ARTICOLE, GURA LUMII

Din nou despre Urmuz

O mare bucurie să primesc volumul Simpozionul Internațional Urmuz 149 – 100 la care n-am putut fi prezentă decât cu sufletul. Simpozionul s-a desfășurat între 17 – 19 martie în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut cel care purta numele “civil” de Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.

Sigur că vreau să-mi public aici articolul apărut în acest volum sub titlul “Urmuz – un trecut imprevizibil”. De ce ar fi trecutul imprevizibil? Sunt multe explicații, de la metaversuri la cel din articolul meu.

Lectură plăcută!

LECTURI, READINGS

Readings / Lecturi

From an interview with Agustina Bazterrica, on her new short story book “19 Claws and a Black Bird”. It reminds me of Neil Gaiman’s “Babycakes”.

“Tender Is the Flesh is a meditation on what capitalism is – it teaches us to naturalise cruelty,” she says, speaking over Zoom from the home she shares with her husband and two cats in Buenos Aires. “Capitalism is a system into which we are all born, we have it inside of us, and patriarchy is part of that system. I tried to work with this idea that we eat each other in a symbolic way. With women it’s so obvious, because you can talk about human trafficking, war and the way women are made invisible in different spheres. Here in Argentina, they kill women every day. Capitalism and cannibalism are almost the same, you know?”

“I want the short stories to be like claws that take the reader and scrape them a little bit. If you’re indifferent to a text, the text doesn’t work.”

Source:
The Guardian.

Dintr-un interviu cu Agustina Bazterrica, cu ocazia noii sale cărți de nuvele „19 gheare și o pasăre neagră”. Îmi amintește de schița lui Nail Gaiman “Babycakes” (Prăjituri din bebeluși).

„Tender Is the Flesh (Ce moale e carnea) este o meditație asupra capitalismului – ne învață să naturalizăm cruzimea”, spune ea, vorbind pe Zoom din casa din Buenos Aires în care trăiește cu soțul ei și cele două pisici. „Capitalismul este un sistem în care ne naștem cu toții, îl avem în interiorul nostru, iar patriarhatul face parte din acel sistem. Am încercat să lucrez cu ideea că ne mâncăm unii pe alții într-un mod simbolic. Cu femeile este atât de evident, pentru că poți vorbi despre traficul de persoane, război și despre modul în care femeile sunt făcute invizibile în diferite domenii. Aici, în Argentina, femeile se ucid în fiecare zi. Capitalismul și canibalismul sunt aproape la fel, nu-i așa?”

„Vreau ca nuvelele să fie ca niște gheare care apucă cititorii și îi zgârie puțin. Dacă ești indiferent la un text, textul nu este bun.”

DIN VIATA, ROMANA

Raftul lui Urmuz

Trec aproape zilnic pe trotuarul cu statuia lui Urmuz din centrul orașului regal. Pe cele două bănci de alături, poziționate strategic pentru a putea să te odihnești puțin dacă, Doamne ferește, ai făcut excese de mișcare, stau adesea diverse persoane. De obicei mai în vârstă că cei tineri obosesc mai greu. Băncile sunt protejate de ploaie și soare puternic de câte o copertină și fiecare are câte două lăcașuri pentru cărți. Un fel de mini-raft pentru lectura unor pagini de și despre Urmuz. Cu rugămintea de a fi citite pe loc sau, dacă sunt luate acasă, să fie returnate. Asta dacă tentația lecturii este atât de copleșitoare și timpul nu permite cititul lângă Urmuz.

Cărțile au fost “împrumutate”.

Este un admirabil îndemn la lectură care merită apreciat. “DE CITI AICI, dar dacă luați o carte acasă, vă rog să o aduceți înapoi. Vă mulțumesc, următorul cititor.”

