POEZII. PROZĂ

Din nou despre “24 de PoeziiOare”

După cinci ani de la publicare ce bucurie să primesc aceste cuvinte de apreciere de la Mihaela Toader, o cititoare atentă și intuitivă. Mulțumesc din suflet, Mihaela, pentru cuvintele tale empatice. Ele vin ca un balsam peste starea mea nu neapărat depresivă, dar într-un fel în consonanță cu lumea de azi. Mă bucur enorm că ai găsit resursele de timp și răbdare de a scrie despre PoeziiOarele mele. E o încurajare pentru mine. 🌹

Deja din titlul volumului, „24 de PoeziiOare”, putem bănui că formularea aleasă conține, în miniatură, însăși poetica autoarei. O îmbinare inspirată între rigoare și ezitare fecundă, între ordinea și ritmul celor „24” (de ore) și vibrația interogativă şi oarecum relativizantă a lui „oare”, care tulbură suficient de tare „fotografia” certitudinilor declarative încât să ducă poezia către posibil, către un adevăr trăit şi recunoscut direct. Este titlul unei cărți care nu oferă concluzii, ci mai degrabă nişte ferestre spre interior, un spaţiu în care întrebarea devine forma preferată și cea mai discretă de luciditate. O cartografiere prietenoasă şi caldă a fragilității umane.

Manifestându-se într-un peisaj literar în care discursul poetic se fragmentează destul de frecvent între experimente estetice ostentative și confesiuni brutale, poezia Marianei Nicolae reușește, prin acest volum, să-i restituie versului un spațiu al simplității esențiale. Cartea este, încă de la primele pagini, un exercițiu de sinceritate necosmetizată, directă, în care vulnerabilitatea nu devine spectacol, ci mărturisire luminoasă. „24 de Poezii’Oare” este, în fond, o meditație asupra fiinţei umane şi asupra curajului de a privi în oglindă. Mariana Nicolae scrie o poezie limpede, directă, care nu ascunde, nu manipulează și nu încearcă să epateze. Cartea sa este o invitație la umanitate – o umanitate vulnerabilă, dar sinceră; rănită, dar vie; uneori obosită, dar dispusă la dialog.

Cele douăzeci și patru de poeme funcționează așadar ca repere ale unei geografii interioare particulare, atent construite. În „Matrice”, autoarea propune un portret al ființei ca tensiune între început și sfârșit – „α și Ω” coexistând într-o conștiință care se caută, se teme, se destramă și se recompune. Departe de a risca diminuarea intensității trăirii, minimalismul expresiei invită cititorul să rezoneze cu un ritm afectiv autentic, eliberat de orice ornament inutil.

Poemul „Casa” emoționează prin naturalețea cu care transformă durerea pierderii într-o imagine austeră, dar memorabilă: plecarea mamei devine un punct de ruptură, iar întrebarea „ce fac cu lâna din jachetă?” capătă greutatea unui simbol al continuității imposibile. Aici, Mariana Nicolae stăpânește arta rarefiată a detaliului revelator, acel detaliu care spune mai mult decât o confesiune explicită.

Întregul volum impresionează prin modul în care alternează fragilitatea intimă cu un registru critic discret, dar acut. În poezia „Bărbații care…”, poeta așază într-un perfect echilibru ironia, dezamăgirea și nevoia de demnitate într-o lume care, prea adesea, desconsideră total, sau apreciază prea puțin, vulnerabilitatea individului. „Dispar toate dacă nu mă străduiesc să am dreptate”, notează ea, surprinzând nu doar prin efortul de a fi auzită, ci și prin nevoia de consistență a propriului adevăr într-o lume instabilă. Iar în „ADHD”, ritmul frânt al versurilor reproduce întocmai haosul cotidian contemporan, în care atenția, identitatea și calmul devin bunuri rare. Poemul nu moralizează, însă pune întrebări esențiale despre latura nevăzută a hiperactivității sociale, amintind brutal că tot timpul există cineva care „vrea continuu ceva de la tine”. În alt registru, „Altceva” sau „Tentații” explorează cu onestitate presiunea şi nevoia de a te reinventa, de a aparține și, mai ales, lupta cu sinele. Ele certifică faptul că Mariana Nicolae scrie inspirată din zona experienței trăite, iar această autenticitate conferă o consistență unică volumului.

„24 de Poezii’Oare” este o carte care aduce câteva gesturi de o aleasă claritate morală și de afirmare a unei etici a scriiturii: refuzurile enumerate de poetă devin afirmații despre libertate, integritate și o formă de responsabilitate interioară rar întâlnită. Versurile propun un fel de reechilibrare a ființei între Eu și lumea prea grăbită, prea zgomotoasă, prea predispusă la superficialitate. În partea a doua a volumului, tonul se adâncește, iar vocea poetică devine mai gravă, mai atentă la propriile vulnerabilități și la felul în care lumea lasă urme în viaţa noastră. Poemele de după „Tentații” deschid un spațiu în care introspecția se combină cu o luciditate neliniștită, dar niciodată agresivă. Texte precum „Și dacă…”, „Prea mulți” sau „ADHD” surprind tensiunea identității fragmentate de ritmul contemporan. În aceste poeme, Mariana Nicolae își privește cu franchețe propria fragilitate, formulând întrebări care pun în lumină un Eu dispersat între obligații, presiuni subtile și nevoia de a rămâne autentic: „Suntem prea mulți… și totuși fiecare atât de singur” este un vers care fixează cu precizie un adevăr al lumii actuale, în care proximitatea nu garantează comunicarea.

