Ceea ce știm, uneori, intuitiv este adesea confirmat de știință. În cazul de față de neuroștiință. Și sigur că, adesea, adevărurile noastre intuitive sunt și infirmate. Cel puțin deocamdată.
De ce am luat cartea lui Martin Jan Stransky intitulată The Rise and Fall of the Human Mind și publicată la Improovio, s.r.o., Praga? Când onoratul domn este afiliat la Facultatea de Medicină a Universității Yale și are o impresionantă carieră internațională? Păi, tocmai de aia. Mi se pare fascinant să-ți publici cartea în țara ta, sigur că în engleză că ceha este mai puțin accesibilă, folosind evident toată experiența americană și, probabil, conexiunile aferente. Și, deocamdată, mi se pare o carte fascinantă. A, și autorul este și producător de vin! 🍷🥂
Și ce mi-a confirmat cartea lui Stransky? Faptul că adesea străfulgerările de creativitate ni se-ntâmplă în momentele cele mai puțin prielnice pentru a le nota. Profesioniștii însă știu! Țineți minte multele anecdote despre compozitori celebri, sau poeți, care-și notau ideile pe șervețele, palmă sau manșetele cămășii?
Îl las pe Stransky să ne spună ce se-ntâmplă și ce ar trebui să facem.
Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, vă puteți afla uneori în faza confuză care are loc chiar înainte de a adormi în care s-ar putea să aveți o inspirație bruscă sau o străfulgerare de creativitate. Un astfel de moment „aha!” este rezultatul unei scurte ferestre care se deschide între gândurile voastre conștiente din starea de veghe și biblioteca imensă de amintiri a creierului dumneavoastră. Amintirile devin dintr-o dată mai accesibile. Rezultatul este o scurtă străfulgerare intensă de potențial creativ și inspirațional.
De cele mai multe ori, suntem prea obosiți să aprindem lumina și să notăm inspirațiile din astfel de momente „aha”. Ne spunem că ni le vom aminti dimineața. Nici vorbă de un asemenea noroc. Când ne trezim, s-ar putea să ne amintim că am avut un fel de străfulgerare, dar ideea în sine a dispărut de mult. Așa că, dacă aveți un moment „aha”, aprindeți lumina și puneți-l pe hârtie, înainte să vă scape. (p. 43)
A, și pentru cei care n-au timp de citit, păcat însă, iată și un TED în care Stransky prezintă cele mai importante idei din cartea sa.
Povestire apărută în Leviathan, nr. 1 (22), ianuarie-martie 2024, p. 133-134.
– Ce suntem noi în marea ordine a lumii? – întreabă o voce din amfiteatrul universității.
Profa se uită în jur sperând să localizeze sursa vocii. Nu-i foarte simplu. Amfiteatrul e mult prea mare pentru obiceiurile de azi când prezența poate fi hibridă. Sigur că educația, mai ales cea superioară este democratizată și chiar masificată, dar efectele, din nenorocire, sunt adesea demonic de multiple şi de încâlcite.
– Știți că sunteți pe speaker și vă putem auzi gândurile, zice vocea. Și ce faceți? Citați din clasicii necunoscuți ai marii noastre literaturi necitite nici măcar de noi, vorbitorii de română, și neștiute de cei care ar merita s-o cunoască? Nu-i mai simplu să ziceți efecte complexe și perverse?
Vocea vine dinspre ecranul din lateralul sălii, nu are corp pentru că videocamera nu este conectată, dar îi este familiară. O aude adesea punând întotdeauna întrebări incomode.
– Mai simplu pentru cine? răspunde profa.
Vocea continuă ironic:
– De ce suntem aici? Care este locul nostru în univers, sau poate este metavers sau… Scuzați, doamna profesoară, vă ascult răspunsul.
Cei câțiva studenți prezenți fizic în amfiteatru și-au ridicat ochii de pe ecranele proprii și ascultă amuzați dialogul.
– Stimate domnule student, scuze că nu-ți spun pe nume, dar nu ți-ai personalizat contul și nici nu te-ai conectat de la început când am făcut prezența. Știi că este încercarea mea de a vă cunoaște chiar și superficial. Chiar dacă știu și sunt de acord cu “What’s in a name?”
