“Tender Is the Flesh is a meditation on what capitalism is – it teaches us to naturalise cruelty,” she says, speaking over Zoom from the home she shares with her husband and two cats in Buenos Aires. “Capitalism is a system into which we are all born, we have it inside of us, and patriarchy is part of that system. I tried to work with this idea that we eat each other in a symbolic way. With women it’s so obvious, because you can talk about human trafficking, war and the way women are made invisible in different spheres. Here in Argentina, they kill women every day. Capitalism and cannibalism are almost the same, you know?”
“I want the short stories to be like claws that take the reader and scrape them a little bit. If you’re indifferent to a text, the text doesn’t work.”
Dintr-un interviu cu Agustina Bazterrica, cu ocazia noii sale cărți de nuvele „19 gheare și o pasăre neagră”. Îmi amintește de schița lui Nail Gaiman “Babycakes” (Prăjituri din bebeluși).
„Tender Is the Flesh (Ce moale e carnea) este o meditație asupra capitalismului – ne învață să naturalizăm cruzimea”, spune ea, vorbind pe Zoom din casa din Buenos Aires în care trăiește cu soțul ei și cele două pisici. „Capitalismul este un sistem în care ne naștem cu toții, îl avem în interiorul nostru, iar patriarhatul face parte din acel sistem. Am încercat să lucrez cu ideea că ne mâncăm unii pe alții într-un mod simbolic. Cu femeile este atât de evident, pentru că poți vorbi despre traficul de persoane, război și despre modul în care femeile sunt făcute invizibile în diferite domenii. Aici, în Argentina, femeile se ucid în fiecare zi. Capitalismul și canibalismul sunt aproape la fel, nu-i așa?”
„Vreau ca nuvelele să fie ca niște gheare care apucă cititorii și îi zgârie puțin. Dacă ești indiferent la un text, textul nu este bun.”
Reproduc mai jos articolul Sarei Mina de pe site-ul Editurii Biscara. Și mulțumesc și aici Editurii Biscara și minunatei femei care o conduce cu profesionalism deschis spre inovație și o inimă plină de empatie. La multe primăveri minunate, Sara Mina!
Martie 2023 a sosit c-un dar de primăvară în Biblioteca Virtuală a Editurii Biscara!
Este vorba de volumul BAZAR – Eseuri, povestiri, amintiri… al doamnei profesoare Mariana Nicolae.
Conotația festivă a cărții este dublată de tușa imagistică vie și delicată, adăugată de Ioana-Teodora Duță Schmiedigen, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Editura Biscara îi mulțumește pentru indirecta onoare făcută! Astfel, volumul se bucură de o copertă unicat și ilustrații de interior special create pentru a întări mesajul auctorial.
Și care să fie, oare, acesta?!
Într-un stil atractiv, care îndepărtează orice anticipată monotonie asociată, de obicei, eseurilor, autoarea vorbește despre femei, încercând să le provoace acestora o poftă sublimă de respect de sine, de încredere și autoapreciere argumentată, potențatoare a senzorilor dedicați frumuseții vieții!
Sunt și înălțări sobre de tonalitate, când autoarea emite aprecieri referitoare la realitatea falsă a poziției femeii în societate – „munca femeii este mai puțin valoroasă decât cea a bărbatului…” – , dar sunt și explozii de umor involuntar asociat unor imagini explicative, ca în titlul „Femeile nu e oameni”. În eseul numit astfel, miezul mesajului gravitează în jurul afirmației „bărbatul are sens pozitiv, femeia are sens negativ”, citată fiind aici, de autoare, Cosima Rughiniș, profesoară universitară în Departamentul de Sociologie al Universității din București…
Mariana Nicolae ne vorbește apoi, prin prisma amintirilor proprii, despre alegerile pe care le facem, dar și despre efectele imposibilității manifestării depline a liberului arbitru, atunci cînd tragediile răpesc dreptul individual de a decide…
De asemenea, dezvoltă o argumentație pro/contra ideii de izolare ce generează, poate, o pierdere a libertății fizice, apărând, însă, ca cert mijloc de câștigare a unei altfel de libertăți… prin meditație… prin asceză…
Spune autoarea într-un mesaj eminamente motivațional: <<Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră!>>
Încă un amănunt atipic al cărții, inedit ca efect: eseurilor, literatură non-ficțională, le sunt alăturate de autoare două proze scurte, așadar literatură de ficțiune. Se creează un efect de intersectare a planului unui mesaj enunțiativ-speculativ, cu altul în care autoarea, dedublată, arată direct filmul unor evenimente, lăsându-l pe cititor să aleagă spre care afirmație din eseuri să îndrepte cele două povestiri drept argumente.