Volumul „24 de Poezii’Oare” se încheie cu poemul dedicat fiicei, un text care reunește delicat toate liniile de forță ale cărții: fragilitate, memorie, identitate, continuitate. Este un poem luminos, aproape ceremonial, în care autoarea părăsește zona interogativă și oferă, în schimb, un gest de încredere. Versurile vorbesc despre moștenirea invizibilă dintre mamă și fiică, despre felul în care sensul trece dintr-o generație în alta nu neapărat prin certitudini, cât mai ales, prin gesturi tăcute, prin priviri și prin acea formă de iubire care nu cere, nu condiționează și nu negociază. Doar însoțește. Poemul final devine astfel o fereastră spre viitor, dar și un punct de închidere armonioasă pentru drumul interior pe care volumul l-a parcurs: de la îndoială la limpezire, de la vulnerabilitate la asumare, de la fragment la continuitate.

Un element distinctiv al volumului îl reprezintă ilustrațiile care însoțesc fiecare poem. Desenele (de la imaginea suspendată a trupului vulnerabil, la aripa stilizată sau la globul terestru populat cu case-miniatură) toate ilustrațiile formează o oglindă care amplifică discret, cu eleganță şi finețe, tensiunile și luminile fiecărui poem. Ele nu explică poezia, ci îi prelungesc vibrațiile într-un alt registru, prin nebănuite fire invizibile.

Am citit cu multă plăcere și versiunea în limba engleză și, atât cât sunt în măsură să apreciez calitatea traducerii, pot spune fără rezerve că printre punctele forte ale acesteia, unele se cuvin neapărat subliniate şi aici. Aș remarca fidelitatea semantică, coerența stilistică în limba engleză, claritatea și accesibilitatea incontestabilă, și aș adăuga că traducerea respectă arhitectura poemelor, tonul confesiv, eleganța și discreția adaptărilor culturale. Traducerea nu trădează textul. Îl simplifică doar pe alocuri, în funcție de intenționalitatea autoarei, care este, în același timp, poeta și traducătoarea propriului volum.

Cartea Marianei Nicolae aduce cu sine o prospețime rară și o eleganță a adevărului rostit fără patetism. Este un volum care merită toată atenția, nu doar pentru frumusețea poetică, ci și pentru liniștea interioară pe care o lasă în urmă.

POEZII. PROZĂ

Prea mult

Îmi place cum scrie Elif Shafak. Și o urmăresc pe Substack pentru că își dezvăluie cu sinceritate, mi se pare mie, frământările de scriitoare.

Din eseul pentru săptămâna aceasta iată câteva idei pe care le-am găsit fascinante.

Photo by Meriç Dağlı on Unsplash

Vorbind despre presiunea constantă asupra noastră de a avea mai mult, tot mai mult și, desigur, tot mai nou și mai original sau unic, Shafak atrage atenția că nici industria publicațiilor nu este imună. Deși, spune ea “viața unui romancier, să fim sinceri, este de cele mai multe ori pur și simplu trudă  — stăm la birou și scriem, zi de zi, înaintând ca un melc, construind povești cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Punem o virgulă, două ore mai târziu o ștergem. Nimic senzațional, nimic măcar vag interesant în viața unui autor. Ceea ce este fascinant este cum, din noroiul scos la suprafață din adâncul acestei mări de plictiseală și monotonie, creăm universuri imaginare pline de posibilități infinite.”

“Trăim în Epoca celor trei A: Anxietate, Furie și Apatie. Rareori avem timp să evaluăm, ca să nu mai vorbim de a aprecia, ceea ce deja avem. Cum am putea face asta, când suntem — individual și colectiv — aruncați neîncetat către următorul lucru?
Dar există o valoare imensă în a încetini ritmul, în a fi atenți la ceea ce este prezent în jurul nostru. Și uneori cea mai profundă înțelepciune nu se găsește într-o noutate futuristă, ci în filozofiile și ritualurile străvechi pe care le-am uitat de mult.”

Îmi place în mod deosebit cel de mai jos, probabil și pentru că am vizitat un șaman în Peru.

“Aceste învățături străvechi sunt de un interes special pentru noi, scriitorii, căci există o afinitate între timpul povestitorilor și timpul șamanilor.”

“Învățăturile antice pot fi un ghid pentru vremurile noastre ultramoderne. În 2017, Noua Zeelandă a deschis un drum nou când a acordat personalitate juridică unui râu. Te Awe Tupua, considerat un strămoș al poporului maori, are astăzi același statut legal ca oricare alt cetățean al țării. Tot mai multe state-națiune ar trebui să urmeze acest exemplu.