La o zi sau două de la apariția cărților în această mini-bibliotecă Urmuz, ele și dispar. Semn că sunt mult apreciate de trecători. Și, probabil, se dorește aprofundarea lor ulterioară. Nu-mi dau seama dacă sunt și restituite. Sper sincer că da. Dar, am dubii. De ce? Pentru că iată au început să apară și alți autori, alte titluri. Ceea ce este foarte bine. Ceea ce este mai puțin bine este că ele nu par să fie restituite.

Mă gândeam că ar putea exista niște rafturi/o bibliotecuță în localul La Urmuz/ No comment. Oamenii ar putea bea ceva, citind nu doar pe telefon, dar și pe o carte aflată la îndemână. Poate ar fi mai mulți înăuntru, nu doar la ora mesei, ci și între perioadele aglomerate când poți răsfoi, eventual, presa locală și, mai ales Curtea de la Argeș. Pe hârtie este mai bine, decât pe ecran.

Urmuz, vara 2022.
ARTICOLE, ROMANA

Indochina și … amintirea unei experiențe fascinante

Am vizitat Indochina în martie grație Cristinei Dăuș de la 1001 aventuri.

Mai multe despre acest tur de forță în articolul care a apărut în revista Litere de la Târgoviște care-mi găzduiește rubrica “Algoritmi și stele”. Toată recunoștința mea pentru ocazie redactorului-șef Mihai Stan.

Articolul este aici, la pagina 86, pentru cei care citiți online și așa aveți șansa să mai descoperiți și alte lucruri în revista extrem de consistentă.

Sau mai jos unde găsiți doar articolul meu, “Indochina printre istorii, stele și … dansatoare”.

DIN VIATA

Amânarea

Vreau să fac atât de multe lucruri. Probabil din lăcomia de a trăi cât mai intens. Și, pentru că nu pot decide care sunt cele care merită făcute, amân. Știu că nu e bine, dar iată că nu mă dezvăț, deși încerc.

Am vrut să scriu despre magnolii. Chiar și la Curtea d Argeș au început să se treacă. Cele stelate. Nu prea poți scrie despre splendoarea unei magnolii înflorite. Cuvintele, ale mele cel puțin, sunt prea sărace pentru a prinde minunea lor trecătoare în imagini. Și atunci am să las fotografii din grădina mea și o informație pe care am luat-o de pe un blog al Mariei Popova, mai exact de aici. Dar, pentru cei care vor mai multe informații despre magnolie în limba română, le găsiți aici.

Magnolie “clasică”.

Și-au primit numele după botanistul francez Pierre Magnol. Maria Popova ne spune că Magnol este cel care a conceput un sistem de clasificare naturală, cu un secol înaintea lui Linnaeus. Dar nu de asta sunt interesante magnoliile. Ci pentru că sunt printre cele mai vechi plante de pe pământ și florile minunate sunt considerate „flori perfecte”. Adică pot trăi și, mai ales, se pot înmulți singure, fără ajutorul polenizării insectelor. Sunt folosite nu doar decorativ, dar mai ales ca medicamente, alimente diverse și, desigur, ca simboluri culturale.

Magnolia stelata în 2019.

Dar, am vrut să scriu și despre întâlnirile avute săptămâna asta cu studenții mei. De la Universitatea București, unde țin un curs de leadership, de la ASE București, LMA, curs despre Oameni și organizații, și de la EDURES un curs de Gândire creativă. Întâlniri provocatoare prin calitatea interacțiunii umane care are loc în cadrul lor. Spus mai simplu sau mai pe șleau – comentariile și/sau întrebările puse de studenți. Nu foarte ușoare, nu întotdeauna foarte comode, dar sigur deschizătoare de noi posibile abordări. Aseară o ascultam pe Margaret Heffernan vorbind în 2019 despre “Abilitățile umane de care avem nevoie într-o lume imprevizibilă”.