Citiți cartea și, dacă vă stă în putință, fiți alături de autoare pe 8 martie 2023 la evenimentul lansării, la Sala Basarabilor de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș!
“Bodies with vaginas”/corpuri cu vagine, “birthing people”/oameni care nasc, “menstruating people/oameni cu menstruație” și alte astfel de construcții care mai de care mai corecte politic într-o lume din ce în ce mai dezumanizată și mai dezinteresată de soarta individuală a ființelor fie că sunt copii, femei sau bărbați. încearcă să redea demnitatea celor care cred că și-au pierdut-o sau, probabil, n-au avut-o niciodată.
Vorba autoarei / autorului: oare de trebuie să denumim altfel doar femeile? De ce nu și bărbații? De ce ei n-ar fi numiți “prostate-havers”/deținători de prostată, “ejaculators”/ejaculatori sau “bodies with testicles”/corpuri cu testicule?
Articolul dă răspunsuri provocatoare pentru a explica unele cauze ale acestor schimbări și, mai ales, subliniază posibile efecte. Foarte actuale și practice. Cel mai important? Lipsa de comunicare reală. Și posibile efecte asupra tuturor.
It’s a gorgeous spring day. As it should be, but not always is as March is fickle. Some say as a woman, I’d say as a human in this age!
Saying Happy Spring to all the great people I know and have made my life as it is!
To Huayna Picchu (aka Wayna Picchu). It means ‘Young Peak’ in Quechua. I couldn’t have made it without a team and a guide! It was great! // Către Huayna Picchu (sau Wayna Picchu). “Vârf tânăr” în quechua. N-aș fi reușit fără sprijinul echipei și al ghidei! A fost minunat!
Este o zi minunată de primăvară! Așa cum trebuie să fie, dar adesea nu este pentru că martie este o lună atât de capricioasă! Ca o femeie – ar spune unii. Ca o ființă umană în epoca noastră, zic eu!
La mulți ani tuturor oamenilor minunați pe care-i cunosc și mi-au marcat viața!
My mom had badly wanted a boy. So much, that when I finally arrived a few minutes before the change of the day into a new one and started to cry, the doctor and the midwife didn’t dare to say “what a lovely daughter you have!” as they usually did when the newcomer was a girl. And so my mom had to ask:
“It’s a girl, isn’t she?”
“Oh, yes! And she is beautiful and healthy and looks so much like you!” Which obviously was not true at all, except the healthy part. And beauty is in the eyes of the beholder, so ….
My mom, a wise woman, would always remind me of my disobedience to her desire to have a son. Just for educational purposes. Those were the days when education was not democratic, you had to do as you were told. And I was not very good at that. Even though I always ended up doing “the right” thing – whatever that means. And no, I have never been troubled by gender doubts. I tried to do the best with what I had been given and I always had to fight to get where I wanted to be. Probably more so as I am a woman.
It is relatively recently that I started to have difficulties in explaining my fellow Romanians, mainly my students, about gender, the different ways of expressing it culturally, the often deeply rooted and not easily perceived and willingly admitted patriarchalism in the world in which we live. Even as I write I have students who constantly use the generic “he” for author, doctor, engineer, student, pupil or whatever they need when in fact the person writing is a woman. I just didn’t realize – they retort when I say, hey you can’t refer to yourself as a man, unless you want to change your gender! Ha! Ha! Ha! Laughter around, the few male students start making the classical jokes, and the girls … Some blush, some get into defence mode, some … don’t care!
So, I am very happy whenever I find texts about gender in English. Not that there is a shortage of them, but I don’t like the openly and abrasively activist ones! So, when one of my favourite writers, just relatively recently discovered, lost and rediscovered last year, writes about gender in such thought-provoking ways I want to share her writing with whoever is interested. And I am grateful to Maria Popova for her post on Ursula K. Le Guin – On Being a Man.