S-a gândit puțin, mai degrabă intuitiv, încercând să nu verbalizeze ca să nu fie auzită de cei care aveau această biotehnologie enervantă prin care ți se puteau citi verbalizările din minte, și apoi spuse:
– Cred că amestecul ăsta de întrebări fundamentale, ca cea pe care mi-ai pus-o, și întrebări concrete pentru activitățile de zi de zi, nu-și au rostul la un curs de management. Poate vrei să reformulezi și să întrebi care este rolul fiecăruia dintre noi în organizația din care face parte? Cum reușim să performăm și să contribuim semnificativ, nu doar prin prezența fizică, la bunul mers al echipei din care facem parte?
– Nu, răspunde vocea de dincolo de opacitatea căsuței de ecran care arată că prezența este conectată doar audio. Și apoi, după o pauză aproape imperceptibilă: Oare ce zi e azi?
– Păi, e … azi, veni răspunsul de la Adam Demetrescu, studentul aflat fizic în amfiteatru.
Danilo Batista on unsplash.
– Corect, zise vocea. Și, da, azi e ziua mea preferată din săptămână. Celelalte nu contează în mare ordine a lumii. Ce ziceți, doamna profesoară?
– Azi este miercuri și contează în ordinea vieții voastre. Contează pentru modul în care vă voi evalua și nota. Iar dacă nu veți putea sau nu veți dori să dați răspunsurile corecte la întrebările de examen atunci va trebui s-o luați de la capăt.
– Vă eschivați. Știți foarte bine că trăim într-o matrice infinită și inutilă. Și atunci de ce să ne omorâm, ooops ce joc secund de cuvinte, cu organizațiile dvs. și eficientizarea unei birocrații pe care n-o pot califica corect pentru a nu vă deranja auzul cu expresii neacademice!
– Și atunci ce cauți aici? De ce ești înscris la universitate și ce speri să descoperi sau poate să redescoperi când iată sunt atâtea modalități de a fi eficient fără a-ți deranja proprii neuroni? În metaversul prin care te plimbi și pe care nu vrei sau nu poți să ni-l descrii asistenta ta virtuală sau diversele variante de ChatGPT pot să-ți regurgiteze toate teoriile și cunoștințele despre cum vei trăi în trecutul tău. Adică cum poți să fii eficient fără să faci nimic. Doar înghițind pastile roz, albastre sau … solare.
– Aș vrea să știu într-adevăr cum va arăta trecutul meu privindu-l din viitorul care încă nu s-a născut și ca atare nu poate fi explorat. Suntem oare deja acolo? Nu. Suntem doar în simularea lui, pe care o imaginăm fiecare după puterea educației și imaginației noastre.
– Imaginație?! Ce tot spui? De când se ocupă managementul de imaginație? Ca să fii creator sau creativ trebuie să fii disciplinat, să stai nemișcat în cutia ta bine regizată, și să vezi lumile care se nasc din plictiseala care n-ar trebui să te cuprindă fiindcă ești eficient, dar care iată că se furișează și-ți sare în spate cu toate armatele ei de videojocuri și platforme din care curg constant râuri de conținuturi generate nu de oameni, ci de idioți artificiali pe care alți idoți i-au creat după chipul și asemănarea lor. Vizibilitatea care ne dă de mâncare la toți!
– Doamna profesoară, zice una din studentele din amfiteatru. Eu cred că avem prea multă imaginație, dar nu o folosim.
Râsete. Tânăra, oarecum între Morticia și Wednesday Adams, sau o anorexică cu ochi de cocaină, continuă:
– Și de ce am face-o? În principiu, putem fi inventivi și putem avea curajul de a visa lucruri imposibile, cel puțin așa tot citesc când intru în VR – dar tot acolo aflu că degeaba le avem, nu le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum, mai ales din cele negative și demonice. Precum procedurile care ne asigură o responsabilitate cât mai difuză. Asta știu de la multinaționala la care lucrez. Să inventezi binele, însă, îți ia timp, enorm de mult timp și, este deci, ineficient. Binele este plictisitor și … nici dracu nu se uită la el! Râde și ea.
