Păi, ce … aia-i carte? Mda, poate că este, poate că nu este! Cine suntem noi autorii să judecăm? Răspunsul stă la dumneavoastră, cititorii! Dacă va fi citită, da, putem vorbi de o carte!
Sau … poate nu! Citim azi atât de mult, citim constant pe telefoane, oriunde ne aflăm, pe ecranele în fața cărora ne petrecem tot mai mult timp, da, chiar liber, nesiliți de constrângerile unui proiect sau ale unui angajator! Dar nu vreau să explorez idea de carte, deși desigur merită făcută.
Vreau să vorbesc despre cartea noastră. Pentru că noi avem o carte: adică un obiect fizic, destul de atrăgător, destul de voluminos, destul de impozant – aș zice spre vreo 750 grame, adică un text (aici este o cu totul altă poveste) la care pe lângă autori au lucrat cei din Editura ASE, apoi cei care au tipărit cartea, cei care au fost martori la lansarea ei la Târgul de carte Gaudeamus pe 24 noiembrie 2019. Afișul anunțând lansarea și numele celor care au avut amabilitatea și plăcerea să vorbească despre carte este mai jos.
Și s-au spus cuvinte frumoase, cuvinte pline de emoție, cuvinte care ne-au răsplătit pe noi, autorii, și restul echipei pentru efortul susținut și adesea iritant de a face ca această carte să apară. Și iată că a apărut! M-am sculat azi dimineață cu o lipsă acută a unei presiuni care a fost cu mine câteva luni și care, acum, a dispărut brusc.
De acum înainte această carte va avea viața ei, independentă de a noastră, dar legată intim de noi. O carte de acest tip este, așa cum au spus și vorbitorii de ieri, importantă și necesară pentru că adună o experiență esențială a 31 de autori diverși ca formație, dar uniți de specificul domeniului comun: comunicarea în afaceri internaționale! Și așa cum spunea ieri Andreea Paul, Președinte INACO, fiecare putem fi participanți la afacerile internaționale care au o mare diversitatea formală și geografică, mai ales azi în era inovării și creativității accelerate! Și cum spunea și Daniela Palade Teodorescu, jurnalistă cu mare experiență, este o carte importantă pentru că prezintă structurat, cu exemple utile și, mai ales, relevante României de azi competențe practice de care avem nevoie toți, în orice moment al vieții. Iar Dumitru Miron, exprimând în mod personal și inconfundabil experiența sa de lector autentic al cărții, a subliniat că este o carte care clarifică, mobilizează, invită la reflecție dar și ridică probleme legate de cel mai potrivit mod de comunicare într-o lume aflată într-un exponențial proces de digitalizare și de căutări ale unui nou model de business.
Restul a fost o mare emoție și imaginile redau mai simplu aceste emoții decât cuvintele.
Muțumiri tuturor celor care au fost prezenți și, mai ales, cititorilor prezenți și viitori care ne vor ajuta să îmbunătățim această carte.
Am promis că în următoarea poveste voi încerca să sintetizez câteva lecții.
Iată-le!
Scurte – evident. Și, da foarte subiective.
Se referă, printre altele, la rolul universităților de prestigiu într-o societate.
Vă amintesc că am plecat de la articolul “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, publicat inițial pe 21 iulie 2019 și republicat pe 18 septembrie 2019. Versiunea originală este aici.
Lecții sau învățăminte
1. Cum uitându-ne la aceeași realitate, Oxford-ul de azi, vedem lucruri diferite pentru că nu avem termen de comparație și nici componenta culturală pe care le au britanicii. Pentru noi cei care nu suntem în prima ligă a universităților internaționale (nici a doua, dar deh!) Oxfordul este un ideal care ni se servește ca exemplu de cum ar trebui noi, în învățământul superior din România, să fim! Pentru ei, pentru britanici, Oxford-ul este o poveste de succes a unui proces de internaționalizare puternic sprijinit politic și financiar de guvern. În octombrie 1988, când Kuper a ajuns acolo ca student, Oxford-ul era încă o “universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool” zice el în articol. Cu alte cuvinte, mai din perspectiva noastră de astăzi, era o universitate foarte provincială, neprofesionistă, în care hărțuirea sexuală și folosirea liberală a alcoolului erau la ordinea zilei. O privire lucidă, deși mai târzie, în viața socială a Oxford-ului, așa cum nu ne-o arată Times Higher Education, de exemplu, ne-o oferă serialul Inspectorul Morse.
2. Universitățile îți dau cunoștințe prețioase, dar nu ca plural al cuvântului cunoaștere, în sensul de totalitate a noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare, ci, în primul rând, ca rețea de persoane pe care vorbitorul le cunoaște. Ceea ce anglo-saxonii denumesc „old-boys network”. Concept valabil peste tot în lume, dar înțeles și, mai ales, evaluat în mod diferit. În funcție de cine face evaluarea. În România de azi vorbim de corupție și alte asemenea; în România pre-decembristă vorbeam de PCR (pile, relații, cunoștințe). Alții spun valorificarea (sau în jargonul timpului valorizarea) rețelei tale de oameni pe care i-ai cunoscut în diversele etape ale vieții și ai păstrat legătura cu ei.