Și-a încheiat discursul (tradus în 24 de limbi, dar nu și în română – comentariu doar constatativ) cu o invitație la a regândi eficiența și a nu ne ne mai baza atât de mult pe tehnologie care este, nu-i așa, mai eficientă. Heffernan ne aduce aminte că cei care fac previziuni despre cum va arăta viitorul ne oferă doar o încercare de a-și aroga acel viitor. Adevărul greu de acceptat, mai ales de decidenți zic eu, este că viitorul este neexplorat, nu îl putem cunoaște până nu ajungem acolo. Dar, ne liniștește Heffernan, asta este în regulă. De ce? Pentru că avem atât de multă imaginație – dacă alegem să o folosim. Avem capacități reale de inventivitate și explorare – dacă le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum. Este, însă, adesea un proces cronofag și, ca atare, ineficient. Dar conclude  ea, fără aceste capacități lumea este în derivă și poate aluneca pe o cale periculoasă.

Dacă alegem însă să ne dezvoltăm gândirea creativă, dacă ne propunem să avem curajul să greșim, să ne pregătim pentru un management nu „just in time”, cât „just in case” ne vom putea decide viitorul.

ROMANA

Din nou despre cărți, lectură și, desigur, educație

Pentru o mare parte a românilor 23 aprilie este în primul rând legată de sărbătorirea Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință, ocrotitor al multor orașe și țări. Probabil că este una din cele mai populare sărbători din calendarul religios pe care o serbează o mulțime de oameni care poartă numele sau derivatele numelui Sfântului. Prin urmare Onomastică fericită și petrecere minunată celor care-și sărbătoresc numele și celor care-i ajută s-o facă.  

Dar 23 aprilie este și o sărbătoare laică din ce în ce mai vizibilă și importantă: Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor. De ce 23 aprilie? Pentru că este o dată cu semnificații multiple în literatura mondială.

Ce sărbătorim în această zi? Bucuria de a avea cărți și plăcerea lecturii. În ciuda profețiilor sumbre despre dispariția cărților clasice, pe hârtie, și a plângerilor frecvente că lumea nu mai citește, cifrele ne spun o altă poveste. Sigur, în special cifrele internaționale sunt mult mai optimiste decât cele referitoare la România.

Am mai scris despre această zi și despre cărți chiar aici, și ori de câte ori am avut ocazia ca de exemplu în eseul La ce ne folosesc cărțile? din volumul Cu ochi străini, apărut în 2022. Așa că nu insist aici, decât pentru a ne reaminti că ele, cărțile, sunt continuitatea noastră istorică, legătura între generații și între culturi, între un trecut pe care ar trebui să-l cunoaștem ca să ne putem imagina un viitor mai bun.

Prin lectură putem deveni mai persoane mai bune, putem avea acces la lumi și experiențe altfel imposibil de cunoscut, putem deveni mai educați și spera la o viață mai bună. Da, educația este măsura gradului de dezvoltare al unei societăți. Nu degeaba în timpul primului război mondial SUA au dezvoltat un program de înființare de biblioteci în taberele de antrenament militar în care pregăteau militarii pentru front. Proiectul, inițiat de președintele Woodrow Wilson și secretarul de stat al Departamentului de război, Newton Baker, și organizat de  Asociația Americană de Biblioteci a fost menit să susțină patriotismul, alfabetizarea și dezvoltarea personală a militarilor.  

Library War Service, American Library Association, 1917 via Wikimedia Commons

Asociația Americană de Biblioteci s-a inspirat din bibliotecile itinerante organizate de Biblioteca Regală din Berlin pentru trupele germane și de patru organizații de voluntari, inclusiv Crucea Roșie și YMCA (Young Men’s Christian Association), care au pus cărți la dispoziția trupelor britanice.

Fascinantă decizie! Articolul din care am extras informațiile de mai sus este mult mai detaliat și subliniază mai clar importanța socială a lecturii. Poate aveți timp să-l citiți.

Cărți minunate și lecturi încântătoare!

DIN VIATA, ENGLISH, LIFE, ROMANA

French centenarians / Persoane centenare din Franța

Written by an American woman who moved to France to follow her heart.