Dacă Pământul este însărcinat, dacă un râu are drepturi egale, dacă un munte are o poveste de spus — pe scurt, dacă am putea renunța la noțiunea noastră de superioritate și la obsesia pentru noutate constantă — am fi mai grijulii față de mediul înconjurător și mai conștienți de cât de ireparabilă ar fi pierderea chiar și a unei mici insecte, a unei albine, a unei picături de ploaie, a unui fir de nisip…
Jane Goodall a murit săptămâna aceasta. Nu a fost doar un om de știință care a revoluționat domeniile primatologiei și antropologiei, ci și un suflet frumos, cu un curaj și o viziune extraordinare, mereu incredibil de modestă. Ne-a arătat că o conștientizare, o unitate sunt posibile. Numind apatia cel mai mare pericol pentru viitorul nostru, a insistat ca noi să construim o punte între creierul nostru isteț și inima noastră plină de compasiune.”

… În lumea noastră obsedată de noutăți, viteză și de consum deșănțat, am uitat să spunem “Pentru mine este de ajuns.“

Pentru cei care doriți un context mai larg puteți accesa articolul original.


DIN VIATA

Viața la țară

Primesc de la o bună prietenă un articol în spaniolă despre un fenomen tot mai răspândit în Europa: artiștii părăsesc orașele scumpe și se stabilesc în sate, unde arta devine atât mijloc de supraviețuire, cât și forță de revitalizare a comunităților rurale.

Și mi se atrage atenția că articolul se referă și la România. Cel mai mult m-a atras informația despre satul mamei și al vacanțelor fericite ale copilăriei mele – Cecălaca.   Pentru cunoscătorii de spaniolă articolul se află aici și a apărut într-un ziar digital din Spania înființat în 2001 și având un public țintă format din profesioniști de vârstă mijlocie. Wikipedia ne spune că are o orientare liberală.

Pentru ceilalți redau câteva idei mai jos, dar partea despre România o prezint integral.

Tot mai mulți artiști aleg să părăsească marile orașe și să se stabilească în sate, atrași de costurile mai reduse și de spațiul pe care îl oferă mediul rural. Criza locuințelor și scumpirea vieții au forțat această migrație, dar ea a devenit și o tendință artistică în sine. Exemple precum Cyro și Verónica, care s-au mutat din necesitate în Villanueva del Rosario (Málaga) și au fondat acolo o rezidență artistică, arată cum arta contemporană se integrează treptat în viața satului. Pentru localnici, duminicile au ajuns să combine liturghia cu expozițiile, iar artiștii consumă și dinamizează economia locală.

Fenomenul se leagă de încercările instituțiilor de a combate depopularea rurală în Spania, prin programe de dezvoltare și digitalizare. Arta devine astfel o resursă de revitalizare, oferind comunităților abandonate o nouă șansă. Inițiativele private, precum rezidența Raras sau proiectul Pueblos en ARTE, completează sprijinul instituțional și demonstrează că satul poate fi un spațiu fertil pentru creație și viață artistică, chiar dacă persistă provocări precum precaritatea sau lipsa vizibilității.

Iată și fragmentele integrale referitoare la România. Mulțumesc ChatGPT pentru traducere. Acuratețea informațiilor aparține, evident, autorilor. În Cecălaca, de exemplu, se găsește și o biserică românească, dar astea sunt deja amănunte.  

Picturi suprarealiste într-un sat din Transilvania

Spania nu e un caz izolat. Într-un sătuc din Transilvania, Cecălaca, cu mai puțin de 400 de locuitori, unde există doar o biserică reformată, un magazin și un teren de fotbal, artista provocatoare Oana Fărcaș, 44 de ani, a creat câteva dintre picturile sale experimentale expuse ulterior în galerii din Europa și SUA. Și ea s-a mutat la sat „mai mult din obligație” decât din convingere.

Născută la Cluj-Napoca, Fărcaș a trăit acolo până în 2019, când s-a văzut nevoită să se mute la Cecălaca. Cumpărase în 2015 o casă veche, intenționând să o renoveze pentru vacanțe. Până la urmă, au încercat să locuiască acolo.

Ea spune că, în zonele rurale din România, casele de închiriat sunt rare, dar există clădiri abandonate (școli, magazine, centre culturale) care pot fi reabilitate. A obținut acces la o școală dezafectată, unde și-a instalat atelierul. Fără apă curentă, fără încălzire și cu toaletă în curte, putea picta doar vara; iarna se dedica proiectelor culturale comunitare, sprijinite de AFCN.

În 2020, împreună cu un fotograf și doi colegi locali, a fondat Studio Cultural Cecălaca, lucrând cu artiști din Cluj și copiii satului pentru a picta și înfrumuseța școala. Copiii erau entuziasmați, dar adulții priveau cu scepticism, considerând proiectul inutil. În cele din urmă, experiența s-a încheiat după patru ani. Din septembrie, Fărcaș s-a mutat într-un apartament la Ocna-Mureș, un orășel de 15.000 de locuitori, unde fiica sa are o școală mai bună. „Realitatea rurală din România este foarte grea, fără transport bun am pierdut mulți vizitatori care altfel ar fi venit la atelierul meu”, spune ea.