3. Cele mai importante lucruri pe care le poți învăța la o universitate sunt:
un mod de vorbire specific clasei superioare (accentul e încă foarte important pentru britanici),
abilități oratorice (adică să vorbești în public și nu să cunoști teoria care stă în spatele oratoriei) și
capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.
Și articolul nostru spune ceva fără sens pentru cititorul român nefamiliarizat cu limba engleză: „Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenți să o localizeze măcar.” În română noi vorbim despre treptele scării sociale spre vârful piramidei, spre succes. Englezii vorbesc despre „climbing the greasy pole” (a urca pe stâlpul unsuros). Indiferent de metaforă rămâne adevărul că trebuie să știi cum să te pregătești pentru succes. Să ai o strategie. Să-ți folosești resursele. Cum spunea Tom Peters, unul din autorii mei preferați, să ai rolodex-ul plin de contacte la care să poți apela oricând.
4. Diferențele de clasă socială sunt deosebit de relevante în orice societate. Iar universitățile reflectă clar aceste diferențe. Lucru pe care noi l-am cam uitat vrăjiți de atracția a ceea ce ne imaginam cei mai mulți dintre noi a fi o societate avansată, democratică și … contextualizați în funcție de preferințele personale. Kuper, el însuși din clasa mijlocie, deci fără șanse reale de a se întâlni cu cei din clasele de sus, da e vorba de clase sociale, își amintește că cei mai mulți dintre studenții obișnuiți, fără o apartenență de clasă remarcabilă, ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.
Mai pot extrage învățăminte, dar la ce-ar folosi? Sau cui?
Mai ales azi. Oamenii sunt foarte competitivi ca specie și, sub diversele lor straturi de cultură, extrem de cruzi. Oricât de mult ar nega asta și ar visa la egalitarism, sunt profund doritori de egalitate doar cu cei de deasupra lor! Pentru cei care înțeleg referința: Noi vrem egalitate, … dar nu pentru căței!
Iar cei care sunt în poziții de vârf, liderii noștri (sau ai altora – diferențele nu sunt esențiale din acest punct de vedere) ei au propria agendă care poate fi extrem de diferită de cea oficială care este, în mod firesc, acordată la ceea ce-și dorește electoratul să audă!
În sfârșit ultima poveste din lungul, dar fascinantul, articol al lui Simon Kuper din Financial Times. Următoarea poveste va încerca să sintetizeze lecțiile pe care această fascinantă călătorie culturală prin devenirea politică a Marii Britanii și a universităților ei de elită o au asupra celor care privesc din afară spectacolul imaginându-și că lucrând mai mult, învățând după alte modele decât cele care-ți sunt la îndemână, poți ajunge la succes. Pe curând.
“… Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenții să o localizeze măcar. Cei mai mulți dintre ei ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.
În schimb, cei mai mulți artizani ai Brexit-ului studiaseră materii orientate către trecut: studii clasice în cazul lui Johnson, istorie în cele ale lui Rees-Mogg și Hannan, iar Gove a studiat literatura engleză (prin care se înțelegea în cea mai mare parte canonul). Erau nostalgici. De aici și hagiografia lui Churchill făcută de Johnson și elogia The Victorians („Victorienii”) a lui Rees-Mogg, care a stârnit multă batjocură, în timp ce Gove, în calitatea sa de secretar de stat în educație, s-a străduit să îi oblige pe elevi să învețe literatura de secol XIX și „povestea insulară” a Angliei. […]
După ce artizanii Brexit-ului din Oxford au câștigat dezbaterea, Cameron și-a dat demisia, iar ei au trecut la un alt format familiar: alegerile interne pentru conducere. După cum a remarcat un fost președinte al Uniunii, lupta care a urmat poate fi descrisă în întregime în argoul Uniunii: „Boris l-a înjunghiat pe Dave. Michael l-a înjunghiat pe Boris. Theresa și Michael i-au furat felia lui Boris. Boris și-a tăiat singur craca de sub picioare.” […]
May a devenit premier și i-a însărcinat pe susținătorii Brexit-ului cu realizarea lui. Pentru asta le-a dat posturile-cheie din guvern. Dar ei erau experți în dezbateri, nu în politică. Nu puteau să învingă pretențiile Bruxelles-ului prin dezbateri, deoarece negociatorii Uniunii Europene respectau regulile. Atât de nepregătiți au fost susținătorii Brexit-ului, încât în decembrie 2017 au acceptat principiul unui plan „backstop” pentru a menține o graniță deschisă cu Irlanda, ca apoi să petreacă următoarele 18 luni luptând împotriva lui. […]
