Vreau să fac atât de multe lucruri. Probabil din lăcomia de a trăi cât mai intens. Și, pentru că nu pot decide care sunt cele care merită făcute, amân. Știu că nu e bine, dar iată că nu mă dezvăț, deși încerc.
Am vrut să scriu despre magnolii. Chiar și la Curtea d Argeș au început să se treacă. Cele stelate. Nu prea poți scrie despre splendoarea unei magnolii înflorite. Cuvintele, ale mele cel puțin, sunt prea sărace pentru a prinde minunea lor trecătoare în imagini. Și atunci am să las fotografii din grădina mea și o informație pe care am luat-o de pe un blog al Mariei Popova, mai exact de aici. Dar, pentru cei care vor mai multe informații despre magnolie în limba română, le găsiți aici.
Magnolie “clasică”.
Și-au primit numele după botanistul francez Pierre Magnol. Maria Popova ne spune că Magnol este cel care a conceput un sistem de clasificare naturală, cu un secol înaintea lui Linnaeus. Dar nu de asta sunt interesante magnoliile. Ci pentru că sunt printre cele mai vechi plante de pe pământ și florile minunate sunt considerate „flori perfecte”. Adică pot trăi și, mai ales, se pot înmulți singure, fără ajutorul polenizării insectelor. Sunt folosite nu doar decorativ, dar mai ales ca medicamente, alimente diverse și, desigur, ca simboluri culturale.
Magnolia stelata în 2019.
Dar, am vrut să scriu și despre întâlnirile avute săptămâna asta cu studenții mei. De la Universitatea București, unde țin un curs de leadership, de la ASE București, LMA, curs despre Oameni și organizații, și de la EDURES un curs de Gândire creativă. Întâlniri provocatoare prin calitatea interacțiunii umane care are loc în cadrul lor. Spus mai simplu sau mai pe șleau – comentariile și/sau întrebările puse de studenți. Nu foarte ușoare, nu întotdeauna foarte comode, dar sigur deschizătoare de noi posibile abordări. Aseară o ascultam pe Margaret Heffernan vorbind în 2019 despre “Abilitățile umane de care avem nevoie într-o lume imprevizibilă”.
Și-a încheiat discursul (tradus în 24 de limbi, dar nu și în română – comentariu doar constatativ) cu o invitație la a regândi eficiența și a nu ne ne mai baza atât de mult pe tehnologie care este, nu-i așa, mai eficientă. Heffernan ne aduce aminte că cei care fac previziuni despre cum va arăta viitorul ne oferă doar o încercare de a-și aroga acel viitor. Adevărul greu de acceptat, mai ales de decidenți zic eu, este că viitorul este neexplorat, nu îl putem cunoaște până nu ajungem acolo. Dar, ne liniștește Heffernan, asta este în regulă. De ce? Pentru că avem atât de multă imaginație – dacă alegem să o folosim. Avem capacități reale de inventivitate și explorare – dacă le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum. Este, însă, adesea un proces cronofag și, ca atare, ineficient. Dar conclude ea, fără aceste capacități lumea este în derivă și poate aluneca pe o cale periculoasă.
Dacă alegem însă să ne dezvoltăm gândirea creativă, dacă ne propunem să avem curajul să greșim, să ne pregătim pentru un management nu „just in time”, cât „just in case” ne vom putea decide viitorul.
Reproduc mai jos articolul Sarei Mina de pe site-ul Editurii Biscara. Și mulțumesc și aici Editurii Biscara și minunatei femei care o conduce cu profesionalism deschis spre inovație și o inimă plină de empatie. La multe primăveri minunate, Sara Mina!
Martie 2023 a sosit c-un dar de primăvară în Biblioteca Virtuală a Editurii Biscara!
Este vorba de volumul BAZAR – Eseuri, povestiri, amintiri… al doamnei profesoare Mariana Nicolae.