“According to FR3 television, (and every other news outlet that covered the story), 30,000 people in France are 100 or older — and the number is rising, more quickly than expected. There are thirty times more centenarians than in 1970.

We’re ahead of Spain and Italy (in total numbers), partly because we have one of the largest populations in Europe, but also “because life expectancy among women is particularly high.” Remember Jeanne Louise Calment, who died in 1997 at the age of 122 years and 164 days?

Having a large number of centenarians is not the same as having a longer average life expectancy. But France has both. What can we learn from the French about living longer? (…)

Walking is easy to do in large cities with good public transportation. Our boulangerie is at the end of the block, easily accessible for early morning runs to get fresh bread. Ditto for everything else we need, including a couple of grocery stores, a dry cleaner, and a hair salon.

I walk everywhere or take public transportation. I drive so infrequently in France that it always makes me a little nervous when I do.

According to the statistics, just slightly more than half of people over the age of 100 live in facilities. In the population of those who don’t, 33 percent live alone, 12 percent live with another person (typically, their children), and four percent live as couples.”

If you want more details read the article. It’s really good and … fun. And it probably also explains why the French don’t want to work for more years.

Articol scris de o americancă mutată în Franța pentru a-și urma chemarea inimii.

“Potrivit televiziunii FR3 (sau al a oricărui alt canal care a transmis știrea), 30.000 de oameni din Franța au 100 de ani sau mai mult. Iar numărul lor crește mai repede decât ne așteptam. Sunt de treizeci de ori mai mulți oameni de vârstă centenară decât în 1970.

Suntem înaintea Spaniei și Italiei (ca cifră absolută), parțial pentru că avem una dintre cele mai mari populații din Europa, dar și „pentru că speranța de viață în rândul femeilor este deosebit de mare”. Vă amintiți de Jeanne Louise Calment, care a murit în 1997 la vârsta de 122 de ani și 164 de zile? (…)

Un număr mare de persoane centenare nu este același lucru cu o speranță medie de viață mai mare. Dar Franța le are pe amândouă. Ce putem învăța de la francezi despre cum să trăim mai mult? …

Mersul pe jos este ușor în orașele mari cu transport public bun. Brutăria noastră se află la capătul blocului, ușor accesibilă pentru alergările de dimineață devreme pentru a cumpăra pâine proaspătă. La fel și pentru tot ceea ce avem nevoie, inclusiv câteva magazine alimentare, o curățătorie chimică și un salon de coafură.

Merg pe jos peste tot sau folosesc transportul în comun. Conduc atât de rar în Franța încât întotdeauna sunt puțin nervoasă când o fac.

Potrivit statisticilor, doar puțin mai mult de jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 100 de ani locuiesc în cămine pentru vârstnici. Dintre cei care trăiesc neinstituționalizat, 33% trăiesc singuri, 12% trăiesc cu o altă persoană (de obicei, copiii lor) și 4% trăiesc în cuplu.”

Daca vrei mai multe detalii, citeste articolul. Este foarte bun și… distractiv. Și probabil explică de ce francezii nu vor să lucreze mai mulți ani.

POEZII. PROZĂ, ROMANA, SCRIERE CREATIVA

Dar de primăvară

Reproduc mai jos articolul Sarei Mina de pe site-ul Editurii Biscara. Și mulțumesc și aici Editurii Biscara și minunatei femei care o conduce cu profesionalism deschis spre inovație și o inimă plină de empatie. 🌈🍀🌷🐞💖 La multe primăveri minunate, Sara Mina! 🎶🌿🌻

Pentru cei care doriți să citiți articolul direct pe site-ul Biscara unde veți decoperi multe cărți interesante aveți aici legătura: https://www.editurabiscara.ro/bazar-eseuri-amintiri-povestiri/#comment-23320

Martie 2023 a sosit c-un dar de primăvară în Biblioteca Virtuală a Editurii Biscara!

Este vorba de volumul BAZAR – Eseuri, povestiri, amintiri… al doamnei profesoare Mariana Nicolae.