“I am a man. Now you may think I’ve made some kind of silly mistake about gender, or maybe that I’m trying to fool you, because my first name ends in a, and I own three bras, and I’ve been pregnant five times, and other things like that that you might have noticed, little details. … That’s who I am. I am the generic he, as in, “If anybody needs an abortion he will have to go to another state,” or “A writer knows which side his bread is buttered on.” That’s me, the writer, him. I am a man. Not maybe a first-rate man. I’m perfectly willing to admit that I may be in fact a kind of second-rate or imitation man, a Pretend-a-Him. As a him, I am to a genuine male him as a microwaved fish stick is to a whole grilled Chinook salmon. (…)
Here I am, old, when I wrote this I was sixty years old, “a sixty-year-old smiling public man,” as Yeats said, but then, he was a man. And now I am over seventy. And it’s all my own fault. I get born before they invent women, and I live all these decades trying so hard to be a good man that I forget all about staying young, and so I didn’t. And my tenses get all mixed up. I just am young and then all of a sudden I was sixty and maybe eighty, and what next?
Not a whole lot.
I keep thinking there must have been something that a real man could have done about it. Something short of guns, but more effective than Oil of Olay. But I failed. I did nothing. I absolutely failed to stay young. And then I look back on all my strenuous efforts, because I really did try, I tried hard to be a man, to be a good man, and I see how I failed at that. I am at best a bad man. An imitation phony second-rate him with a ten-hair beard and semicolons. And I wonder what was the use. Sometimes I think I might just as well give the whole thing up. (…) If I’m no good at pretending to be a man and no good at being young, I might just as well start pretending that I am an old woman. I am not sure that anybody has invented old women yet; but it might be worth trying.”
Mama și-a dorit enorm un băiat. Atât de mult încât atunci când în sfârșit am venit pe lume puțin înainte ca ziua să se transforme în următoarea și am început să plâng doctorul și moașa care au asistat-o n-au avut curajul să-i spună conform tradiției “să-ți trăiască fetița”. N-au spus nimic până ce mama a întrebat ea însăși:
– E fată, nu-i așa?
Și atunci au început:
– Da. E sănătoasă și frumoasă și seamănă cu tine. Ceea ce era în mod clar o exagerare, exceptând sănătatea. Cât despre frumusețe, ea e în ochii privitorului, așa că …
Mama, femeie înțeleaptă, îmi va reproșa întotdeauna nesupunerea față de dorința ei de a avea un băiat. Doar în scopuri educative. Erau vremurile în care educația nu avea prea multe în comun cu democrația – trebuia să faci ceea ce ți se spunea. Iar eu nu prea eram bună la așa ceva. Chiar dacă sfârșeam prin a face ceea ce “trebuia” – orice ar fi însemnat acel lucru. Și nu, n-am avut niciodată dubii cu privire la identitatea genului meu. Am încercat constant să fac lucrurile cât mai bine cu ceea ce mi s-a dat și a trebuit întotdeauna să mă lupt pentru a ajunge unde vroiam. Probabil mai mult pentru că sunt femeie.
Doar relativ recent am început să am dificultăți în explicarea românilor din jurul meu, în special studenților mei, a chestiunilor de gen, a diverselor modalități de a-l exprima din punct de vedere cultural, a patriarhalismului adesea profund și nu ușor de sesizat și recunoscut de bunăvoie al lumii în care trăim. Chiar și în acest moment am studente care folosesc automat genericul „el” pentru autor, doctor, inginer, student, elev sau orice altceva și, evident, substantivele masculine deși se referă la ele însele. Chiar nu mi-am dat seama – îmi răspund când le atrag atenția că nu e firesc să te referi la tine ca la un bărbat, decât dacă visezi să-ți schimbi genul! Ha! Ha! Ha! – râsete, chicoteli, puținii studenți bărbați încep să spună bancurile clasice, iar fetele … unele se-mbujorează, altele intră în modul de apărare, și altele … sunt indiferente, adică nu le pasă!