În lumea mică și insulară a elitei britanice, se întâmplă adesea ca o clică să aibă o influență extrem de mare. O paralelă interesantă poate fi observată între conservatorii din Oxford din anii 1980 și spionii din Cambridge din anii 1930. Șarmanți, cu părul blond și ciufuliți, amatori de plăceri și absolvenți ai Colegiului Eton, Guy Burgess, Kim Philby, Donald Maclean, Anthony Blunt și John Cairncross au ieșit și ei la suprafață din mediul intim al unei rețele de școli publice exclusiv pentru băieți. Patru dintre ei au studiat la Trinity College, iar Maclean vizavi, la Trinity Hall. Suficient de încrezători că pot să formuleze o viziune revoluționară asupra lumii, în ciuda faptului că erau prost informați, s-au alăturat unei cauze utopice: comunismul sovietic. Acesta le promitea un paradis îndepărtat în care nu s-au așteptat niciodată să trăiască propriu-zis. Dar era extrem de distractiv să lupte pentru el. […]
Există un element comun între aceștia și Brexit-ul conservator. Caroline Lucas, parlamentară din grupul Verzilor, l-a criticat pe Rees-Mogg anul trecut: „Acesta nu este un joc de salon sau o societate de dezbatere. Aceștia sunt oameni reali, cu vieți reale”. Ei bine, e dreptul ei să creadă asta. […]
Cei Cinci din Cambridge au primit poziții importante, deoarece aveau CV-uri de elită și lăsau impresia gentleman-ului britanic arhetipal (în special prin excentricitatea de care dădeau dovadă în ceea ce privește tunsorile, băuturile și hainele). Și-au urmărit utopia preț de decenii, ignorând toate dovezile care o contraziceau și privind de sus restul societății pentru gândirea lor lipsită de imaginație. Când spionii au fost în sfârșit descoperiți, încrederea britanicilor în clasa lor politică a suferit o lovitură durabilă. […]
Cu siguranță că o comparație între grupurile din Cambridge și din Oxford nu este complet corectă: deși ambele au trădat interesele britanice în favoarea Moscovei, artizanii Brexit-ului nu au avut această intenție. […]
Hoinărind prin vechea mea facultate, mă minunam de numele chineze și germane de la capătul scărilor. Acum sunt mult mai mulți candidați, profesorii alcoolici și leneși sunt pe cale de dispariție și zero ore pe săptămână, adică absenteismul total, nu mai este tolerat. […]
Dar Uniunea, tutorialele săptămânale şi, în consecință, rolul exagerat al retoricii supravieţuiesc. Are loc vreo introspecţie la universitate după triumful artizanilor Brexitului din Oxford? „Cred că ar trebui să aibă loc”, răspunde Garton Ash. El absolvă de vină sistemul de tutoriale: „Nu mi se pare că o oră pe săptămână în care ești interogat de un expert în domeniu ar duce la volubilitate.” […]
Dar adaugă în continuare: „Școlile publice și cultura din jurul lor asigură o pregătire superficială în capacitatea de exprimare: scrierea de eseuri, vorbitul în public, capacitatea de a te descurca. Uniunea din Oxford întărește aceste abilități, chiar și printre cei care nu au fost la o școală publică. Comparați asta cu elita germană. Pentru mine, Gove este exemplul perfect”. Garton Ash spune că Oxford, ca instuție academică, nu mai încurajează acest stil. […]
Kalypso Nicolaïdis, profesor de relații internaționale, spune: „Dacă un student este în stare să redacteze două eseuri bine elaborate pe săptămână, cu argumente bine structurate, atunci poate să se descurce fără să știe prea mult din conținutul materiilor. S-ar putea să sune superficial, dar comunicarea este utilă în viață. Uneori ai nevoie să convingi oamenii succint, în special dacă te înscrii în politică.” […]
Deplâng ce fac contemporanii mei cu Marea Britanie. Dar, având în vedere că și eu am învățat la Oxford cum să scriu și să vorbesc suficient pentru a-mi câștiga existența fără prea multe cunoștințe, nu mă pot plânge.” (traducere de A. Călinoaia)
Continuarea poveștii de ieri despre cum o universitate “foarte britanică şi relativ plină de amatori, asediată de diletantism, abuz sexual şi alcool” a dat Marii Britanii în perioada de după al doilea război mondial 11 (unsprezece) primi miniștri din totalul de 15 câți a avut guvernul britanic în această perioadă. Și pentru cei cărora le plac curiozitățile: trei premieri britanici nu au avut studii universitare (Winston Churchill, James Callaghan și John Major), iar Gordon Brown a studiat la Edinburgh.
Continuarea și finalul … în povestea următoare.
“Perioada petrecută de Johnson la Oxford este menţionată acum mai ales cu referire la faptul că era membru al beţivului, elegantului şi uneori distructivului Club Bullingdon, dar, de fapt, el a fost mereu mânat de o ambiţie precisă. Ajungând la Oxford din Eton în 1983, avea trei scopuri, după cum scrie Sonia Purnell în Just Boris („Pur şi simplu Boris”): să termine magna cum laude, să îşi găsească o soţie şi să devină preşedintele Uniunii. Acea poziție a fost „primul pas către postul de premier”, a spus politicianul conservator Michael Heseltine în anii 1980. La cina purtătorilor de cuvânt, un preşedinte de 20 de ani stătea aşezat lângă miniştri în funcţie şi alte conexiuni utile.
