura este mai înțeleaptă ca noi și dacă avem grijă de adevărata noastră bogăție adică de corpul și sufletul nostru pe care nu trebuie să le irosim, dar nici să le păstrăm sub clopot de sticlă de frica alterării atunci putem trăi fericiți. Majoritatea celor din jur m-au considerat și încă mă consideră o persoană dinamică, deși mie mi se pare că mă mișc mult mai încet și nu-mi ajunge ziua să fac tot ce mi-am propus.
Cred că așa am fost întotdeauna – n-am suferit de dorința de a-mi modifica vârsta spre mai mare în adolescență sau, ulterior, după 30 de ani, spre a scădea din numărul anilor în speranța că vorbele, declarațiile vor schimba realitatea. Întotdeauna mi-am asumat vârsta reală cu onestitate pentru simplul motiv că am trăit constant în mod firesc, muncind, distrându-mă, având grijă de familie, respectând atât cât am putut legile naturii și ale oamenilor. Probabil că nu am prea multe merite pentru că sunt așa cum sunt. Dumnezeu și mama sunt cei care au contribuit cel mai mult la felul în care m-am născut și sunt. Și sigur, toți oamenii pe care i-am cunoscut în viață, pe unii mai bine, pe alții mai puțin, în diverse situații și sub diverse forme, care mi-au atins existența și m-au influențat în cele mai neașteptate feluri. Evident, opțiunile au fost ale mele. Și am optat de cele mai multe ori pentru calea mai puțin bătută.
Să vă dau un exemplu. În 2005 am fost bursieră Fulbright în California. Am ales California în ciuda faptului că majoritatea românilor preferă coasta de est pentru că este mai aproape și este mai “europeană” dacă vreți. Eu am vrut să merg în zone mai puțin stereotipe, mai puțin cunoscute și am ales California. Iar acolo am ales o universitate mică, dintr-un orășel mic. Sigur dimensiunile sunt și ele relative. Orășelul mic de provincie avea aproximativ 200.000 de locuitori, iar universitatea 17.000 de studenți și o parcare mai mare și mai bine organizată decât tot ceea ce văzusem în Europa, dar și pe coasta de est. Mi s-a și spus cum am ajuns acolo să-mi iau mașină pentru că distanțele sunt foarte mari și transportul public slab dezvoltat. N-am crezut și am pornit spre primul super-market să cumpăr câte ceva. Am cerut detalii cum să ajung, am refuzat oferta de a fi dusă cu mașina pentru că doream să fac mișcare după lungul zbor transatlantic și am pornit împreună cu fiică-mea să ne facem cumpărăturile. Era o distanță de aproximativ 15 minute de mers pe jos. (Observați, vă rog, că distanțele în America se măsoară în timpul de care ai nevoie să le parcurgi. Doar este țara în care timpul costă bani!) Am ajuns cu bine, observând cu uimire că trebuie să faci eforturi să mergi pe trotuar pentru simplul motiv că trotuare există doar în zonele rezidențiale. Ne-am și făcut o mică strategie pe unde să ne întoarcem pentru a putea merge pe trotuar cât mai mult. Am observat și privirile ușor uimite ale celor care treceau pe lângă noi, în mașină evident. La întoarcere, cu pungi în ambele mâini, mergând pe marginea șoselei, s-au oprit vreo două mașini lângă noi și am fost întrebate dacă avem vreo problemă și putem fi ajutate. Una era de poliție. Am răspuns vesele că totul e în ordine și doar ne plimbăm. Dar era clar că lucrurile nu prea erau în ordine, nimeni în jur nu se plimba pe jos, așa că în următoarele zile mi-am cumpărat mașină. Adică ne-am integrat în cultura locală. La universitate totul a fost așa cum mi-am imaginat ca resurse și organizare. Ambele excelente. Am rămas însă puțin descumpănită de ritmul vieții universitare. Venită dintr-una din cele mai “dinamice și performante” universități românești mă așteptam ca toată lumea să fie într-o continuă agitație, să se simtă ritmul alert, american al activităților. Am stat șase luni. Totul se întâmpla cu mult calm și previzibil. Nimeni nu-ți cerea ca lucrurile să fi fost gata “ieri”. Se dădeau termene, rezonabile, și se respectau. Era o viață “așezată” într-un sistem foarte bine pus la punct și, prin urmare, foarte performant. Am făcut o mulțime de lucruri cât am stat în California – mi-am îndeplinit obiectivele, am predat un curs (altul decât cel pe care-l propusesem și de care ei n-aveau nevoie), am răspuns la toate solicitările de a vorbi despre România, Europa, am scris și am câștigat un proiect și am participat la toate activitățile din campusul universitar invitată fiind de studenți sau de profesori. Toate astea pe lângă multe călătorii pe care le-am făcut pentru a cunoaște cât mai