Conotația festivă a cărții este dublată de tușa imagistică vie și delicată, adăugată de Ioana-Teodora Duță Schmiedigen, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Editura Biscara îi mulțumește pentru indirecta onoare făcută! Astfel, volumul se bucură de o copertă unicat și ilustrații de interior special create pentru a întări mesajul auctorial.
Și care să fie, oare, acesta?!
Într-un stil atractiv, care îndepărtează orice anticipată monotonie asociată, de obicei, eseurilor, autoarea vorbește despre femei, încercând să le provoace acestora o poftă sublimă de respect de sine, de încredere și autoapreciere argumentată, potențatoare a senzorilor dedicați frumuseții vieții!
Sunt și înălțări sobre de tonalitate, când autoarea emite aprecieri referitoare la realitatea falsă a poziției femeii în societate – „munca femeii este mai puțin valoroasă decât cea a bărbatului…” – , dar sunt și explozii de umor involuntar asociat unor imagini explicative, ca în titlul „Femeile nu e oameni”. În eseul numit astfel, miezul mesajului gravitează în jurul afirmației „bărbatul are sens pozitiv, femeia are sens negativ”, citată fiind aici, de autoare, Cosima Rughiniș, profesoară universitară în Departamentul de Sociologie al Universității din București…
Mariana Nicolae ne vorbește apoi, prin prisma amintirilor proprii, despre alegerile pe care le facem, dar și despre efectele imposibilității manifestării depline a liberului arbitru, atunci cînd tragediile răpesc dreptul individual de a decide…
De asemenea, dezvoltă o argumentație pro/contra ideii de izolare ce generează, poate, o pierdere a libertății fizice, apărând, însă, ca cert mijloc de câștigare a unei altfel de libertăți… prin meditație… prin asceză…
Spune autoarea într-un mesaj eminamente motivațional: <<Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră!>>
Încă un amănunt atipic al cărții, inedit ca efect: eseurilor, literatură non-ficțională, le sunt alăturate de autoare două proze scurte, așadar literatură de ficțiune. Se creează un efect de intersectare a planului unui mesaj enunțiativ-speculativ, cu altul în care autoarea, dedublată, arată direct filmul unor evenimente, lăsându-l pe cititor să aleagă spre care afirmație din eseuri să îndrepte cele două povestiri drept argumente.
Citiți cartea și, dacă vă stă în putință, fiți alături de autoare pe 8 martie 2023 la evenimentul lansării, la Sala Basarabilor de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș!
Printre multiplele tragedii despre care citim zilnic, iată o știre mai optimistă. Este din buletinul informativ de astăzi, 1 Martie 2023, al The Economist. O primăvară binecuvântată tuturor.
“Casa Familiei Abrahamice, un centru interconfesional care cuprinde o biserică creștină, o sinagogă și o moschee, se deschide miercuri pe insula Saadiyat din Emiratele Arabe Unite. Țara s-a considerat de mult timp ca unificatoare de oameni: a fost prima din Peninsula Arabică care a găzduit o vizită papală (în 2019) și a normalizat relațiile cu Israelul (în 2020). Centrul Abrahamic a fost creat de Sir David Adjaye, un arhitect anglo-ghanez, care a proiectat și Catedrala Națională Ghana din Accra și Muzeul Național de Istorie și Cultură Afro-Americană din Washington, DC.
Cele trei clădiri ale Centrului Abrahamic se află într-o grădină închisă care va servi drept spațiu de întâlnire pentru diferitele comunități religioase din Emiratele Arabe Unite. Într-o declarație comună pentru a marca deschiderea, Papa Francisc și Marele Imam al-Tayeb din al-Azhar, care este văzut de mulți drept cea mai înaltă autoritate musulmană sunită, au declarat, poate puțin prea optimist: ‘Am intrat într-o nouă fază în istoria religiilor.’”
Preluată din The Economist Newsletter, March 1, 2023
Among so many tragedies that we read about daily, here’s a more optimistic one. It’s from today’s newsletter of The Economist. Have a blessed spring!