Aventura din sat a durat patru ani. Apoi a ales un plan intermediar. Din septembrie, și-a mutat atelierul într-un apartament din Ocna-Mureș, un oraș mai mare – cu 15.000 de locuitori – și unde școala pentru fiica sa este mai bună. „Realitatea României rurale este foarte dificilă, fără un transport bun am pierdut mulți vizitatori potențiali care, în alte circumstanțe, ar fi venit la atelierul meu”. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în 2022 aproximativ 33.622 de kilometri (38,9%) din totalul drumurilor publice din România erau drumuri comunale. Dintre acestea, mai mult de jumătate nu erau adecvate pentru trafic: 35% erau drumuri de piatră și 19,5% drumuri de pământ.

Cu un picior la oraș și altul la sat

Artista română Delia Popa își amintește „mirosul roșiilor” ca mirosul copilăriei. Bunicii ei cultivau legume, iar drumul din sat spre București era mereu însoțit de acel parfum. Azi, ea explorează legătura dintre artă și grădinărit într-un „jardin-studio” instalat în Crețești, la 25 km de București, în șura casei bunicilor. Acolo organizează întâlniri cu artiști și grădinari, în cadrul programului Cultivadores de Vida.

Popa a crescut în București, dar experiențele rurale din copilărie i-au dat „sensul comunității”. „Când se întâmplă ceva trist, se pune o masă mare și vin toți”, povestește ea. Tatăl ei a murit când ea avea 10 ani, iar satul a devenit și locul care o apropia de memoria lui.

Astăzi Delia Popa spune că există „un nou interes pentru viața rurală”. De la pandemie, au apărut mai multe rezidențe artistice la sate. Ea a participat în 2023 la două: una la Săcel, în Maramureș, și alta la Slon, în județul Prahova. Totuși, mutarea permanentă la sat pentru artiști e dificilă fără un venit constant. Popa a încercat între 2020 și 2022, dar nu a reușit să trăiască doar din artă, așa că acum îmbină munca la muzeu în București cu rezidențe temporare.

„Este posibil să creezi artă la sat, iar unii artiști și manageri culturali și-au făcut din asta un semn distinctiv”, spune Anabella Costache, manager cultural din România. După ce a locuit la Málaga, Paris și București, ea s-a stabilit la Timișoara. Dar recunoaște că viața de artist la sat vine cu provocări: public redus, resurse limitate și nevoia de a călători constant la oraș pentru a menține contactul cu curatorii și comunitatea artistică. „Se poate, dar viața la țară poate fi izolantă și afecta negativ vizibilitatea și stabilitatea financiară”, concluzionează ea.’

DIN VIATA

Despre excelență: un drum anevoios, dar necesar

În cartea pe care o scriu, de fapt am cam scris-o și acum o pregătesc de publicare, vorbesc despre creativitate și despre excelență. Ambele sunt foarte des invocate azi deși ne este greu să le definim și de ce am face-o, zic unii. Le distrugem misterul. Alții, ca mine, profesoară deh, sunt convinsă că definirea unor concept este importantă. Să știm despre ce vorbim și să vorbim toți despre același lucru.

Photo by Afif Ramdhasuma on Unsplash

Prin urmare — ce este excelența? Putem spune, sper, că nu este un moment anume, un rezultat final, ci o stare de spirit. Oamenii sau organizațiile care urmăresc excelența nu susțin că sunt deja acolo, ci lucrează intens, cu pasiune, pentru a da tot ce au mai bun. Fac asta cu dorința sinceră de a le oferi clienților servicii sau produse care să-i bucure, iar lor înșiși, sentimentul de mulțumire.

Dar există și o față mai puțin plăcută a acestui ideal. Căutarea excelenței este grea. Mulți oameni se simt descurajați de efortul pe care îl presupune un astfel de drum. Alții nici măcar nu știu că se poate lucra altfel — adică mai bine. Excelența poate speria. Poate părea intimidantă. Și, de multe ori, oamenii aleg să rămână în zona lor de confort, făcând aceleași lucruri, chiar dacă nu le aduc nicio satisfacție reală.

De pe Facebook.

De aceea, inițiativele care încearcă să schimbe ceva în bine ajung adesea să se lovească de rezistență, de lipsa de entuziasm a celor care ar trebui să le susțină. Iar această rezistență e rareori recunoscută deschis. Nu se spune „nu vreau să schimb nimic”, ci se invocă tot felul de explicații care maschează, de fapt, frica de eșec sau comoditatea.

Dacă sunteți curioși și priviți cu atenție în jur, veți auzi des replici de genul:

  • „La noi nu se poate face așa ceva.”
  • „Nu va merge, pentru că noi suntem români, nu nemți, chinezi sau americani.”
  • „Eu doar muncesc aici, nu e treaba mea să vin cu soluții.”
  • „De ce să schimbăm ceva ce deja funcționează? Mai binele e dușmanul binelui.”
  • „Ideea e interesantă! Hai să facem o comisie care să studieze cum am putea s-o aplicăm.”

