GANDIRE CRITICA

LECTURI

Salinger și fata cu părul roșcat

Posted on

O carte interesantă dezvăluindu-se încet cititorului care are răbdare să navigheze prin povestire. Desigur un cititor sau o cititoare pregătite să pornească să exploreze romanul. Prin pregătite mă refer la cei care au asimilat cât de cât o doză de literatură care să-i facă în stare să înțeleagă ce se întâmplă în roman. Și se întâmplă multe dacă ești deschis spre o lume în care lectura este o modalitate de a-ți petrece în mod plăcut timpul liber care este din ce în ce mai mult, în ciuda aparențelor, iar autorul, ca un bun dascăl, își rezervă misiunea de a ne și educa. Și bine face! Este multă nevoie de educație într-o lume în care școala, da, da, chiar și cea doctorală, se uită mai degrabă la propriile interese tot mai înguste de cercetare, decât la nevoile sociale tot mai vagi, mai difuze dar, dacă ar fi să-i ascultăm pe cei care ne spun că suntem în era economiei creative și a amenințătoarei (?) inteligențe artificiale, tot mai necesară pentru liniștea personală și a speciei.  

De ce cred eu că este o carte interesantă? Pentru că ne oferă multiple teme pe care le putem urmări prin țesătura cărții și, mai ales, dincolo de ea. Iată de exemplu motto-ul cărții, un pasaj din romanul Bartleby & Co. al lui Enrique Vila-Matas prin care ni se atrage într-un fel atenția asupra a ceea ce romanul lui Mocuța speră să fie sau, dimpotrivă, să nu fie. Și, în mod oarecum firesc, prima parte se intitulează Ceci n’est pas un séminaire în caz că am fi cumva sub iluzia că Sala 420 adăpostește un seminar al școlii doctorale la care autorul este înscris. Romanul lui Mocuța poate fi citit în diverse chei prima fiind desigur cea în care Salinger este analizat și explicat într-un limbaj inteligibil pentru cititorul educat, dar fără studii de teoria literaturii, ceea ce este un păcat aproape capital în ochii coordonatoarei studiului doctoral așa cum captivant, pentru cei pentru care jocurile de limbaj și idei sunt fascinante, ne prezintă autorul în capitolul “Autres mythomanies” (p. 155 – 166).  

Din multiplele posibilități de abordare ale romanului eu am ales să-l privesc prin lentile pedagogice, dacă nu este prea prețioasă exprimarea. Cu alte cuvinte să urmăresc, pe scurt desigur, ce se întâmplă într-o instituție de învățământ superior românească, nenumită și tocmai de aceea având un aer generic, în epoca în care doctoratul este doar un ciclu de studii, al treilea, și nu încununarea operei cum era înaintea masificării educației. 

Mocuța este un povestitor abil care ne poartă cu măiestrie prin meandrele poveștii: planurile se întretaie, din realitatea cursului despre Salinger pe care-l ține în sala 420 sau din fragmente ale tezei sau ale unor comunicări științifice ne trezim brusc în timpul real al povestirii. Dacă ne simțim ușor derutați autorul ne este alături și ne ajută direct pentru că romanul de astăzi nu se sfiește să-și atragă cititorul în bucătăria creației. “Ce facem noi aici, în toată povestea asta, de fapt? Păi, să vă explic.” Și ni se explică cum obligațiile contractuale pe care trebuie să și le asume orice doctorand l-au obligat să țină un curs săptămânal despre subiectul tezei, respectiv despre Salinger, unui grup de studenți venind din diverse domenii de specializare, altfel spus de a face un subiect literar accesibil și chiar atractiv nespecialiștilor, cum spune chiar autorul “un fel de opțional exotic.” (p.11) 

De ce am ales această abordare? Probabil pentru că eu însămi am predat în universități câteva decenii, la diferitele cicluri de studii, unor grupuri eclectice de studenți, în română, dar mai ales în engleză și empatizez cu Andrei Mocuța când se confesează cu privire la nevoia de a-ți împărtăși cunoștințele. Într-o epocă în care școala la noi este demonizată și profesorii făcuți responsabili de neîmplinirile sociale iată un roman care, fără să-și propună teze de demonstrat prezintă o realitate captivantă în care profesor și cursanți interacționează în diverse moduri și planuri de la prezența fizică în sala de clasă, la comunicarea mediată prin internet, dar și la interacțiuni în spații extrașcolare, la petreceri private sau la restaurant, ba chiar în Cornish, mica localitate din New Hampshire, în care Salinger a ales să-și trăiască viața.

Iată ce spune Mocuța despre plăcerea de a preda: „… m-am gândit la toți profesorii minunați care mi-au însuflețit dorința de a transmite, la rândul meu, mai departe. De la ei am înțeles că frumusețea și plăcerea se află în inima artei de a preda. Cel mai bun profesor este acela care vrea să găsești sensul în lucrurile care i-au oferit și lui plăcere, să fii curentat de aceeași descoperire, astfel încât aprecierea frumuseții din clipa în care ai rostit “Evrica!” să dureze mai mult decât propria viață.’ (p. 54) Este o profesiune de credință pe care cel mai bine o înțeleg cei pentru care profesia de dascăl pe orice nivel al ierarhiei este o chemare și care știu că fără har nu faci decât un act mecanic, adesea pur birocratic, iar cei din fața ta vor simți întotdeauna lipsa de autenticitate a gesturilor și gândurilor tale.