Majoritatea studenţilor ajungeau la Oxford abia ştiind de existenţa Uniunii, dar Johnson era cel mai bine informat din grupa sa: condusese societatea de dezbateri a lui Eton, iar tatăl lui, Stanley, venise la Oxford în 1959 cu intenţia de a deveni preşedintele Uniunii. Stanley eşuase, dar Boris era o vedetă. Simon Veksner, care îl urmărise pe Johnson de la casa lor din Eton până la Uniune, îmi spune: „Până şi atunci, carisma lui Johnson era incomensurabilă, complet ieșită din grafice: era atât de amuzant, de cald, de şarmant, de autocritic. Așa e când intri într-un rol comic, bazat pe The Beano și PG Wodehuse. Funcționează, și apoi asta ești.”
Johnson venea echipat şi cu reţeaua intimă de conexiuni pe care o oferă internatele tipice clasei superioare. Copiii de rând îşi petrec opt ore din zi cu colegii lor, dar cei din internate locuiesc împreună şi sunt legați de familie şi de clasă de generații întregi. Johnson a ajuns astfel la Oxford cunoscând zeci de oameni, în timp ce alţi elevi de la şcolile de stat nu cunoşteau absolut pe nimeni.
Johnson nu a permis domeniului său de studiu, studii clasice, să îi stea în calea ambiţiilor legate de Uniune. În anii 1980, învăţatul la Oxford era aproape opţional. Sarcinile studenţilor la arte erau de obicei reprezentate de un eseu pe săptămână, de obicei scris în panică peste noapte, apoi citit cu voce tare în faţa unui profesor. Când mi-am recitit vechile eseuri în timp ce repetam pentru examenul de licenţă, mi s-au părut atât de jalnice încât îmi venea să le scriu profesorilor ca să îmi cer scuze.
Un lucru pe care îl învăţai la Oxford (chiar dacă nu făceai parte din Uniune) era cum să vorbeşti fără să ştii mare lucru. Studenţii nepregătiţi îşi petreceau mare parte din tutoriale bătând câmpii legat de problemele eseurilor lor. Cherwell l-a lăudat pe Simon Stevens (preşedinte al Uniunii în 1987) drept „cel mai talentat prefăcut de la tutorialele din Oxford”: „Recent, Simes a citit cu voce tare mai mult de jumătate dintr-un eseu în faţa profesorului înainte ca prietenul său să puncteze faptul că acesta citea de pe o foaie goală.” Stevens este astăzi directorul-executiv al National Health Service, numit în această poziție în 2013, pe vremea lui Jeremy Hunt, care era atunci secretar de stat din Ministerul Sănătăţii şi care fusese anterior contemporanul lui la Oxford.
Johnson și-a ratat la limită absolvirea magna cum laude. Profesorul său, Jonathan Barnes, îşi aminteşte: „Dacă eşti suficient de inteligent, poţi să duci un trai decent cu filosofia în două ore pe săptămână. Boris, însă, aloca zero ore pe săptămână şi nu era suficient.” Sora lui Johnson, Rachel, a spus că ulterior a fost responsabilitatea ei să îi „dea groaznica veste” lui Boris că fratele lor, Jo, absolvise magna cum laude. (Rachel, Jo și prima soție a lui Boris, Mostyn-Owen, au lucrat toți ca editori la revista Isis din Oxford.) […]
Johnson a învăţat din înfrângerea sa. Un an mai târziu, a fost ales preşedinte, de data asta ascunzându-şi conservatorismul prin alianţa cu social-democraţii din Oxford. A doua sa campanie a fost mai competentă: masterandul american Frank Luntz, acum un expert în sondaje Republican, a desfăşurat sondaje pentru el. Iar Johnson şi-a exersat şarmul şi dincolo de baza sa electorală. […]
De pe această întreagă scenă politică din Oxford lipsea un personaj important: David Cameron. Acesta absolvise magna cum laude și se amuza în restaurante stilate, dar nu simțea nevoia să facă ceva atât de vulgar precum să își șlefuiască CV-ul cu scena politică studențească. Până la urmă, și el era o rudă foarte îndepărtată de-a reginei, tatăl său conducând clubul conservator White’s, iar vărul său Ferdinand Mount conducând Unitatea de Politici („Policy Unit”) a lui Thatcher. Cameron a mers direct de la Oxford la departamentul de cercetare al Partidului Conservator, unde, mai târziu, l-a întâlnit pe urmașul său la Bullingdon și pe viitorul cancelar, George Osborne.
Rees-Mogg a ajuns la Oxford în același timp cu mine în 1988. Aproape imediat, Cherwell l-a nominalizat (așa cum îl nominalizase pe Gove înainte) la tradiționalul titlu de „Bobocul insistent”. Ziarul a publicat o fotografie cu el în costum ținând un discurs pompos, cu subtitlul „Ce ar mai fi de spus?”.