Și totuși, există și oameni care nu-și găsesc liniștea când un client le cere ceva și nu știu, încă, cum să rezolve solicitarea. Oameni care se frământă până găsesc soluția.

Aceștia sunt cei care aleg drumul excelenței. Sunt curajoși, știu că vor avea de făcut eforturi mari și vor sacrifica timp, energie și uneori chiar confortul personal. Dar știu și că, dacă nu își propun excelența ca țintă, vor trăi cu sentimentul că mereu le lipsește ceva.

Pentru a-l cita pe Michelangelo — un simbol al excelenței în artă —:
„Pericolul cel mai mare pentru majoritatea dintre noi nu este că țintim prea sus și eșuăm, ci că țintim prea jos și reușim.”

Tom Peters folosește acest citat pentru a sublinia cât de important este să avem o viziune clară, ambițioasă, despre locul pe care vrem să-l ocupăm în mintea și inima clienților noștri. Dacă ne mulțumim doar să oferim servicii corecte, similare cu ale celorlalți, clienții nu vor avea niciun motiv real să ne aleagă.

Ei vor merge acolo unde primesc ceva în plus — acel „ceva” care îi face să se simtă importanți, înțeleși și doriți.

Educație

Aha!

Ceea ce știm, uneori, intuitiv este adesea confirmat de știință. În cazul de față de neuroștiință. Și sigur că, adesea, adevărurile noastre intuitive sunt și infirmate. Cel puțin deocamdată.

De ce am luat cartea lui Martin Jan Stransky intitulată The Rise and Fall of the Human Mind și publicată la Improovio, s.r.o., Praga? Când onoratul domn este afiliat la Facultatea de Medicină a Universității Yale și are o impresionantă carieră internațională? Păi, tocmai de aia. Mi se pare fascinant să-ți publici cartea în țara ta, sigur că în engleză că ceha este mai puțin accesibilă, folosind evident toată experiența americană și, probabil, conexiunile aferente. Și, deocamdată, mi se pare o carte fascinantă. A, și autorul este și producător de vin! 🍷🥂

Și ce mi-a confirmat cartea lui Stransky? Faptul că adesea străfulgerările de creativitate ni se-ntâmplă în momentele cele mai puțin prielnice pentru a le nota. Profesioniștii însă știu! Țineți minte multele anecdote despre compozitori celebri, sau poeți, care-și notau ideile pe șervețele, palmă sau manșetele cămășii?

Îl las pe Stransky să ne spună ce se-ntâmplă și ce ar trebui să facem.

Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, vă puteți afla uneori în faza confuză care are loc chiar înainte de a adormi în care s-ar putea să aveți o inspirație bruscă sau o străfulgerare de creativitate. Un astfel de moment „aha!” este rezultatul unei scurte ferestre care se deschide între gândurile voastre conștiente din starea de veghe și biblioteca imensă de amintiri a creierului dumneavoastră. Amintirile devin dintr-o dată mai accesibile. Rezultatul este o scurtă străfulgerare intensă de potențial creativ și inspirațional.

De cele mai multe ori, suntem prea obosiți să aprindem lumina și să notăm inspirațiile din astfel de momente „aha”. Ne spunem că ni le vom aminti dimineața. Nici vorbă de un asemenea  noroc. Când ne trezim, s-ar putea să ne amintim că am avut un fel de străfulgerare, dar ideea în sine a dispărut de mult. Așa că, dacă aveți un moment „aha”, aprindeți lumina și puneți-l pe hârtie, înainte să vă scape. (p. 43)

A, și pentru cei care n-au timp de citit, păcat însă, iată și un TED în care Stransky prezintă cele mai importante idei din cartea sa.

SCRIERE CREATIVA

Metaversul și noi

Povestire apărută în Leviathan, nr. 1 (22), ianuarie-martie 2024, p. 133-134.

– Ce suntem noi în marea ordine a lumii? – întreabă o voce din amfiteatrul universității.

Profa se uită în jur sperând să localizeze sursa vocii. Nu-i foarte simplu. Amfiteatrul e mult prea mare pentru obiceiurile de azi când prezența poate fi hibridă. Sigur că educația, mai ales cea superioară este democratizată și chiar masificată, dar efectele, din nenorocire, sunt adesea demonic de multiple şi de încâlcite.

– Știți că sunteți pe speaker și vă putem auzi gândurile, zice vocea. Și ce faceți? Citați din clasicii necunoscuți ai marii noastre literaturi necitite nici măcar de noi, vorbitorii de română, și neștiute de cei care ar merita s-o cunoască? Nu-i mai simplu să ziceți efecte complexe și perverse?

Vocea vine dinspre ecranul din lateralul sălii, nu are corp pentru că videocamera nu este conectată, dar îi este familiară. O aude adesea punând întotdeauna întrebări incomode.

– Mai simplu pentru cine? răspunde profa.

Vocea continuă ironic:

– De ce suntem aici? Care este locul nostru în univers, sau poate este metavers sau… Scuzați, doamna profesoară, vă ascult răspunsul.