“The Abrahamic Family House, an interfaith centre that comprises a Christian church, a synagogue and a mosque, opens on Wednesday on Saadiyat island in the United Arab Emirates. The country has long seen itself as a unifier of people; it was the first in the Arabian peninsula to host a papal visit (in 2019) and to normalise relations with Israel (in 2020). The Abrahamic centre has been created by Sir David Adjaye, an Anglo-Ghanaian architect who also designed the Ghana National Cathedral in Accra and the National Museum of African American History and Culture in Washington, DC.
Its three buildings sit within an enclosed garden that will serve as a meeting space for the UAE’s different religious communities. In a joint statement to mark the opening, Pope Francis and Grand Imam al-Tayeb of al-Azhar, who is seen by many as the highest Sunni Muslim authority, said, maybe a tad optimistically, ‘We have entered a new phase in the history of religions.’”
What research areas some cultures have: the influence of humor and/or smiling on organizational efficiency! Over here (in Bucharest, Romania) we think that too much smiling shows hypocrisy, lip-service, you name it. And humor? That also depends. Why? On what? Long story.
This piece of research done by two Stanford academics involved over 1.4 million people, in 166 countries. The question was easy: “Did you smile or laugh a lot yesterday?” The answers? At age 16, 18, or 20, people generally said “yes”. At 23, the answer changed to “no”—and people don’t start laughing again until they retire.
OMG!!! The research question became: how would the work world change for the better if people smiled more?
Some answers:
leaders with a sense of humor—good, amazing or just plain—are 27 % more motivating and inspiring.
the employees of the above leaders are 15 % more engaged and their teams are twice as creative as measured by having them solve a creativity challenge.
one of their studies showed that a simple, light hearted line to the end of a sales pitch can get you an 18 % higher price point.
Simple, isn’t it?!! Actually, it’s much more complicated. Culture, culture, culture. They even wrote a book about it.
Ce domenii de cercetare există în unele culturi: influența umorului și/sau zâmbetului asupra eficienței organizaționale! Aici (în București, România) credem că prea mult zâmbet demonstrează ipocrizie, vorbe și nu fapte, orice altceva în sensul ăsta. Și umorul? Depinde. De ce? De cine? Poveste lungă.
Această cercetare realizată de două doamne, cadre didactice de la Universitatea Stanford, s-a realizat pe 1,4 milioane de oameni din 166 de țări. Întrebarea a fost ușoară: „Ai zâmbit sau ai râs mult ieri?” Raspunsurile? La 16, 18 sau 20 de ani, oamenii au spus în general „da”. La 23 de ani, răspunsul s-a schimbat în „nu” – iar oamenii nu încep să râdă din nou până când se pensionează.
NU POT SĂ CRED!!! Întrebarea pentru cercetare s-a transformat în: cum s-ar schimba lumea muncii în mai bine dacă oamenii ar zâmbi mai mult?
Câteva răspunsuri:
• liderii cu simțul umorului — bun, uimitor sau simplu — au o capacitate cu 27 % mai mare de a fi motivanți și inspiratori față de cei fără această trăsătură.
• angajații liderilor de mai sus sunt cu 15 % mai implicați, iar echipele lor sunt de două ori mai creative când rezolvă o problemă presupunând creativitate.
• unul dintre studiile celor două cercetătoare a arătat că o poantă simplă folosită la sfârșitul unui mesaj de vânzare sau al unei reclama poate aduce un preț cu 18 % mai mare.
Simplu, nu-i așa?!! Nu chiar. De fapt, este mult mai complicat. Cultura locală este foarte importantă. De asta au și scris o carte despre asta.
Cartea mea de eseuri “Cu ochi străini” s-a epuizat. Mai am vreo câteva exemplare. Sigur că a avut un tiraj micuț, de carte publicată independent. Nu mai este la mine, este la cititori. Nu am naivitatea să cred că a fost citită de toți cei care au primit-o sau au cumpărat-o. Dar m-am bucurat că unii dintre cititori mi-au împărtășit din gândurile lor pe marginea cărții.