multe lucruri despre țara pe care o vedem de aici din România, prin filmele de la Hollywood, atât de diferit de cum este în realitate. Mă simțeam în cel mai minunat concediu, iar ei, americanii, îmi spuneau admirativ că muncesc enorm. La sfârșitul stagiului am și primit medalia președintelui universității pentru întreaga activitate desfășurată în campus în cadrul unei impresionante ceremonii de absolvire la care am fost invitată să stau pe podium alături de conducerea universității. O distincție foarte rară și, prin urmare, prestigioasă. Îmi amintesc și acum sentimentul de mulțumire pe care-l aveam știind că lucrurile sunt planificate, organizate și există toate șansele ca ele să se întâmple așa cum ți le-ai propus. Spre deosebire de ce mi se întâmpla în țară și continuă să se întâmple cu privire la gradul din ce în ce mai mare de incertitudine care înconjoară și cele mai simple și banale activități. Ceea ce face să fim tot timpul în alertă pentru a putea interveni când lucrurile deviază. Și într-un sistem în continuă transformare ca al nostru ele deviază foarte des așa că funcționarea în stare de avarie a devenit norma în loc să fie doar o excepție. De aici presupun stresul, depresiile, lipsa de motivare și de implicare a multora dintre noi.
Dar unul din lucrurile care se leagă direct de subiectul nostru este faptul că nimeni în California nu te-ntreabă nimic despre vârstă. În primul rând pentru că nu este “corect politic” și, apoi, dacă performezi – ce contează vârsta! Simplific mult, dar redau corect esența. Vrei să faci ceva – de exemplu să-nveți ceva nou sau să pleci într-o excursie în locuri ciudate, necunoscute. Reacția obișnuită în America este de încurajare – bravo, ce bine că vrei să faci asta, mi-aș dori să pot face și eu așa ceva. Spre deosebire de noi care întrebăm – da’ ce ți-a venit, la ce-ți trebuie asta? La vârsta ta să-nveți o limbă străină? Ce să faci cu ea? Sunt întrebările pe care le-am primit de la cunoștințe și prieteni când m-am înscris la un curs de vară de limba germană anul acesta și opțiunea mea a fost considerată o mică excentricitate. Nu și de tinerii participanți de la școala de vară care m-au adoptat repede și firesc. De ce să faci așa ceva? Pentru că învățând lucruri noi ne menținem în formă, pentru că ieșim din zona noastră de confort și ne ” antrenăm” pentru a ține ritmul cu cei din jur, pentru că mintea trebuie stimulată și învățarea activă în grupuri de persoane cât mai diferite este foarte bună, pentru că am cunoscut persoane noi, am mers în drumeții și am avut mulțumirea să constat că am putut ține ritmul cu cei din alte generații. Și, mai ales, pentru că alternativa ar fi fost să stau acasă și să fac ceea ce fac oricum zilnic – rutina propriei gospodării care este importantă, dar nu se simte dacă o întrerup pentru o perioadă. Un alt exemplu se referă la așteptările vestimentare și de aparență generală a unei persoane de vârsta mea. Toată viața mi-au plăcut micile răsfățuri secrete prin care mi-am întreținut buna dispoziție și pofta de viață: masaj corporal și reflexoterapie, masaj facial făcut de o cosmeticiană expert, din ce în ce mai rare din păcate, creme de calitate, machiaj discret, dar cu atât mai greu de realizat și neapărat cu produse excelente. Iar o femeie, la orice vârstă, trebuie să poarte o bijuterie care să atragă atenția și s-o facă să strălucească. În general mă-mbrac “casual”, dar ca semn distinctiv port bijuterii deosebite. Îmi place, mărturisesc, să surprind cu câte o notă aparte dată fie de o culoare mai puțin folosită sau de o combinație vestimentară neașteptată. Dar musai cu lucruri de calitate, nu neapărat foarte scumpe, dar de calitate. Faptul că lucrez într-o universitate este un stimulent deosebit să nu fac notă discordantă față de studenții mei, să-mi mențin agilitatea fizică și intelectuală și să fiu la curent cu ce se poartă. Sau cum spun înțelepții vremurilor de azi, adică mesajele de pe internet care ne povățuiesc cum să trăim mai mult și mai bine: în fiecare zi fă ceva pentru tine, fă ceva pentru casa ta și ieși în lume. În interpretarea mea asta înseamnă să am grijă de casa și grădina mea, fără a mă transforma într-o fanatică a ordinii și curățeniei marketate agresiv de producătorii de articole pentru curățenie, să am grijă de mine însămi, de mintea, de sufletul, dar și de trupul meu – poate nu întotdeauna în această ordine și de a călători prin lumea apropiată și mai îndepărtată.