Uitându-te la fotografie, îți dai seama că Rees-Mogg nu s-a schimbat. Ca Johnson și Gove, are până și aceeași coafură astăzi. Erau aproape pe deplin formați la 18 ani. Școala le dăduse încrederea, capacitatea de exprimare și expertiza necesare pentru a încăleca Oxfordul. De asemenea, știau deja ce voiau să fie când urmau să crească mari. Dacă majoritatea studenților ar fi fost puși să îi numească pe cei care urmau să conducă Marea Britanie în 2019, probabil i-ar fi ales pe Johnson, Gove și Rees-Mogg. […]” (traducere Andrei Călinoaia)
There are nuances, obviously. However, otherwise the big picture is the same! This is an illuminating piece about the people who helped shape Brexit and a crude look, even if it seems funny and understanding, at the non-idealistic reasons beyond political decision making. And about the British political establishment. You can also listen to it! “How Oxford university shaped Brexit — and Britain’s next prime minister” by Simon Kuper, September 18 2019.
The article was initially published on July 21, 2019.
Sigur că există nuanțe. Cu toate astea tabloul general este același! Articolul din care aveți mai jos câteva extrase (ei, da sunt destule, dar merită!!!) ne deschide ochii asupra celor care au ajutat la realizarea Brexit-ului. Este o privire dură, chiar dacă pare inocentă, plină de umor și nostalgie, asupra rațiunilor practice, lipsite de idealism din spatele luării deciziilor politice. O imagine a clasei politice britanice. Puteți să și ascultați înregistrarea articolului! La adresa de mai sus. “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, 18 septembrie 2019. Articolul a fost inițial publicat pe 21 iulie 2019. Continuarea … mâine.
„Dacă răsfoieşti paginile îngălbenite ale ziarelor studenţeşti de acum 30 de ani, dai fix peste aceleaşi feţe care domină astăzi ştirile din Marea Britanie. Boris Johnson care candida pentru funcţia de preşedinte al Uniunii, Michael Gove care câştiga concursuri de dezbateri, Jeremy Hunt care ţinea laolaltă dezbinata Asociaţie Conservatoare a Universităţii Oxford (OUCA).
Şase dintre cei şapte bărbaţi care au trecut de prima tură a concursului pentru preşedinţia conservatorilor din Marea Britanie de la începutul lunii acesteia au studiat la Oxford. Ultimii doi candidaţi rămaşi în cursă, Johnson şi Hunt, au fost contemporani cu Gove la sfârşitul anilor 1980.
Astfel, Marea Britanie este pe cale să pună în funcţie al 11-lea premier oxfordian de la război încoace. (Trei dintre premierii postbelici nu aveau studii superioare, iar Gordon Brown a absolvit la Edinburgh.) Acest record depăşeşte până și monopolul Ecole Nationale d’Administration asupra preşedinţiei Franţei (patru dintre foștii şase preşedinţi au fost énarques), și cu atât mai mult pe cel al Harvard asupra Casei Albe.
Când am ajuns în Oxford la vârsta de 18 ani, în 18 octombrie 1988, era încă o universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool. Gove, Hunt şi mult mai puţin politicul David Cameron absolviseră în acea vară şi Johnson în 1987, în timp ce eu, de la biroul meu amărât de jurnalist al ziarului studenţesc Charwell, scriam despre o întreagă nouă generaţie de politicieni în devenire.
N-aveai cum să îl ratezi pe Jacob Ress-Mogg, aparent singurul student de la licenţă care era îmbrăcat mereu în costum, sau pe eurofobul Dan Hannan. Amândoi au devenit părinţi ideologici ai Brexitului. Scriu despre ei şi în ziua de azi. […]
Orice încercare de a înţelege clasa conducătoare din Marea Britanie, inclusiv pe următorul premier, necesită o întoarcere în acel loc şi timp. […]
Aproape toţi politicienii conservatori în devenire au trecut prin Uniune. Theresa May nu i-a câştigat niciodată preşedinţia, dezavantajată de sexul şi de lipsa ei de talent oratoric, dar viitorul ei soţ Philip a făcut-o în 1979. Celor doi li se făcuse cunoştinţă la o discotecă conservatore din Oxford de către un alt preşedinte al Uniunii, Benazir Bhutto, viitor premier al Pakistanului.
Pe vremea lui May, Uniunea era un mic cerc de studenţi obsedaţi de dezbateri. Dar apoi s-a lovit de probleme financiare şi a început să recruteze din populaţia studenţească mai largă. În 1988, se ajunsese ca 60% din studenţii de la licenţă din Oxford să fi plătit taxa de intrare de 60 de lire. […]
Cei mai mulţi politicieni ai Uniunii nu erau interesaţi de politicile universităţii oricum. Oricine dorea să se implice în elaborarea de politici care afectau viaţa studenţilor se implicau separat în Uniunea Studenţilor din Universitatea Oxford sau în asociațiile studențești („junior common room”) ale facultăților lor. Acel tip de politică atrăgea în special studenţi care aspirau să devină membri ai Partidului Laburist. Dave Miliband conducea comitetul de cazări al uniunii studenţeşti, în timp ce Yvette Cooper, Eddie Balls şi Ed Miliband erau preşedinţi ai unor asociații studențești.
În schimb, Uniunea prefera abilităţile de dezbatere şi ambiţia fără un scop precis. La fiecare semestru de două luni, Uniunea îşi alegea un preşedinte, un secretar, un trezorier şi un bibliotecar. „Pândarii”, aşa cum erau porecliţi studenţii politicieni, mărșăluiau prin facultate, cerând voturi de la studenţii de rând. […]” (traducere de Andrei Călinoaia)
De ce m-am alăturat acestei campanii? Pentru că am pierdut un om drag. Și pentru că toți avem nevoie unii de alții. Și putem face atâtea, dacă ne facem timp. Și … curaj. Se numește leadership, sau dezvoltare personală sau simplu … responsabilitate.