Prin urmare sunt foarte încântată când găsesc texte despre gen în engleză. Nu că ar fi puține, dar nu-mi plac cele mărturisit și agresiv activiste! Așa că atunci când o autoare preferată, doar relativ recent descoperită, pierdută și redescoperită anul trecut, scrie despre gen în modalități care te obligă la reflecție vreau să-i împărtășesc gândurile cu toată lumea interesată. Îi sunt recunoscătoare Mariei Popova pentru postarea cu Ursula K. Le Guin – Despre a fi bărbat.
«Sunt bărbat. Poate credeți că am făcut vreo greșeală prostească de gen, sau că-ncerc să vă păcălesc pentru că numele meu se termină cu un a, și sunt posesoarea a trei sutiene, și am fost gravidă de cinci ori, și alte multe lucruri pe care le-ați fi putut observa, detalii mărunte. … Și totuși asta sunt. Sunt genericul “el” din “Dacă cineva are nevoie să facă un avort, el va trebui să meargă într-un alt stat”. Sau “Un scriitor știe care parte a feliei sale de pâine este unsă.” Asta sunt eu, scriitorul, sunt bărbat. Poate nu un bărbat de categoria întâia. Recunosc de bunăvoie că probabil sunt un fel de bărbat de categoria a doua sau de imitație, care pretinde-a-fi-el. Ca el, sunt față de un bărbat autentic, ceea ce este o bucată de pește congelat pregătită la microunde față de un somon proaspăt și întreg făcut la grătar. (…)
Iată-mă, bătrână, când am scris asta aveam 60 de ani, “un bărbat public, zâmbitor de 60 de ani,” cum ar fi spus Yeats, doar că Yeats chiar era bărbat. Și acum am peste 70 de ani. Și e numai vina mea. M-am născut înainte să se inventeze femeia, și am trăit timp de atâtea decenii încercând din răsputeri să fiu un bărbat bun încât am uitat să-ncerc să rămân tânără, și n-am rămas. Și încep să-mi încurc timpurile. Sunt pur și simplu tânără și brusc am împlinit 60 de ani și poate 80 și ce va urma?
Nu prea mult.
Mă tot gândesc că un om adevărat ar fi putut să facă ceva în legătură cu asta. Ceva nu atât de dramatic ca o armă, dar mai eficient decât uleiul de Olay. Dar am dat greș. N-am făcut nimic. Am eșuat clar în a rămâne tânără. Și când privesc în urmă la toate eforturile mele intense, pentru că am încercat realmente, am încercat din răsputeri să fiu bărbat, să fiu un bărbat bun, și îmi dau seama că am eșuat. În cel mai bun caz sunt un bărbat prost. Un el de mâna-a-doua, o imitație cu 10 fire de barbă și multe semne punct și virgulă în frazele mele. Și mă-ntreb la ce a folosit. Uneori mă gândesc că aș putea renunța la tot. (…) Dacă nu sunt bună la a pretinde că sunt bărbat și nu sunt bună să rămân tânără, aș putea începe să mă prefac că sunt o femeie bătrână. Nu știu dacă cineva a inventat deja femeile bătrâne; dar merită să-ncercăm.»
An amazing story – OK, to me – and so many points to keep in mind. Even if most of us may admire the story, we would probably not follow the practice. And if you want a more complete point of view read the comments. They are great – coming from all directions and nuances.
Some points from the article:
In the presidential elections in 2007 Ségolène Royal ran against Nicolas Sarkozy. Sarkozy wanted to get the French to choose money and success. Royal chose to offer them citizens’ consultations, fraternité and “win-win” solutions to their daily problems. Sarkozy won and went on to become the flashy and controversial president, who forgot, however, his pre-election promises while Ségolène had to face her party of resentful, mostly male Socialist aristocrats (sic!) — the “elephants” or as we say in Romanian the dinosaurs.
Royal is a survivor of the “old world”. After her presidential defeat, she was forced to the periphery of the Parti Socialiste and decided to support Hollande’s presidential ambitions. All this despite Hollande’s affair with another woman. Hollande appointed Royal as environment minister, …. after the other woman left the Elysée Palace following another affair. “Throughout it all, Royal has remained popular, lately gaining media attention with a book — Ce que je peux enfin vous dire (“What I Can Finally Tell You”) — in which she defends her legacy and settles scores with former party colleagues, including her ex beau. Many of them fear that she might actually be plotting a political comeback.” – what I find amazing here is that she supported her former boyfriend, in spite of the various “affairs”, that she had 4 (four) children with him, never wanting to get married to him, that they continue to be friendly and that, in general, they are so different from their Romanian counterparts. Of course, in Romania it’s terribly vulgar to be a socialist!