Public mai jos o selecție. Am permisiunea să le fac publice, dar pentru orice eventualitate le anonimizez.
Sigur că ele sunt scrise de prieteni, probabil exagerat de elogioase, dar plăcute pentru sufletul autoarei. Și, sigur, sunt conștientă de semnificațiile tăcerii celor care n-au dat niciun semn după primirea cărții: n-au citit-o, au citit-o și au considerat-o minoră, au citit-o și nu au fost de acord cu cele citite și de ce să mă supere, nu au timpul sau disciplina să-și exprime eventualele opinii într-un mod care să ajute și autoarea să devină mai bună la noua încercare de a scrie. Încercare care n-a încetat nicicând și se apropie, din nou, de întruchipare într-o nouă “cărticică”!
Eseurile sunt pentru mine ca un dialog unde răspundeți întrebărilor pe care vi le-aș pune dacă am vorbi. Sau poate ca o interacțiune cu studenții. Oricum un stil dinamic în care ideile se înlănțuie precum ramurile într-un pom plecând de la un trunchi.
Mulțumesc!
O confesiune: citind mi-am dat seama că sunt și eu vinovată! Folosesc scurtături și engleza ca pe o cârjă pentru limba română. Mi-am promis să pun pe noptieră o carte în română.
Domn, pensionar cu vechime, iunie 2022
Am citit primele două eseuri din cartea ta “Cu ochi străini”. … Sunt sincer impresionat … Din ceea ce am citit până acum, mi-ai dezvăluit o altă latură a personalității tale, pe care o bănuiam din discuțiile anterioare, dar care, expusă într-o carte, m-a surprins. Surprinderea a constat în faptul că, dacă în cele 24 de PoeziiOare locul central era ocupat de trăirile tale interioare, de reflecțiile și sentimentele intime care te frământau, prezentate deschis, fără rețineri, de data aceasta pe primul plan se situează analiza critică, realistă și lucidă a unor probleme din învățământul superior românesc constatate de tine și sustinute de idei valoroase ce se degajă din unele lucrări devenite de referință pentru civilizația occidentală, dar necunoscute în România.
Și nu pot să nu mă gândesc la faptul că în viața de toate zilele, ești o ființă modestă, dar adorabilă, care știe să se adapteze la înțelegerea celor din jur, făcându-i să se simtă agreați. De aceea găsesc foarte indicată și în limitele modestiei care te caracterizează prezentarea din finalul volumului a principalelor date care marchează devenirea din ultimele decenii de activitate ale profesorului universitar emerit Mariana Nicolae.
Sincere felicitări pentru reușita ta.
Dăscăliță pensionară, soție și mamă de scriitori, ea însăși scriitoare, aprilie 2022
Extraordinară carte! Felicitări, Mariana! Citesc cu creionul în mână, notez, cu alte cuvinte mă culturalizez! Câte informații, câtă documentare! Copleșită și fascinată de disponibilitatea ta culturală, de vigoarea cu care abordezi atâtea teme de actualitate! Despre rolul cărților, importanța caligrafiei, încurajarea lecturii și implicit promovarea cărților! Am descoperit atâtea informații despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și al celebrelor Universități românești încărcate de tradiție!!❤️🥰
Și la câteva luni, aceeași minunată dăscăliță care știe cât de esențial este feedbackul pentru cei care se luptă cu scrisul și cuvintele, septembrie 2022
Reiau lectura cărții tale, cu ochii minții! Acum, în pragul începerii unui nou an școlar (inedit!), care, se pare va fi zguduit de noi reforme, realizez cât de îndreptățită ești să fii preocupată de atâtea întrebări, care te macină și te frământă! Care va fi, oare, viitorul învățământului românesc, al universităților care s-au transformat în fabrici de tipărit diplome, se dezvoltă haotic, fără viziune și strategii, având în frunte indivizi aroganți, ceea ce determină, cum este de așteptat, eșecuri spectaculoase.