– Foarte interesant mod de a gândi ai. Nu ți-e teamă, nu aveți coșmaruri, zise Profa uitându-se și la ceilalți, că fără a face bine, lumea este în derivă și alunecăm tot mai repede pe o cale periculoasă?!?
Vocea de dincolo de ecranul negru se auzi din nou:
– Ce tot spuneți acolo? Ce imaginație? Noi trebuie să fim perfecți de la început! Organizațiile n-au timp de rebuturi. De aia avem managementul total al calității. De aia avem nevoie de roboți.
Profa intervine.
– Pentru ca să greșești trebuie să fii foarte puternic, să ai curajul să greșești. Chiar există management nu „just in time”, cât „just in case”.
– Să știți că sunteți în continuare pe speaker. Vă auzim că ne considerați idioți care ne merităm soarta și …
– Și atunci de ce nu-ți activezi camera? Să vedem și noi vocea “rațiunii” care nu mă lasă să-mi fac lecția în liniște și pace? Și profa întinse mâna către ecranul din sală care începu să se rotească și o sorbi în adâncul negru al unuia din metaversurile care promit fericirea paradisiacă.
Cum să mai fii creativ în lumea de azi? Toate ideile bune au fost deja folosite. Sau poate nu…?
De Crăciun am primit una dintre cele mai creative felicitări vreodată.
Pare obișnuită, deși este alb-negru ceea ce este în regulă pentru că este mijlocul iernii chiar dacă schimbările climatice ne tulbură imaginea despre ce-nseamnă iarna. Dar când o deschizi, este o creație colectivă, a patru femei care au scris mini proză sau povestiri foarte scurte sau cum zic anglo-saxonii flash fiction.
Un minunat proiect de grup pentru că, nu-i așa, Crăciunul este despre comunitate. Iată mai jos una din povestirile scrise de Mary Bevan inițiatoarea și sufletul proiectului.
Și traducerea în română.
“Kintsugi – arta de a repara cu aur
Mary Bevan
Stau în fața vitrinei care adăpostește ceașca favorită a shogunului și citesc cum, cu multă vreme în urmă, a căzut în timpul unui ospăț, spărgându-se pe podeaua tare de piatră. Cum stăpânul războinic a dorit să fie reparată dar a refuzat firele urâte de metal folosite de slujitorii lui.
Până când un meșter străin l-a rugat să-l lase să-și încerce și el arta. A adunat bucățile, le-a lipit lăsând între fiecare spărtură spații largi și adânci, apoi a topit aur și, cu multă grijă, a umplut urmele spărturilor cu straturi peste straturi de aur până când în cele din urmă cana era întreagă, aceeași, dar diferită: un mozaic străbătut de pânza de păianjen a urmelor strălucitoare. Și iat-o acum, rezistentă la trecerea timpului și sclipind, un obiect nou născut din ruină, vibrând triumfător, semănând cu nimic altceva decât cu sine însuși.
Îmi văd fața reflectată în vitrină lângă cană. Zâmbesc și preamăresc astfel toate lucrurile crăpate și imperfecte.”
Că inteligența artificială ne ajută eliberându-ne de activități de rutină, plictisitoare, sau, dimpotrivă, ne amenință slujbele și cine știe, chiar mai mult decât slujbele, sunt lucruri pe care le știm și le repetăm continuu în ultima vreme. Și cei mai interesați de domeniul inteligenței artificiale știm și că experții ne spun că doar oamenii creativi nu vor putea fi înlocuiți de roboți. Prin urmare să ne dezvoltăm creativitatea.
Cum? Simplu de spus, dar cum ne ajută creativitatea? Unii scriem, în toate mediile posibile, explozia scrisului este evidentă și un subiect în sine, alții călătorim, unii pictăm, alții avem canale de youtube sau TikTok pentru comentarii politice sau de artă sau orice altceva ne interesează, alții reciclăm lucruri la îndemână creând obiecte pline de semnificații pentru persoana creatoare, dar și pentru privitor/ utilizator. Și nu mă refer aici la artizanii care își câștigă astfel existența. Mă refer la oamenii care simt nevoia să facă altceva decât fac în mod obișnuit, lucruri care îi ajută să se reîncarce și să poată continua într-o lume atât de cinică și indiferentă.