Cei câțiva studenți prezenți fizic în amfiteatru și-au ridicat ochii de pe ecranele proprii și ascultă amuzați dialogul.

– Stimate domnule student, scuze că nu-ți spun pe nume, dar nu ți-ai personalizat contul și nici nu te-ai conectat de la început când am făcut prezența. Știi că este încercarea mea de a vă cunoaște chiar și superficial. Chiar dacă știu și sunt de acord cu “What’s in a name?”

S-a gândit puțin, mai degrabă intuitiv, încercând să nu verbalizeze ca să nu fie auzită de cei care aveau această biotehnologie enervantă prin care ți se puteau citi verbalizările din minte, și apoi spuse:

– Cred că amestecul ăsta de întrebări fundamentale, ca cea pe care mi-ai pus-o, și întrebări concrete pentru activitățile de zi de zi, nu-și au rostul la un curs de management. Poate vrei să reformulezi și să întrebi care este rolul fiecăruia dintre noi în organizația din care face parte? Cum reușim să performăm și să contribuim semnificativ, nu doar prin prezența fizică, la bunul mers al echipei din care facem parte?

– Nu, răspunde vocea de dincolo de opacitatea căsuței de ecran care arată că prezența este conectată doar audio. Și apoi, după o pauză aproape imperceptibilă: Oare ce zi e azi?

– Păi, e … azi, veni răspunsul de la Adam Demetrescu, studentul aflat fizic în amfiteatru.

Danilo Batista on unsplash.

– Corect, zise vocea. Și, da, azi e ziua mea preferată din săptămână. Celelalte nu contează în mare ordine a lumii. Ce ziceți, doamna profesoară?

– Azi este miercuri și contează în ordinea vieții voastre. Contează pentru modul în care vă voi evalua și nota. Iar dacă nu veți putea sau nu veți dori să dați răspunsurile corecte la întrebările de examen atunci va trebui s-o luați de la capăt.

– Vă eschivați. Știți foarte bine că trăim într-o matrice infinită și inutilă. Și atunci de ce să ne omorâm, ooops ce joc secund de cuvinte, cu organizațiile dvs. și eficientizarea unei birocrații pe care n-o pot califica corect pentru a nu vă deranja auzul cu expresii neacademice!

– Și atunci ce cauți aici? De ce ești înscris la universitate și ce speri să descoperi sau poate să redescoperi când iată sunt atâtea modalități de a fi eficient fără a-ți deranja proprii neuroni? În metaversul prin care te plimbi și pe care nu vrei sau nu poți să ni-l descrii asistenta ta virtuală sau diversele variante de ChatGPT pot să-ți regurgiteze toate teoriile și cunoștințele despre cum vei trăi în trecutul tău. Adică cum poți să fii eficient fără să faci nimic. Doar înghițind pastile roz, albastre sau … solare.

– Aș vrea să știu într-adevăr cum va arăta trecutul meu privindu-l din viitorul care încă nu s-a născut și ca atare nu poate fi explorat. Suntem oare deja acolo? Nu. Suntem doar în simularea lui, pe care o imaginăm fiecare după puterea educației și imaginației noastre.

– Imaginație?! Ce tot spui? De când se ocupă managementul de imaginație? Ca să fii creator sau creativ trebuie să fii disciplinat, să stai nemișcat în cutia ta bine regizată, și să vezi lumile care se nasc din plictiseala care n-ar trebui să te cuprindă fiindcă ești eficient, dar care iată că se furișează și-ți sare în spate cu toate armatele ei de videojocuri și platforme din care curg constant râuri de conținuturi generate nu de oameni, ci de idioți artificiali pe care alți idoți i-au creat după chipul și asemănarea lor. Vizibilitatea care ne dă de mâncare la toți!

– Doamna profesoară, zice una din studentele din amfiteatru. Eu cred că avem prea multă imaginație, dar nu o folosim.

Râsete. Tânăra, oarecum între Morticia și Wednesday Adams, sau o anorexică cu ochi de cocaină, continuă:

– Și de ce am face-o? În principiu, putem fi inventivi și putem avea curajul de a visa lucruri imposibile, cel puțin așa tot citesc când intru în VR – dar tot acolo aflu că degeaba le avem, nu le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum, mai ales din cele negative și demonice. Precum procedurile care ne asigură o responsabilitate cât mai difuză. Asta știu de la multinaționala la care lucrez. Să inventezi binele, însă, îți ia timp, enorm de mult timp și, este deci, ineficient. Binele este plictisitor și … nici dracu nu se uită la el! Râde și ea.

– Foarte interesant mod de a gândi ai. Nu ți-e teamă, nu aveți coșmaruri, zise Profa uitându-se și la ceilalți, că fără a face bine, lumea este în derivă și alunecăm tot mai repede pe o cale periculoasă?!?

Vocea de dincolo de ecranul negru se auzi din nou:

– Ce tot spuneți acolo? Ce imaginație? Noi trebuie să fim perfecți de la început! Organizațiile n-au timp de rebuturi. De aia avem managementul total al calității. De aia avem nevoie de roboți.