Îmi place cum scoți în evidență nivelul cultural al politicienilor și decidenților, lipsiți de educație și cultură temeinică, agramați și dubioși. Am descoperit care sunt elementele esențiale ale pregătirii unui politician de succes. Da, este nevoie de modele, de voci puternice, credibile, care să iasă în spațiul dezbaterilor publice, să convingă, să propună strategii pentru dezvoltarea unor abilități și competențe.
Remarc tonul obiectiv, neutru, în care îți rezumi ideile clare, precise, într-un stil atât de coerent, disciplinat și documentat! M-am concentrat asupra lecturii, am învățat și mi-am lărgit orizontul! Avem nevoie de oameni, asemeni ție, care să ne descuie mințile care lâncezesc și se complac în confort și manipulare! Dar, din păcate, apetitul pentru cultură și interesul pentru lectură, aproape au dispărut. Revine în mintea mea, aproape obsesiv, întrebarea: cum să ne regăsim într-o lume fără repere?! Este nevoie stringentă de colaborare și eforturi unite pentru progresul unei societăți mai educate! Să renunțăm la diletantism, aroganță, lăcomie, invidie și egoism! Tinerii noștri au nevoie de siguranță, încredere și valori morale autentice. M-am străduit să-mi conving fiul și elevii de necesitatea creativității care înseamnă idei noi care să fie puse în practică și să se bucure de susținere.
Da, sărbătorim limba română, tradițiile noastre din toate domeniile si ne străduim să-i amintim și să-i cunoaștem pe toți cei care au contribuit la dezvoltarea și promovarea culturii. Fără prea multe festivisme și inepții politice! A fost o plăcere să descopăr noi adevăruri incitante scrise de o doamnă conectată la cultură, într-un stil elegant, viu, care îndeamnă la reflexie! Incursiunea asumată pe tărâmul educației, culturii, științei, mi-a oferit informații atât de prețioase despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și românești, încărcate de tradiție și istorie. Dar și informații despre personalități a căror valoare este recunoscută în întreaga lume. Am citit și recitit o carte-bucurie pentru suflet și m-am străduit să ascult cu OCHII, vocea autoarei!
Mulțumesc!🙏❤️😍 Felicitări și puterea de a decupa cât mai multe secvențe din realitatea culturală și cea civică!
Fostă studentă la master, uneori jurnalistă de cultură, octombrie 2022
A ajuns cartea. Îmi place cuvântul înainte. ‘… a trebuit să țin cont de dorințele universității, adesea absurde și fără sens’. Simt tot năduful tău în această repetiție prin sinonime 🙂 și mă amuz. Voi încerca s-o citesc printre picături. Nu știu dacă m-ar fi atras cartea într-un raft de librărie, dar, cunoscând autoarea și puțin fundalul problematicii, abia aștept să fac niște paralele și conexiuni. Cred că îmi va plăcea 🙂
Dicționarele conțin o mulțime de cuvinte, dar se pare că nu sunt suficiente pentru nevoile noastre de exprimare și comunicare. Cel mai mare făuritor de cuvinte pare să fi fost Shakespeare, dar desigur părerile sunt diverse.
Articolul se concentrează pe nevoia de a crea cuvinte noi din amuzament. Și, desigur, exemplul cel mai la îndemână este Lewis Caroll în “Through the Looking Glass”. Dar sunt și alte exemple pe care Barbara Wallraff le discută în articolul “Shouldn’t there be a word…?“
Iar concluzia este amuzantă și adecvată: „A crea cuvinte este ca sexul în sensul că este necesar speciei noastre”. „Dar oamenii se ocupă de asta foarte rar de dragul de a perpetua omenirea. O facem pentru că este distractiv.”