TIMPUL este cel mai valoros dar. Îl irosim și ne spunem că încă e TIMP.
Îl prețuim când cei dragi nouă nu îl mai au. Și atunci am vrea să îl putem dărui. Se poate!
Why this campaign? Because I lost a loved one. And because we need each other. Because we can do so much if we allow ourselves the time. And the courage. It’s called leadership, or personal development or simply … responsibility.
TIME is the most valuable gift. We waste it and convince ourselves we still have TIME.
We value it when our loved ones no longer have it. And then we wish we could offer it. We can!
You will soon find out how you can offer it to those who need it most.
Dar dincolo de asta: platformele sociale care au înlocuit, aproape, piața publică, așteptările publicului și realitatea industriei, valoarea socială a muncii respective, incontestabilă, dar extrem de prost plătită și distorsionată valoric atât de către public, angajatori cât și de către cei care o efectuează, externalizarea activităților și efectele nedorite cauzate de disonanța și distanța culturală, lingvistică, contextuală și politică dintre moderatori, care lucrează într-o anumită zonă a lumii, și materialul care a fost produs în alta. Și nu în ultimul rând, una din marotele lumii noastre de azi, inteligența artificială sub forma ei cea mai simplă – automatizarea. Soluția industriei este aproape întotdeauna automatizarea, dar cei care știu contextul, știu că probabilitatea ca oamenii să fie lăsați să plece din aceste slujbe este aproape nulă. Numai noi putem să ne ocupăm de mizeria produsă de noi.
Dar toate aceste idei sunt rezultatul unui interviu pe care Chotiner l-a avut cu Sarah T. Roberts, profesoară de studii ale informației la U.C.L.A., autoarea cărții “Behind the Screen” (În spatele ecranului).
There are many thought-provoking things in Isaac Chotiner’s article in The New Yorker: “The Underworld of Online Content Moderation”. First of all the drama of those who work there and are almost alone. They face-to-face with human misery.
Harvard Business Review a publicat acum câteva zile rezultatele unui studiu despre abilitățile de conducere ale bărbaților și femeilor. Da, este vorba de abilitățile de leadership, nu de condus vehicule (inclusiv avioane sau vapoare).
De ce este interesant? Pentru că subliniază, conform datelor procesate de cei doi, că deși există foarte multe femei în poziții de conducere atât în politică (este vorba de SUA, nu de România!) cât și în afaceri, femeile ocupă mai puține poziții de vârf. Zenger și Folkman spun că deși din 2012, când au publicat primele rezultate ale cercetării lor, procentajul femeilor în poziții importante de conducere a rămas relativ stabil, doar 4,9% din directorii executivi ai topului Fortune 500 și 2% din cei de la S&P 500 sunt femei. Și cifrele sunt în scădere la nivel global.
Stereotipurile de gen, mentalitățile, prejudecățile precum și percepția despre sine a bărbaților și femeilor sunt câteva dintre cauzele acestei situații.
Zenger și Folkman consideră că liderii ar trebui să analizeze mult mai serios modalitățile de promovare ale femeilor în organizațiile pe care le conduc. De ce? Pentru că, așa cum spun cei doi, femeile au rezultate mai bune și abilități mai bune de conducere!
Dar de ce ar face-o mă întreb eu? Doar majoritatea sunt bărbați și poate nu vor să se uite și altfel, prin alte lentile, la lumea de azi. Vorba lui Kahneman – gândirea profundă este neplăcută, chiar dureroasă (în engleză sau în română). Și atunci, de ce să te expui? Doar nu ești femeie!
Însemnarea de astăzi ar fi trebuit să poarte numele Cybersecurity, speaking your own language and how to be competitive. Dar apoi mi-am dat seama că fac exact ceea ce fac majoritatea romglezilor: scriu în engleză pentru că anumite subiecte sunt mai ușor de abordat în engleză. Oare pentru chinezi o fi la fel? Pentru indieni știm sigur că da, doar ascultându-le dialogurile Bollywoodiene. Așa că revin la limba maternă pentru a nu mă auto-sabota!
Mă refer tot la “Cybersecurity Romania – Bucharest Talks“ și la faptul că s-a făcut un efort deosebit pentru a se vorbi românește. Sigur că asta a însemnat niște cheltuieli suplimentare din partea organizatorilor nu doar pentru a plăti două interprete o zi întreagă, dar și pentru a aduce cabină de traducere simultană în Aulă pentru că o universitate de cercetare avansată ca ASE presupune că toată lumea vorbește și, mai ales, înțelege nuanțele diverselor categorii de limbaj în limba engleză. Pot să spun, informat, educat și cu o experiență de peste 30 de ani în învățământul superior românesc, că acest lucru nu este adevărat. Majoritatea dintre noi nu înțelegem întotdeauna nuanțele. Motivele sunt diverse, dar rezultatul este același. Și atunci când ambasadorul unei țări precum Elveția și-a construit programul zilei de 4 iunie pentru a sta în sală tot timpul primei părți a conferinței, pentru a discuta cu participanții în pauze, pentru a spune niște lucruri importante în cuvântul lui de deschidere, insistența pe folosirea limbii române capătă semnificații deosebite.