Like many women of her generation, her battle is rooted in childhood. Born in 1953, one of eight children of an army lieutenant-colonel, she was not destined to go to university, let alone pursue a career. As a result, perhaps, she attributes many of the world’s woes, including global warming, to testosterone and the absence of female leadership; she sees that, too, in Macron’s stubbornness in dealing with the gilets jaunes.
This is impressive particularly coming from an “old democracy” like France. “I believe a country should not be run with laws and decrees, it’s completely outdated.” She says modern politics is about striking deals: “There’s so much you can do to improve companies’ competitiveness. Why not allow them to save energy costs, for instance? It would create jobs.” Wow!
O poveste uimitoare cu multe puncte care necesită reflecție. Chiar dacă mulți admirăm povestirea, probabil că nu am pune-o în practică. Și dacă vreți puncte de vedere mai complete citiți comentariile. Sunt excelente – venind din toate direcțiile și având o mulțime de nuanțe.
Spicuiri din articol:
În alegerile prezidențiale din 2007 Ségolène Royal a candidat împotriva lui Nicolas Sarkozy. Sarkozy le-a propus francezilor bani și success. Royal a preferat să le ofere consultări cetățenești, fraternitate și soluții de tip “toată lumea câștigă” la problemele cotidiene. A câștigat Sarkozy care a mers mai departe și s-a transformat într-un președinte sclipitor și controversat, dar care și-a uitat promisiunile pre-electorale, în timp ce Ségolène a trebuit să-și înfrunte partidul, alcătuit în majoritate din bărbați socialiști aristocrați (sic!) – “elefanții”sau cum spunem în română dinozaurii.
Royal este o supraviețuitoare din “lumea veche”. După înfrângerea în prezidențiale a fost marginalizată în cadrul Parti Socialiste și s-a hotărât să sprijine ambițiile prezidențiale ale lui Hollande. În ciuda legăturii lui Hollande cu o altă femeie. Hollande a numit-o pe Royal ministrul mediului, … după ce cealaltă femeie a părăsit Palatul Elysée, după o altă legătură. “În tot acest timp Royal a rămas populară, atrăgând în ultima vreme atenția presei cu o carte intitulată — Ce que je peux enfin vous dire (“Ceea ce vă pot în sfârșit spune”) — în care își apără moștenirea politică și marchează împotriva foștilor colegi de partid, inclusiv a fostului prieten. Mulți dintre ei se tem că ar putea chiar să comploteze o revenire politică.” – Ce găsesc uluitor aici, și știu că sunt extrem de tradiționalistă, este că și-a susținut fostul prieten, în ciuda diverselor legături, că a avut 4 (patru) copii cu el, fără să vrea vreodată să se mărite cu el, că sunt în continuare amici și că, în general, sunt atât de diferiți de echivalenții lor români. A, și desigur, în România este extrem de vulgar să fi socialist/ă!
Ca la multe femei din generația ei, lupta ei își are rădăcinile în copilărie. Născută în 1953, unul din cei opt copii ai unui locotenent-colonel de armată, n-a fost destinată studiilor universitare, ce să mai vorbim de o carieră! Rezultatul este că atribuie multe din durerile lumii, inclusiv încălzirea globală, testosteronului și absenței leadershipului feminin; vede asta și în încăpățânarea prin care Macron abordează vestele galbene.
Ce urmează este impresionant, mai ales venind dinspre o “veche democrație” precum Franța. “Cred că o țară n-ar trebui să fie condusă pe bază de legi și decrete, este complet demodat.” Royal spune că politica modernă este despre acorduri, înțelegeri: “Se pot face atâtea lucruri pentru ca să îmbunătățești competitivitatea companiilor. De ce să nu le permitem să economisească costuri de energie, de exemplu? Ar crea locuri de muncă.” Wow!