S-a întâmplat! Încă sunt uimită și recunoscătoare pentru cei care au venit, cei care au vorbit și au spus cuvinte impresionante și care mă obligă. Pe scurt, a fost o după amiază memorabilă care mă umple de energie și optimism.
Voi scrie pe larg despre ieri, dar nu vreau să treacă momentul “cald”, la propriu și mai ales la figurat, fără să-l marchez aici măcar vizual.
Vă mulțumesc tuturor. Mai ales vreau să-i mulțumesc editoarei mele, Sara Mina, care este o sursă inepuizabilă de energie și concentrare pentru a-și transpune în realitatea noastră nu întotdeauna comodă viziunea și misiunea pe care și le-a asumat față de cultura noastră literară de azi. Sara, faci lucruri admirabile! Ce binecuvântare că ne-am întâlnit.
Bucuria revederii sau întâlnirii. Și, fără îndoială, bucuria cunoașterii noilor cititori!
Coperta volumului apărut în 1989 la Paris și în 1990 la București.
Așa cum spunea de 1 Martie una din apreciatele mele masterande, Simona Adam, “Meriți să te bucuri de viață, fără vină. Poți avea o stare de bine, iar asta nu duce automat la o stare de rău pentru ceilalți. Nu uita să fii bine ca să poți face bine! O primăvară cu pace tuturor!”
Prin urmare vă invit la o lansare de carte. La Curtea de Argeș, iar mai spre vară o reluăm și la București. Detalii: sâmbătă 12 martie 2022, ora 12, Muzeul Municipal Curtea de Arges, Sala Basarabilor.
Și aici aveți o invitație mai “comunicativă” care sper că vă va convinge cât este de important să ne întâlnim, să vorbim, să citim și să ne împărtășim gândurile. Diversitatea lor ne dă puterea să ne bucurăm de viață și să mergem mai departe. La mulți ani, primăvară, chiar dacă la Curtea de Argeș ninge ca de Crăciun.
Pentru că profesioniștii de succes le vorbesc studenților cu autoritatea practicianului, cu aura celui care nu doar că “știe” din cărți, dar chiar face lucrurile pe care noi doar le vorbim, le “teoretizăm”.
În plus, o invitație pe un fundal roz te predispune la lucruri plăcute. Și, nu în ultimul rând sunt foarte curioasă să descopăr ce-i frământă pe studenți, ce întrebări vor pune, ce probleme au sau … orice altceva.
Și iată-mă la întâlnirea moderată de colegele Elena Stoican și Magda Ciubăncan cărora le mulțumesc și aici pentru că au organizat evenimentul. Să fiu sinceră, mă așteptam la mai multă lume – și colegi și studenți, dar … fiecare are prioritățile și agenda proprie.
Radu Lilea a spus lucruri interesante, poate ușor predictibile pentru noi cei care mai cochetăm cu publicarea, dar probabil necunoscute studenților, prezentându-și industria ca pe o posibilă zonă de absorbție a absolvenților de la LMA. Care mai mult se ghiceau pe Zoom, în spatele diverselor fotografii. Oare de unde o fi moda asta cu participare fără cameră? Nu, nu este vorba de conexiune slabă sau de complexe de fundal. Personal mi se pare că este o chestiune de politețe elementară, dar nu vreau să digresez.
Piața de carte românească este una foarte mica, cu cititori în general în marile orașe. Trist și oareum intuitiv – completez eu în gând. Nu există studii de piață serioase în acest sens, zice Lilea în continuare. “Nu prea ieșim să vorbim cu cititorii. Nu-i întrebăm ce ar dori să citească.” Dar îi întreabă pe studenți: “Ar fi un domeniu atractiv pentru cariera voastră??” Îi invită de mai multe ori să-l întrerupă, să pună întrebări. Nu prea se-nghesuie nimeni.