Am să dau un exemplu. Este vorba despre o distinsă doamnă profesoară de română și franceză, pensionară, care scrie poezie și proză. Nu pe bandă rulantă, așa cum se obișnuiește astăzi, ci atunci când are ceva de spus. Și când are, spune lucrurile într-un mod admirabil, în cuvinte memorabile și imagini impresionante. Când însă inspirația n-o mai ajută un timp, sau poate este prea obosită de exprimarea în același mediu și doar cu resurse lingvistice, recurge la moduri alternative de a-și canaliza creativitatea, construind obiecte frumoase, care-i satisfac nevoia de a se juca și de a crea din ce are la îndemână obiecte surprinzătoare ca cele pe care le vedeți în Figura 1 și 2.
Figura 1. Speriecioare.
Din ce sunt realizate? Ne spune chiar creatoarea lor și, da, am acordul să le fac publice:
„Speriecioarele” sunt din diverse peturi, îmbrăcate în resturi de material cusute manual, pălăriile – cutii mici de pate, părul – „deșirături” de elastice sau șnururi.”
Figura 2. Văzuțe.
Văzuțele sunt din recipiente de Actimel, „bobinate” cu mouline. Suportul – inele desperecheate pentru perdele, decorațiunile – decupaje din resturi de material textil sau piele.
Credeți că sunt ușor de realizat? Mai gândiți-vă. Autoarea își amintește de procesul de învățare prin care a ajuns la aceste realizări, trecând de la materiale mai grosiere la altele mai delicate. <<După ce mi-am „antrenat” răbdarea am trecut la mouline și alte fire subțiri, colorate și am combinat „bobinatul” cu pictura (în acrilic).>>
Ce-mi spun mie aceste mici creații, delicate și foarte colorate, răspândind în jur un optimism extraordinar? Că iată, creativitatea individuală este importantă pentru a ne demonstra nouă și celor din jur, că putem face lucruri noi înșine, fără să apelăm la lipsa de efort și luatul de-a gata! Că lumea în care trăim ar fi mai bună dacă n-am arunca toate deșeurile pe care le producem într-un ritm tot mai amețitor și le-am refolosi pentru că, nu-i așa, pe 2 august consumaserăm deja resursele planetei pentru întregul an, deprivând lumea copiilor și nepoților noștri de șansa la o viață cel puțin la fel de bună ca a noastră (mă rog, a unora dintre noi).
Cred, însă, că cel mai important lucru pe care-l putem reține de aici este că aceste activități care ne învață disciplina și dexteritatea manufacturieră ne dau șanse reale în lupta împotriva unuia din cele mai devastatoare flageluri din lumea contemporană – deteriorarea accelerată a sănătății mintale a omenirii. Sunt tot mai multe voci, venind din diverse domenii, care ne spun cum ne ajută creativitatea la îmbunătățirea stării noastre de sănătate. Revista Forbes citează studii medicale serioase pentru a-și îndemna cititorii să se implice în comportamente creative (chiar simple precum colorarea în cărțile de colorat pentru adulți privite cu destulă neîncredere pe piața românească). Aceste activități îmbunătățesc funcțiile creierului, sănătatea mintală și sănătatea fizică a celor care au curajul, disciplina și educația necesare să iasă din rutina vieții sociale moderne și să încerce să fie creativi pentru ei înșiși și pentru lumea lor proprie.
Dacă aveți curiozitatea să căutați pe net “creativitatea + sanatatea creierului” veți vedea ce bogăție de materiale apar. În limba engleză sunt mult mai multe, dar asta este o altă poveste.
Mulțumesc, Mihaela Malea Stroe, pentru frumoasa lecție de viață pe care ne-o dai!
“Astăzi, fiecare îndemn la acțiune este generat de cunoașterea că nu putem avea încredere în nicio formă de progres. Dacă astăzi nu putem sta deoparte, este tocmai pentru că fiecare dintre noi știm ce și cât „progresează” ceva. Astfel, suntem conștienți că progresul interior este posibil doar pentru fiecare persoană, în timp ce progresul în masă constă cel mult în progres tehnic, care ne impresionează doar pentru că trăim într-o eră tehnică.”