Bine, bine dar asta trebuie să facă orice persoană, la orice vârstă – veți spune poate. Da și nu. Pentru cei de vârsta mea calendaristică modelul românesc este în tranziție – poate ca în cea mai mare parte a lumii. Pentru cei cu un stil de viață tradițională modelul de femeie este de bunică iubitoare, care gătește mult și bine, doar ce le place nepoților [am și eu doi flăcăi minunați, Radu (8 ani) și Vlad (5 ani)], eventual este o bonă mai convenabilă, și are emisiuni preferate la televizor, un cerc de prietene de vârste apropiate cu tabieturi comune. Ca mai peste tot în lume autoritatea celor în vârstă, ați observat ce greu se spune în română a seniorilor, este în continuă eroziune. Seniorii sunt folosiți, pentru că sunt mai eficienți din mai multe puncte de vedere, inclusiv a impozitelor pe care ar trebui să le plătească un eventual angajator, dar în familie încă nu trebuie să plătim sau să ni se plătească munca depusă, și sigur ea nici nu este impozitată – deocamdată. Dar în procesul decizional au început să fie excluși pentru că trăim într-o societate a tinerilor. Si iată paradoxul și provocarea societății din acest moment al istoriei – demografic știm că lumea este într-un clar proces de îmbătrânire. Se așteaptă, conform studiilor ONU, ca numărul persoanelor de peste 65 de ani să crească de la aproximativ 495 milioane în 2009 la 974 milioane în 2030. Cu alte cuvinte populația vârstnică aproape se dublează, iar ritmul natalității scade, în special în zonele considerate tradițional ca dezvoltate, Europa și America de Nord. Dar comportamental, și la nivel de societate și la cel individual, suntem ca adolescenții. Ne dorim lucruri imposibile, ca adolescenții, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, fără să ne mai amintim sfârșitul basmului, și tot ca adolescenții ne plictisim repede, nu mai investim muncă, efort, credință, sperând că norocul, șansa, miracolul ne va scuti de truda necesară pentru a ne construi o viață împlinită și fericită. Uităm sau poate nu mai vrem să știm că bătrânețea nu este o stare jalnică, ci o destinație firească a unei vieți împlinite, și atunci ea este falnică și senină, generoasă și înțelegătoare, fără nostalgii și regrete, dar cu înțelegerea înțeleaptă a lumii și a naturii umane mereu aceeași, mereu părând alta doar pentru că vremurile sunt altele. Vă doresc să îmbătrâniți este o urare pe care o fac cu drag celor apropiați pentru că asta înseamnă că v-ați trăit viața din plin și nu aveți ce regreta. Și nu pot uita versurile pe care le interpretez pozitiv ca un îndemn să trăim înțelept în prezentul care ne este dat, dar pe care-l putem modifica. “Cu mâine zilele-ţi adaogi, /Cu ieri viaţa ta o scazi/Şi ai cu toate astea-n faţă /De-a pururi ziua cea de azi.” Spre deosebire de poet, eu sunt o optimistă. Prezentul este singurul lucru pe care putem și trebuie să-l modificăm. Plângerea constantă despre trecut sau angoasele despre viitor nu fac, din punctul meu de vedere, decât să ne elibereze, aparent, de responsabilitatea pe care fiecare dintre noi o avem pentru a face lucrurile cât mai bine și a ne trăi viața cât mai activ și cât mai plăcut posibil. Vă doresc să îmbătrâniți frumos!