Am să mă refer acum la cuvântarea E.S. Arthur Mattli, Ambasadorul Confederației Elvețiene în România, care a început cu un Bună dimineața! energic și pronunțat foarte autohton. Sigur că imediat a recunoscut că în cele aproape trei luni de când este în România cam ăsta este nivelul lui de română, dar mesajul a fost clar. A trecut apoi la engleză subliniind însă că a cerut să se vorbească în română în timpul conferinței.
Ce ne-a spus domnul Mattli? Multe, desigur. Semnificativ, din punctul meu de vedere, a fost însă modul cum a spus anumite lucruri și, desigur, mesajul general transmis. “We are here to protect our societies. // Suntem aici ca să ne apărăm societățile în care trăim”. O exprimare directă, fără echivoc care exprimă nu neapărat îngrijorare cât dorința de a a fi pregătiți, de a cunoaște o realitate tehnologică la care nici măcar nu visam cu un deceniu în urmă. Și, mai ales, după interpretarea mea proprie, de a ieși din optimismul infantil prin care întâmpinăm, în general, marea majoritate a lucrurilor venite dintr-un vest care a cam fost depășit de capacitatea de inovare a unora din țările asiatice la care nu putem să nu ne uităm decât prin lentilele preconcepțiilor noastre din secolul trecut.
Ca să creeze o atmsoferă sugestivă și pentru a nu vorbi prea mult ne-a pus pe telefonul său mobil o scurtă înregistrare muzicală spunându-le doamnelor din cabina de interpreți, nu-i nevoie să traduceți, dar puteți fredona! Era tema muzicală din Titanic! De ce? Pentru că E.S. i s-a părut foarte sugestivă comparația dintre Titanic, bijuteria tehnică a momentului respectiv, în care lumea credea necondiționat, și momentul de azi când tehnologia 5G promite multe și nu ne spune mai nimic despre riscuri. Aici găsiți o discuție interesantă, în limba română.
Iată câteva aspecte interesante legate de 5G pe care domnul ambasador le-a ridicat: chiar dacă experții sunt optimiști și promit multe, nu există minuni și rețete universale pentru problemele de acum ale omenirii (no quick fixes!!!). În dialogul public – privat, sub semnul căruia s-a desfășurat conferința, cine ajută pe cine și în ce măsură? Și, deși nu a folosit chiar aceste cuvinte, cine va câștiga de pe urma 5G? Care sunt aspectele legate de securitate – la toate palierele și din toate punctele de vedere? Cyberspace și cybersecurity nu sunt concepte intraductibile. Spațiul cibernetic și securitatea cibernetică se pot discuta în limba română, chiar dacă din comoditate personală, preferăm să folosim engleza.
Încă un aspect ridicat de ambasador a fost: de ce Elveția în acest dialog? Și răspunsul a fost, tot pe scurt și cu umor: pentru că avem cea mai bună infrastructură, ciocolată excelentă, două institute federale care se ocupă de securitatea cibernetică (la Lausanne și Zurich), instituții internaționale la Geneva, valea blockchain la Zug (n-o fi chiar Silicon Valley, dar nu e departe), toleranță și încredere cibernetică, și … pe Klaus Schwab.
Nu vreau să mă gândesc la ce se-ntâmplă când nu ne cunoaștem bine nici dușmanul, nici pe noi înșine (mă refer desigur la identitatea noastră comunitară). Dar vreau să redau o parte din discuția deosebit de agreabilă avută cu domnul ambasador, Antonia Colibășanu și Cătălin Ploaie, înaintea evenimentului. E.S. spunea că nu există în România o instituție publică exclusiv interesată de 5G, spațiul și securitatea cibernetică, pentru a studia posibilele efecte, urmări, impacturi ale viitorului extrem de apropiat asupra societății noastre, din România. Eu îi spun, domnule ambasador sunt membră într-un grup de reflecție, INACO, unde discutăm și avem proiecte despre inteligența artificială, modul în care noi în România ne pregătim pentru a face față provocărilor viitorului, și … M-a întrerupt politicos: Doamna profesor, și eu sunt membru în mai multe grupuri de reflecție, dar eu vă-ntreb de instituții publice!!!
I went to Brand Minds 2019 to listen to Harari. I discovered some other important authors and, as the cliché goes, “world changers”. Some I liked, some I didn’t particularly, as I didn’t find out anything new or thought provoking, though they all had great presentations. As they should when people pay small fortunes to listen to them.
So who was there? Robert Cialdini, Grant Cardone, Denise Jacobs, Hitendra Wadhwa, Guy Kawasaki and Yuval Noah Harari.