Mi s-a părut adecvat și pentru creativitate. Individual stăm (relativ) bine. Ca societate?! ☹
“Today every impulse for action is generated by the knowledge that there is no form of progress on which we can trustingly rely. If today we cannot sit idly by, it is precisely because each and every one of us determines what and how far something “progresses.” In this, we are aware that inner progress is only actually possible for each individual, while mass progress at most consists of technical progress, which only impresses us because we live in a technical age.”
I thought it’s relevant for creativity as well. Individually we are doing (relatively) well. As a society? ☹
Mai contagioasă și mai agresivă decât covidul – lenea intelectuală ne duce încet, încet spre pierderea expresivității verbale. Și ce? Doar avem …. emoticoane. Epice.
Mi-aduc aminte că l-am auzit prima dată pe nepotul meu mijlociu spunând cu referire la niște personaje de desene animate de pe Cartoon Network ceva gen și “au dat o bătălie epică”. Avea cred vreo 7-8 ani. Nu mi se părea că este un cuvânt potrivit vârstei lui. Dar ce știam eu? Începuse dublarea desenelor animate în română, în ciuda protestelor unor categorii precum profesorii de engleză, și efectele … se văd.
Redau mai jos doar începutul, “pour la bonne bouche“.
Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.
Vreau să fac atât de multe lucruri. Probabil din lăcomia de a trăi cât mai intens. Și, pentru că nu pot decide care sunt cele care merită făcute, amân. Știu că nu e bine, dar iată că nu mă dezvăț, deși încerc.
Am vrut să scriu despre magnolii. Chiar și la Curtea d Argeș au început să se treacă. Cele stelate. Nu prea poți scrie despre splendoarea unei magnolii înflorite. Cuvintele, ale mele cel puțin, sunt prea sărace pentru a prinde minunea lor trecătoare în imagini. Și atunci am să las fotografii din grădina mea și o informație pe care am luat-o de pe un blog al Mariei Popova, mai exact de aici. Dar, pentru cei care vor mai multe informații despre magnolie în limba română, le găsiți aici.
Magnolie “clasică”.
Și-au primit numele după botanistul francez Pierre Magnol. Maria Popova ne spune că Magnol este cel care a conceput un sistem de clasificare naturală, cu un secol înaintea lui Linnaeus. Dar nu de asta sunt interesante magnoliile. Ci pentru că sunt printre cele mai vechi plante de pe pământ și florile minunate sunt considerate „flori perfecte”. Adică pot trăi și, mai ales, se pot înmulți singure, fără ajutorul polenizării insectelor. Sunt folosite nu doar decorativ, dar mai ales ca medicamente, alimente diverse și, desigur, ca simboluri culturale.
Magnolia stelata în 2019.
Dar, am vrut să scriu și despre întâlnirile avute săptămâna asta cu studenții mei. De la Universitatea București, unde țin un curs de leadership, de la ASE București, LMA, curs despre Oameni și organizații, și de la EDURES un curs de Gândire creativă. Întâlniri provocatoare prin calitatea interacțiunii umane care are loc în cadrul lor. Spus mai simplu sau mai pe șleau – comentariile și/sau întrebările puse de studenți. Nu foarte ușoare, nu întotdeauna foarte comode, dar sigur deschizătoare de noi posibile abordări. Aseară o ascultam pe Margaret Heffernan vorbind în 2019 despre “Abilitățile umane de care avem nevoie într-o lume imprevizibilă”.
Și-a încheiat discursul (tradus în 24 de limbi, dar nu și în română – comentariu doar constatativ) cu o invitație la a regândi eficiența și a nu ne ne mai baza atât de mult pe tehnologie care este, nu-i așa, mai eficientă. Heffernan ne aduce aminte că cei care fac previziuni despre cum va arăta viitorul ne oferă doar o încercare de a-și aroga acel viitor. Adevărul greu de acceptat, mai ales de decidenți zic eu, este că viitorul este neexplorat, nu îl putem cunoaște până nu ajungem acolo. Dar, ne liniștește Heffernan, asta este în regulă. De ce? Pentru că avem atât de multă imaginație – dacă alegem să o folosim. Avem capacități reale de inventivitate și explorare – dacă le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum. Este, însă, adesea un proces cronofag și, ca atare, ineficient. Dar conclude ea, fără aceste capacități lumea este în derivă și poate aluneca pe o cale periculoasă.