Conotația festivă a cărții este dublată de tușa imagistică vie și delicată, adăugată de Ioana-Teodora Duță Schmiedigen, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Editura Biscara îi mulțumește pentru indirecta onoare făcută! Astfel, volumul se bucură de o copertă unicat și ilustrații de interior special create pentru a întări mesajul auctorial.

Și care să fie, oare, acesta?!

Într-un stil atractiv, care îndepărtează orice anticipată monotonie asociată, de obicei, eseurilor, autoarea vorbește despre femei, încercând să le provoace acestora o poftă sublimă de respect de sine, de încredere și autoapreciere argumentată, potențatoare a senzorilor dedicați frumuseții vieții!

Sunt și înălțări sobre de tonalitate, când autoarea emite aprecieri referitoare la realitatea falsă a poziției femeii în societate – „munca femeii este mai puțin valoroasă decât cea a bărbatului…” – , dar sunt și explozii de umor involuntar asociat unor imagini explicative, ca în titlul „Femeile nu e oameni”. În eseul numit astfel, miezul mesajului gravitează în jurul afirmației „bărbatul are sens pozitiv, femeia are sens negativ”, citată fiind aici, de autoare, Cosima Rughiniș, profesoară universitară în Departamentul de Sociologie al Universității din București…

Mariana Nicolae ne vorbește apoi, prin prisma amintirilor proprii, despre alegerile pe care le facem, dar și despre efectele imposibilității manifestării depline a liberului arbitru, atunci cînd tragediile răpesc dreptul individual de a decide…

De asemenea, dezvoltă o argumentație pro/contra ideii de izolare ce generează, poate, o pierdere a libertății fizice, apărând, însă, ca cert mijloc de câștigare a unei altfel de libertăți… prin meditație… prin asceză…

Spune autoarea într-un mesaj eminamente motivațional: <<Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră!>>

Încă un amănunt atipic al cărții, inedit ca efect: eseurilor, literatură non-ficțională, le sunt alăturate de autoare două proze scurte, așadar literatură de ficțiune. Se creează un efect de intersectare a planului unui mesaj enunțiativ-speculativ, cu altul în care autoarea, dedublată, arată direct filmul unor evenimente, lăsându-l pe cititor să aleagă spre care afirmație din eseuri să îndrepte cele două povestiri drept argumente.

Citiți cartea și, dacă vă stă în putință, fiți alături de autoare pe 8 martie 2023 la evenimentul lansării, la Sala Basarabilor de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș!

Sara Mina – Editor

Uncategorized

O primăvară binecuvântată! – A Blessed Spring!

Printre multiplele tragedii despre care citim zilnic, iată o știre mai optimistă. Este din buletinul informativ de astăzi, 1 Martie 2023, al The Economist. O primăvară binecuvântată tuturor.

“Casa Familiei Abrahamice, un centru interconfesional care cuprinde o biserică creștină, o sinagogă și o moschee, se deschide miercuri pe insula Saadiyat din Emiratele Arabe Unite. Țara s-a considerat de mult timp ca unificatoare de oameni: a fost prima din Peninsula Arabică care a găzduit o vizită papală (în 2019) și a normalizat relațiile cu Israelul (în 2020). Centrul Abrahamic a fost creat de Sir David Adjaye, un arhitect anglo-ghanez, care a proiectat și Catedrala Națională Ghana din Accra și Muzeul Național de Istorie și Cultură Afro-Americană din Washington, DC.

Cele trei clădiri ale Centrului Abrahamic se află într-o grădină închisă care va servi drept spațiu de întâlnire pentru diferitele comunități religioase din Emiratele Arabe Unite. Într-o declarație comună pentru a marca deschiderea, Papa Francisc și Marele Imam al-Tayeb din al-Azhar, care este văzut de mulți drept cea mai înaltă autoritate musulmană sunită, au declarat, poate puțin prea optimist: ‘Am intrat într-o nouă fază în istoria religiilor.’”