Profa intervine.

– Pentru ca să greșești trebuie să fii foarte puternic, să ai curajul să greșești. Chiar există management nu „just in time”, cât „just in case”.  

– Să știți că sunteți în continuare pe speaker. Vă auzim că ne considerați idioți care ne merităm soarta și …

– Și atunci de ce nu-ți activezi camera? Să vedem și noi vocea “rațiunii” care nu mă lasă să-mi fac lecția în liniște și pace? Și profa întinse mâna către ecranul din sală care începu să se rotească și o sorbi în adâncul negru al unuia din metaversurile care promit fericirea paradisiacă.

DIN VIATA, SCRIERE CREATIVA

Creativitate din nou

Cum să mai fii creativ în lumea de azi? Toate ideile bune au fost deja folosite. Sau poate nu…?

De Crăciun am primit una dintre cele mai creative felicitări vreodată.

Pare obișnuită, deși este alb-negru ceea ce este în regulă pentru că este mijlocul iernii chiar dacă schimbările climatice ne tulbură imaginea despre ce-nseamnă iarna. Dar când o deschizi, este o creație colectivă, a patru femei care au scris mini proză sau povestiri foarte scurte sau cum zic anglo-saxonii flash fiction.

Un minunat proiect de grup pentru că, nu-i așa, Crăciunul este despre comunitate. Iată mai jos una din povestirile scrise de Mary Bevan inițiatoarea și sufletul proiectului.

Și traducerea în română.

“Kintsugi – arta de a repara cu aur

Mary Bevan

Stau în fața vitrinei care adăpostește ceașca favorită a shogunului și citesc cum, cu multă vreme în urmă, a căzut în timpul unui ospăț, spărgându-se pe podeaua tare de piatră. Cum stăpânul războinic a dorit să fie reparată dar a refuzat firele urâte de metal folosite de slujitorii lui.

Photo by Motoki Tonn on Unsplash

Până când un meșter străin l-a rugat să-l lase să-și încerce și el arta. A adunat bucățile, le-a lipit lăsând între fiecare spărtură spații largi și adânci, apoi a topit aur și, cu multă grijă, a umplut urmele spărturilor cu straturi peste straturi de aur până când în cele din urmă cana era întreagă, aceeași, dar diferită: un mozaic străbătut de pânza de păianjen a urmelor strălucitoare. Și iat-o acum, rezistentă la trecerea timpului și sclipind, un obiect nou născut din ruină, vibrând triumfător, semănând cu nimic altceva decât cu sine însuși.

Îmi văd fața reflectată în vitrină lângă cană. Zâmbesc și preamăresc astfel toate lucrurile crăpate și imperfecte.”

DIN VIATA, ROMANA

IA, speriecioare și creativitatea ca … leac

Că inteligența artificială ne ajută eliberându-ne de activități de rutină, plictisitoare, sau, dimpotrivă, ne amenință slujbele și cine știe, chiar mai mult decât slujbele, sunt lucruri pe care le știm și le repetăm continuu în ultima vreme. Și cei mai interesați de domeniul inteligenței artificiale știm și că experții ne spun că doar oamenii creativi nu vor putea fi înlocuiți de roboți. Prin urmare să ne dezvoltăm creativitatea.

Cum? Simplu de spus, dar cum ne ajută creativitatea? Unii scriem, în toate mediile posibile, explozia scrisului este evidentă și un subiect în sine, alții călătorim, unii pictăm, alții avem canale de youtube sau TikTok pentru comentarii politice sau de artă sau orice altceva ne interesează, alții reciclăm lucruri la îndemână creând obiecte pline de semnificații pentru persoana creatoare, dar și pentru privitor/ utilizator. Și nu mă refer aici la artizanii care își câștigă astfel existența. Mă refer la oamenii care simt nevoia să facă altceva decât fac în mod obișnuit, lucruri care îi ajută să se reîncarce și să poată continua într-o lume atât de cinică și indiferentă.

Am să dau un exemplu. Este vorba despre o distinsă doamnă profesoară de română și franceză, pensionară, care scrie poezie și proză. Nu pe bandă rulantă, așa cum se obișnuiește astăzi, ci atunci când are ceva de spus. Și când are, spune lucrurile într-un mod admirabil, în cuvinte memorabile și imagini impresionante. Când însă inspirația n-o mai ajută un timp, sau poate este prea obosită de exprimarea în același mediu și doar cu resurse lingvistice, recurge la moduri alternative de a-și canaliza creativitatea, construind obiecte frumoase, care-i satisfac nevoia de a se juca și de a crea din ce are la îndemână obiecte surprinzătoare ca cele pe care le vedeți în Figura 1 și 2. 

Figura 1. Speriecioare.

Din ce sunt realizate? Ne spune chiar creatoarea lor și, da, am acordul să le fac publice:

„Speriecioarele” sunt din diverse peturi, îmbrăcate în resturi de material cusute manual, pălăriile – cutii mici de pate, părul – „deșirături” de elastice sau șnururi.” 

Figura 2. Văzuțe.