Dacă alegem însă să ne dezvoltăm gândirea creativă, dacă ne propunem să avem curajul să greșim, să ne pregătim pentru un management nu „just in time”, cât „just in case” ne vom putea decide viitorul.
Reproduc mai jos articolul Sarei Mina de pe site-ul Editurii Biscara. Și mulțumesc și aici Editurii Biscara și minunatei femei care o conduce cu profesionalism deschis spre inovație și o inimă plină de empatie. La multe primăveri minunate, Sara Mina!
Martie 2023 a sosit c-un dar de primăvară în Biblioteca Virtuală a Editurii Biscara!
Este vorba de volumul BAZAR – Eseuri, povestiri, amintiri… al doamnei profesoare Mariana Nicolae.
Conotația festivă a cărții este dublată de tușa imagistică vie și delicată, adăugată de Ioana-Teodora Duță Schmiedigen, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Editura Biscara îi mulțumește pentru indirecta onoare făcută! Astfel, volumul se bucură de o copertă unicat și ilustrații de interior special create pentru a întări mesajul auctorial.
Și care să fie, oare, acesta?!
Într-un stil atractiv, care îndepărtează orice anticipată monotonie asociată, de obicei, eseurilor, autoarea vorbește despre femei, încercând să le provoace acestora o poftă sublimă de respect de sine, de încredere și autoapreciere argumentată, potențatoare a senzorilor dedicați frumuseții vieții!
Sunt și înălțări sobre de tonalitate, când autoarea emite aprecieri referitoare la realitatea falsă a poziției femeii în societate – „munca femeii este mai puțin valoroasă decât cea a bărbatului…” – , dar sunt și explozii de umor involuntar asociat unor imagini explicative, ca în titlul „Femeile nu e oameni”. În eseul numit astfel, miezul mesajului gravitează în jurul afirmației „bărbatul are sens pozitiv, femeia are sens negativ”, citată fiind aici, de autoare, Cosima Rughiniș, profesoară universitară în Departamentul de Sociologie al Universității din București…
Mariana Nicolae ne vorbește apoi, prin prisma amintirilor proprii, despre alegerile pe care le facem, dar și despre efectele imposibilității manifestării depline a liberului arbitru, atunci cînd tragediile răpesc dreptul individual de a decide…
De asemenea, dezvoltă o argumentație pro/contra ideii de izolare ce generează, poate, o pierdere a libertății fizice, apărând, însă, ca cert mijloc de câștigare a unei altfel de libertăți… prin meditație… prin asceză…
Spune autoarea într-un mesaj eminamente motivațional: <<Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră!>>
Încă un amănunt atipic al cărții, inedit ca efect: eseurilor, literatură non-ficțională, le sunt alăturate de autoare două proze scurte, așadar literatură de ficțiune. Se creează un efect de intersectare a planului unui mesaj enunțiativ-speculativ, cu altul în care autoarea, dedublată, arată direct filmul unor evenimente, lăsându-l pe cititor să aleagă spre care afirmație din eseuri să îndrepte cele două povestiri drept argumente.
Citiți cartea și, dacă vă stă în putință, fiți alături de autoare pe 8 martie 2023 la evenimentul lansării, la Sala Basarabilor de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș!
Printre multiplele tragedii despre care citim zilnic, iată o știre mai optimistă. Este din buletinul informativ de astăzi, 1 Martie 2023, al The Economist. O primăvară binecuvântată tuturor.
“Casa Familiei Abrahamice, un centru interconfesional care cuprinde o biserică creștină, o sinagogă și o moschee, se deschide miercuri pe insula Saadiyat din Emiratele Arabe Unite. Țara s-a considerat de mult timp ca unificatoare de oameni: a fost prima din Peninsula Arabică care a găzduit o vizită papală (în 2019) și a normalizat relațiile cu Israelul (în 2020). Centrul Abrahamic a fost creat de Sir David Adjaye, un arhitect anglo-ghanez, care a proiectat și Catedrala Națională Ghana din Accra și Muzeul Național de Istorie și Cultură Afro-Americană din Washington, DC.