Vorbește despre agenții literari, agenții de carte ca actori esențiali ai universului unei edituri. Ha! Ha! Mă pufnește râsul. În gând – evident. Dar, spre meritul lui, Lilea recunoaște că la noi nu există agenți pentru scriitori, ci doar pentru edituri. Deprofesionalizarea traducătorilor și redactorilor de carte este un rezultat al lipsei specializărilor din învățământ. Cu alte cuvinte este nevoie de tineri dornici de specializare. Se subînțelege că și de muncă. Dar … unde nu se muncește?
Voi ce citiți? Și cum vă alegeți cărțile? Studenții nu răspund, noi, cel puțin eu, n-o facem ca să-i lăsăm pe ei. Mă rog … Continuă Lilea. Cum alegem ce citim? După gen, recomandări, am auzit de cartea asta, ce este trendy (ca autor, ca domenii), interese de studiu, profesional, pentru a ne informa, învățare pe parcursul vieții, dezvoltarea personalității, preferăm clasicii sau contemporanii sau … după copertă.
Și urmează căteva coperți pe care le prezintă savuros. Iată câteva.
Și iată și una care te cheamă să ridici cartea și s-o răsfoiești sau să n-o mai lași până n-o termini.
Copertele sunt foarte importante, continuă Lilea, pentru că ne spun ce să nu citim.
Va dispărea cartea clasică în fața celei electronice? Nu, clar nu. Pentru lucrurile realmente importante, serioase ne întoarcem la cartea clasică. Să ne raportăm la cărți în mod critic – ne îndeamnă Lilea. Da, cartea este adesea hrană pentru suflet, dar, atenție, uneori cărțile pot fi și otravă.
Va dispărea cartea sau nu? Nerelevant, pentru că oricum citim. Citim foarte mult. DAR … ce este lectura? Esteticieni, antropologi, sociologi, etc au deconstruit lectura. Rezultatul este, paradoxal, greu de citit.
Lectura ne dă acces la un fond cultural comun, dar ne și individualizează.
Timpul a trecut rapid, Lilea este un vorbitor plăcut. Aveți întrebări? Nu? Magda îi mulțumește și îl întreabă ce crede despre “singurătatea autorului român” despre care am scris eu la un moment dat pe Facebook. Este o realitate, vine răspunsul, dar …
Știu – este un stadiu de dezvoltare al pieței, al industriei. Chiar și a noastre, a oamenilor. De ce citim? Dar de ce scriem?
O întâlnire excelentă mai ales prin întrebările pe care ni le-am pus și la care reflectăm în continuare.
Cea mai mare pictură pe pânză din lume s-a vândut la o licitație în Dubai pentru 62 milioane USD – dublu față de valoarea estimată.
Intitulată „Călătoria umanității”, lucrarea are aproape 1.600 de metri pătrați. A fost creată în 2020 de artistul britanic Sacha Jafri care spune că a lucrat 20 de ore pe zi în patru labe timp de aproape un an. Procesul a fost atât de dificil încât i-a cauzat domnului Jafri o leziune a coloanei vertebrale.
Artistul intenționează să doneze încasările unor organizații caritabile pentru copii. Pictura este atât de mare încât Jafri a împărțit-o în 70 de panouri separate, intenționând să vândă fiecare parte individual. Însă cumpărătorul, un comerciant francez de criptomonede rezident în Dubai, și-a dorit lucrarea întreagă. Acum trebuie să găsească un perete pe care s-o agațe.
Povestea picturii
The world’s largest canvas painting sold at an auction in Dubai last week for $62m—double its estimated value.
Entitled “The Journey of Humanity”, it is almost 1,600 square metres. It was created in 2020 by the British artist Sacha Jafri. He worked 20-hour days on his hands and knees for nearly a year.
He explains he’ll donate the proceeds to a number of children’s charities. The painting is so large that Jafri had divided it into 70 separate panels, planning to sell each part individually. But the buyer, a French crypto-currency trader resident in Dubai, wanted it all. Now he must find a wall to hang it on.
La multe primăveri minunate, Sara Mina! 