Văzuțele sunt din recipiente de Actimel, „bobinate” cu mouline. Suportul – inele desperecheate pentru perdele, decorațiunile – decupaje din resturi de material textil sau piele.

Credeți că sunt ușor de realizat? Mai gândiți-vă. Autoarea își amintește de procesul de învățare prin care a ajuns la aceste realizări, trecând de la materiale mai grosiere la altele mai delicate. <<După ce mi-am „antrenat” răbdarea am trecut la mouline și alte fire subțiri, colorate și am combinat „bobinatul” cu pictura (în acrilic).>>  

Ce-mi spun mie aceste mici creații, delicate și foarte colorate, răspândind în jur un optimism extraordinar? Că iată, creativitatea individuală este importantă pentru a ne demonstra nouă și celor din jur, că putem face lucruri noi înșine, fără să apelăm la lipsa de efort și luatul de-a gata! Că lumea în care trăim ar fi mai bună dacă n-am arunca toate deșeurile pe care le producem într-un ritm tot mai amețitor și le-am refolosi pentru că, nu-i așa, pe 2 august consumaserăm deja resursele planetei pentru întregul an, deprivând lumea copiilor și nepoților noștri de șansa la o viață cel puțin la fel de bună ca a noastră (mă rog, a unora dintre noi).

Cred, însă, că cel mai important lucru pe care-l putem reține de aici este că aceste activități care ne învață disciplina și dexteritatea manufacturieră ne dau șanse reale în lupta împotriva unuia din cele mai devastatoare flageluri din lumea contemporană – deteriorarea accelerată a sănătății mintale a omenirii. Sunt tot mai multe voci, venind din diverse domenii, care ne spun cum ne ajută creativitatea la îmbunătățirea stării noastre de sănătate. Revista Forbes citează studii medicale serioase pentru a-și îndemna cititorii să se implice în comportamente creative (chiar simple precum colorarea în cărțile de colorat pentru adulți privite cu destulă neîncredere pe piața românească). Aceste activități îmbunătățesc funcțiile creierului, sănătatea mintală și sănătatea fizică a celor care au curajul, disciplina și educația necesare să iasă din rutina vieții sociale moderne și să încerce să fie creativi pentru ei înșiși și pentru lumea lor proprie.

Dacă aveți curiozitatea să căutați pe net “creativitatea + sanatatea creierului” veți vedea ce bogăție de materiale apar. În limba engleză sunt mult mai multe, dar asta este o altă poveste.

Mulțumesc, Mihaela Malea Stroe, pentru frumoasa lecție de viață pe care ne-o dai!

LECTURI, READINGS

Da vieții – Yes to Life

Din The Marginalian, buletinul cultural al Mariei Popova din 6 septembrie 2023. Da vieții, în ciuda oricăror împrejurări: prelegerile pierdute ale lui Viktor Frankl despre cea mai profundă sursă de sens. De fapt, o reluare din arhivă.

“Astăzi, fiecare îndemn la acțiune este generat de cunoașterea că nu putem avea încredere în nicio formă de progres. Dacă astăzi nu putem sta deoparte, este tocmai pentru că fiecare dintre noi știm ce și cât „progresează” ceva. Astfel, suntem conștienți că progresul interior este posibil doar pentru fiecare persoană, în timp ce progresul în masă constă cel mult în progres tehnic, care ne impresionează doar pentru că trăim într-o eră tehnică.”

Mi s-a părut adecvat și pentru creativitate. Individual stăm (relativ) bine. Ca societate?! ☹

Print screen.

From Maria Popova’s newsletter, 6 September 2023, Yes to Life, in Spite of Everything: Viktor Frankl’s lost lectures on the deepest source of meaning. Actually, an admirable piece from the archive of The Marginalian.

“Today every impulse for action is generated by the knowledge that there is no form of progress on which we can trustingly rely. If today we cannot sit idly by, it is precisely because each and every one of us determines what and how far something “progresses.” In this, we are aware that inner progress is only actually possible for each individual, while mass progress at most consists of technical progress, which only impresses us because we live in a technical age.”

I thought it’s relevant for creativity as well. Individually we are doing (relatively) well. As a society? ☹

LECTURI

O lectură savuroasă

Mai contagioasă și mai agresivă decât covidul – lenea intelectuală ne duce încet, încet spre pierderea expresivității verbale. Și ce? Doar avem …. emoticoane. Epice.

Mi-aduc aminte că l-am auzit prima dată pe nepotul meu mijlociu spunând cu referire la niște personaje de desene animate de pe Cartoon Network ceva gen și “au dat o bătălie epică”. Avea cred vreo 7-8 ani. Nu mi se părea că este un cuvânt potrivit vârstei lui. Dar ce știam eu? Începuse dublarea desenelor animate în română, în ciuda protestelor unor categorii precum profesorii de engleză, și efectele … se văd.

Articolul la care mă refer poate fi găsit aici și este scris de Mihaela Malea Stroe. o cunoscătoare fără cusur a limbii române.

Redau mai jos doar începutul, “pour la bonne bouche“.

Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.

https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-clatite-epice/