Preluată din The Economist Newsletter, March 1, 2023

Among so many tragedies that we read about daily, here’s a more optimistic one. It’s from today’s newsletter of The Economist. Have a blessed spring!

“The Abrahamic Family House, an interfaith centre that comprises a Christian church, a synagogue and a mosque, opens on Wednesday on Saadiyat island in the United Arab Emirates. The country has long seen itself as a unifier of people; it was the first in the Arabian peninsula to host a papal visit (in 2019) and to normalise relations with Israel (in 2020). The Abrahamic centre has been created by Sir David Adjaye, an Anglo-Ghanaian architect who also designed the Ghana National Cathedral in Accra and the National Museum of African American History and Culture in Washington, DC.

Its three buildings sit within an enclosed garden that will serve as a meeting space for the UAE’s different religious communities. In a joint statement to mark the opening, Pope Francis and Grand Imam al-Tayeb of al-Azhar, who is seen by many as the highest Sunni Muslim authority, said, maybe a tad optimistically, ‘We have entered a new phase in the history of religions.’”

LECTURI, ROMANA

Sensul vieții

Mi-am dorit de multă vreme să citesc cartea lui Viktor E. Frankl ”Man’s Search for Meaning” (în română „Omul în căutarea sensului vieții”) scrisă, după mărturia autorului, în nouă zile în 1945, cu dorința fermă de a o publica anonim.

De ce am vrut s-o citesc? Pentru că autori pe care-i respect, din diverse domenii, au recomandat-o cu multă căldură și pentru că este cartea care a fost tradusă în peste 24 de limbi și s-a vândut în peste 16 milioane de exemplare. Sigur că există și păreri care atrag atenția asupra unor aspecte, zic cei care le susțin, negative. Este dreptul fiecăruia să creadă ceea ce propria experiență de viață îi spune că trebuie să creadă. Eu am citit, în sfârșit, cartea și cred că este deosebit de relevantă pentru căutările noastre continue nu doar în condiții extreme, dar și în ceea ce se-ntâmplă constant în jurul nostru.

Nu mi-am propus acum să discut despre carte. Dar, din nou mi s-a părut foarte actual mesajul ei acum când citesc lucrările unor studenți masteranzi care au avut de comentat un text din cartea lui Charles Handy, “The Empty Raincoat”. Aceleași căutări, aceleași incertitudini și, foarte adesea, același răspuns. Viața merită trăită în orice condiții, dar este datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, să încercăm cât de bine putem să ne îmbunătățim condiția. A noastră și a celor care sunt mai puțin norocoși ca noi. Sunt întotdeauna foarte mulți.  

Coperta 4

Sensul vieții este cel pe care i-l dăm noi. Și pentru asta trebuie să-l căutăm constant și să facem căutările noastre cât mai relevante nu doar pentru noi, cât pentru cât mai mulți. Cum spune una din masterande, “putem fi grăuntele de nisip care schimbă ceva, oricât de mic. (…) Nu numai câștigul personal trebuie să ne intereseze, ci și recunoașterea și armonia întregului. O lume mai bună nu se construiește pe nefericirea altora.”

Și altcineva, din același program de master de la Limbi Moderne Aplicate de la Universitatea București, subliniază dificultățile tinerilor în a-și găsi nu doar un loc de muncă, ci rolul și rostul pe piața muncii: “în societatea noastră, pe piețele noastre găsești de toate, este greu să creezi ceva deosebit, ceva nou, ca să nu mai vorbim de competitivitate. Cu toate acestea, cartea lui Handy ne încurajează să ne găsim stima de sine, să credem în noi și să nu ne oprim niciodată din cauza dificultăților.”  

Într-o lume tot mai sceptică și mai blazată cartea lui Frankl mi-a îmbogățit sufletul și mintea, iar răspunsurile masteranzilor, nu toate evident, dar suficient de multe, mi-au dat speranța că poate lumea mai are șanse de a-și găsi calea spre o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.