Today I’ll write about Hitendra Wadhwa from Columbia Business School who told us, what most of us knew, that leadership is under siege globally. Why? Because of a VUCA world, of fallen icons, of the generational divide, of fractured communities, and the assault on traditional values. Wadhwa’s solution is to develop our inner mastery for outer impact, which was actually the title of his presentation. In other words the more and better we know ourselves, the more we are able to express ourselves freely. Our thoughts, our feelings, our values, our personality and our desires. And we can do so if we commit ourselves to a journey of continual learning and growth – this is how we can awaken to our true self.
This is easier said than done. Why? Because in today’s world and for today’s organizations and even by our own standards we are required to be everything and then the total opposite. From da Vinci’s Vitruvian man to today’s ideal leader there’s a long way. Today’s leaders have to be: decisive, pragmatic, introvert, disconnected, risk manager, tenacious, patient, visionary, extrovert, connected, risk taker, adaptive. Probably the picture of Wadhwa’s slide has more impact than my mere enumeration of the needed qualities. Again – we are required to be everything and then the total opposite. It is not easy because life itself is not easy and does not fall into patterns and templates that can be studied and replicated when we need them. Life cannot be controlled. As Wadhwa joked you can’t have nine ladies collaborate for nine months and have one baby. So what should we do?
Wadhwa – attributes of today’s leaders.
The model of leadership that Hitendra Wadhwa puts forward tells us that we operate at our best when we know and understand our inner core, understand our true self and can, therefore, define our 1. Purpose; 2. Wisdom; 3. Love; 4. Growth and 5. Self-realization.
We need, therefore, to ask the hard questions about life: which is the meaning of life, why are we here, is there a creative intelligence behind it all, and so many others?
If we come up with the right answers we will be able to express ourselves freely, be at our full potential and achieve outer success!
Success depends on us! – Succesul depinde de noi!Easy, isn’t it? – Simplu, nu-i așa?
Am mers la Brand Minds 2019 pentru a îl asculta pe Harari. Am descoperit și alți autori importanți și, conform clișeului, „oameni care schimbă lumea”. Câțiva dintre ei mi-au plăcut, alții nu în mod deosebit, deoarece nu am văzut nimic nou sau provocator, deși prezentările lor au fost grozave. Așa cum și trebuie, de altfel, când plătim mici averi pentru a-i a asculta.
Așadar, cine a participat? Robert Cialdini, Grant Cardone, Denise Jacobs, Hitendra Wadhwa, Guy Kawasaki și Yuval Noah Harari.
Astăzi voi scrie despre Hitendra Wadhwa de la Columbia Business School, care ne-a spus ce mulți știam deja, că leadershipul este sub asediu la nivel global. Datorită unei lumi a volatilității, incertitudinii, complexității și ambiguității, a modelelor decăzute, a prăpastiei dintre generații (VUCA este acronimul în engleză), a comunităților divizate și a asaltului asupra valorilor tradiționale. Soluția lui Wadhwa este să ne dezvoltăm stăpânirea interioară pentru impact exterior Ăsta a fost, de altfel, și titlul prezentării sale. Cu alte cuvinte, cu cât mai bine ne cunoaștem pe noi înșine, cu atât mai capabili suntem să ne exprimăm liber. Să ne exprimăm gândurile, sentimentele, valorile, personalitatea și dorințele. Și putem face asta dacă ne dedicăm unei călătorii a învățării și creșterii continue; astfel ne putem trezi adevăratul sine.
Mai ușor de spus decât de făcut. De ce? Pentru că în lumea şi în organizaţiile de astăzi, și chiar şi după propriile noastre standarde, ni se cere să fim totul şi exact opusul. E cale lungă de la omul vitruvian al lui Da Vinci la liderul ideal de astăzi. Liderii de astăzi trebuie să fie: decisivi, pragmatici, introvertiţi, deconectaţi, manageri ai riscului, tenace, răbdători, vizionari, extrovertiţi, conectaţi, dispuşi să rişte şi să se adapteze. Probabil că imaginea oferită de Wadhwa în prezentarea sa are mai mult impact decât simpla mea enumerare a calităţilor necesare. Din nou, ni se cere să fim totul şi exact opusul. Nu este uşor, deoarece viaţa însăşi nu este uşoară şi nu se potriveşte modelelor şi şabloanelor care pot fi studiate şi replicate când avem nevoie de ele. Viaţa nu poate fi controlată. După cum spunea Wadhwa, nouă doamne nu pot pur şi simplu să colaboreze timp de nouă luni şi să facă un copil. Aşa că … ce putem face în aceste condiții?
Modelul de leadership propus de Hitendra Wadhwa ne spune că funcţionăm cel mai bine când ne cunoaştem şi ne înţelegem miezul interior, ne înţelegem sinele adevărat şi putem, în consecinţă, să ne definim: 1. Scopul; 2. Înţelepciunea; 3. Dragostea; 4. Creşterea şi 5. Împlinirea de sine.
Trebuie, aşadar, să ne adresăm întrebările dificile despre viaţă: care este sensul vieţii, de ce suntem aici, există oare o inteligenţă creatoare în spate și multe altele?
Dacă descoperim răspunsurile potrivite, vom putea să ne exprimăm liberi, să ne atingem potenţialul maxim şi succesul exterior! (Andrei Călinoaia)