Cele trei clădiri ale Centrului Abrahamic se află într-o grădină închisă care va servi drept spațiu de întâlnire pentru diferitele comunități religioase din Emiratele Arabe Unite. Într-o declarație comună pentru a marca deschiderea, Papa Francisc și Marele Imam al-Tayeb din al-Azhar, care este văzut de mulți drept cea mai înaltă autoritate musulmană sunită, au declarat, poate puțin prea optimist: ‘Am intrat într-o nouă fază în istoria religiilor.’”
Preluată din The Economist Newsletter, March 1, 2023
Among so many tragedies that we read about daily, here’s a more optimistic one. It’s from today’s newsletter of The Economist. Have a blessed spring!
“The Abrahamic Family House, an interfaith centre that comprises a Christian church, a synagogue and a mosque, opens on Wednesday on Saadiyat island in the United Arab Emirates. The country has long seen itself as a unifier of people; it was the first in the Arabian peninsula to host a papal visit (in 2019) and to normalise relations with Israel (in 2020). The Abrahamic centre has been created by Sir David Adjaye, an Anglo-Ghanaian architect who also designed the Ghana National Cathedral in Accra and the National Museum of African American History and Culture in Washington, DC.
Its three buildings sit within an enclosed garden that will serve as a meeting space for the UAE’s different religious communities. In a joint statement to mark the opening, Pope Francis and Grand Imam al-Tayeb of al-Azhar, who is seen by many as the highest Sunni Muslim authority, said, maybe a tad optimistically, ‘We have entered a new phase in the history of religions.’”
What research areas some cultures have: the influence of humor and/or smiling on organizational efficiency! Over here (in Bucharest, Romania) we think that too much smiling shows hypocrisy, lip-service, you name it. And humor? That also depends. Why? On what? Long story.
This piece of research done by two Stanford academics involved over 1.4 million people, in 166 countries. The question was easy: “Did you smile or laugh a lot yesterday?” The answers? At age 16, 18, or 20, people generally said “yes”. At 23, the answer changed to “no”—and people don’t start laughing again until they retire.
OMG!!! The research question became: how would the work world change for the better if people smiled more?
Some answers:
leaders with a sense of humor—good, amazing or just plain—are 27 % more motivating and inspiring.
the employees of the above leaders are 15 % more engaged and their teams are twice as creative as measured by having them solve a creativity challenge.
one of their studies showed that a simple, light hearted line to the end of a sales pitch can get you an 18 % higher price point.
Simple, isn’t it?!! Actually, it’s much more complicated. Culture, culture, culture. They even wrote a book about it.
Ce domenii de cercetare există în unele culturi: influența umorului și/sau zâmbetului asupra eficienței organizaționale! Aici (în București, România) credem că prea mult zâmbet demonstrează ipocrizie, vorbe și nu fapte, orice altceva în sensul ăsta. Și umorul? Depinde. De ce? De cine? Poveste lungă.
Această cercetare realizată de două doamne, cadre didactice de la Universitatea Stanford, s-a realizat pe 1,4 milioane de oameni din 166 de țări. Întrebarea a fost ușoară: „Ai zâmbit sau ai râs mult ieri?” Raspunsurile? La 16, 18 sau 20 de ani, oamenii au spus în general „da”. La 23 de ani, răspunsul s-a schimbat în „nu” – iar oamenii nu încep să râdă din nou până când se pensionează.
NU POT SĂ CRED!!! Întrebarea pentru cercetare s-a transformat în: cum s-ar schimba lumea muncii în mai bine dacă oamenii ar zâmbi mai mult?
Câteva răspunsuri:
• liderii cu simțul umorului — bun, uimitor sau simplu — au o capacitate cu 27 % mai mare de a fi motivanți și inspiratori față de cei fără această trăsătură.
• angajații liderilor de mai sus sunt cu 15 % mai implicați, iar echipele lor sunt de două ori mai creative când rezolvă o problemă presupunând creativitate.
• unul dintre studiile celor două cercetătoare a arătat că o poantă simplă folosită la sfârșitul unui mesaj de vânzare sau al unei reclama poate aduce un preț cu 18 % mai mare.
Simplu, nu-i așa?!! Nu chiar. De fapt, este mult mai complicat. Cultura locală este foarte importantă. De asta au și scris o carte despre asta.
La multe primăveri minunate, Sara Mina! 