Sigur că cei care-și imaginează că actul de predare și transmitere de cunoștințe este unul mecanic, de rutină sunt departe de înțelegerea miracolului predării și învățării. În mod ciudat în sistemul românesc de educație se vorbește constant de predare, dar mult mai puțin de învățare ceea ce este într-un fel firesc: învățarea se măsoară mai greu (notele nu sunt relevante) și pe termen mult mai lung decât predarea. Există un fel de clișeu care ne face să credem că predarea și învățarea ar fi simultane, de parcă nu ambele ar presupune, pe paliere diferite, o muncă enormă și constantă. Mocuța subliniază în mai multe situații efortul pe care i-l cere pregătirea seminarelor și punctează “ciudățeniile” pe care le poate avea predarea. Ne pregătim, ne actualizăm cursurile, căutăm noutăți cu care sperăm să-i atragem pe cei care învață, dar adevărul este că “niciodată nu poți fi sigur de impactul pe care îl vei avea asupra celorlalți. Ceea ce ai să le oferi studenților tăi ai preluat și tu de la un alt profesor, care la rândul lui s-a întrebat dacă vei asimila acele informații. Nu poți știi niciodată care dintre studenții prezenți în jurul catedrei este atins cu adevărat de ceea ce ai de spus, astfel încât lecția ta să dăinuie dincolo de sala de clasă. E un proces imprevizibil cu efecte misterioase.” (p. 67)

Într-un mod elegant și fără emfază Mocuța ne amintește anumite stereotipuri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv: profesorii trebuie să știe tot (p. 33), ei ar trebui să fie un fel de supraoameni care “… au rolul de a menține armonia și echilibrul în sala de curs, de a nu fi părtinitori, fie că sunt de acord sau nu cu convingerile studenților.” (p. 38)

Autoironia este sănătoasă și autorul, în mod clar adept al unui limbaj simplu, nepretențios, își etalează vulnerabilitățile față de sistemul nostru atât de reformat și etern neschimbat: „… Am o vagă bănuială că-i atrăgea puțin la mine ideea că nu dețin un aparat teoretic prea bine pus la punct, erau și ei probabil la fel de sătui ca mine de limbajul sofisticat și de normele academice. Că le predam totul ca pe o poveste. La naiba, cred că îmi era puțin dor de ei. Cu mici excepții….” (p. 61)  

Capitolul “Autres mythomanies” este un monolog savuros al coordonatoarei de doctorat al lui “Andreotti” comentând textul tezei pe fundalul așteptărilor pe care școlile doctorale le au de la cei care le trec pragul. Criticile doamnei coordonator de la începutul lecturii se transformă în binecuvântări și laude și, probabil cel mai impresionant gest, este promisiunea de a-l citi pe Salinger cu notițele doctorandului alături. Wow! – aș zice eu că într-o universitate autohtonă numai o femeie poate admite că a învățat ceva de la un doctorand, dar poate exagerez și lucrurile nu sunt atât de triste.

În sfârșit, nu pot să nu cred că Mocuța nu-l prezintă cu plăcere și cu intenția de a atinge și cultura universitară locală pe Buddy Glass contestându-i pe criticii literari și profesorii universitari (p. 172). O face cu atenție și voce joasă pentru a nu deranja și trezi fantomele din incinta facultății. “Învinuiește, în primul rând, snobismul academic de care dau dovadă toate instituțiile de învățământ care refuză să introducă în programa universitară autori neconvenționali. În opinia lui, literatura clasică ar trebui, cel puțin pentru o vreme, să fie dată la o parte în favoarea unor poeți cu o viziune mai deschisă și mai rezonantă cu așteptările unui public în continuă dezvoltare.” (p 173)

“Salinger și fata cu părul roșcat” este o carte pe care o recomand cu plăcere: poate nu este o carte pe care s-o citești pe plajă, dar cu siguranță că ea se cere citită în căldura unei camera plăcute în care putem visa la întâmplările stranii care au loc în ea. Și, aș zice eu, se cere discutată alături de o cană de ceai/cafea sau orice altă licoare care deschide apetitul spre conversații incitante. De ce incitante? Pentru că găsiți în ea povești de dragoste, discuții despre plagiat, accidente aproape fatale, filozofie orientală multă, călugărițe care fac cursuri la distanță, beții academice, burse doctorale, și altele care se lasă descoperite doar dacă deschideți cartea. Nu l-am menționat pe Salinger? Păi, este omniprezent. Ca și fata cu părul roșcat.

LECTURI

CLER Sr – 13 octombrie sau despre curajul profesorilor

Posted on

Întotdeauna mi-au plăcut datele interpretabile. CLERUL din luna octombrie l-am ținut pe 13. Ghinion? Dimpotrivă. Pentru că viața are grijă constant să ne tulbure planurile pe care le facem cu atâta grijă am fost prezenți la Muzeul Norocea un număr relativ restrâns. Dar acesta este un avantaj când dorința este să discuți, să dezbați lucruri pe care le-ai găsit interesante sau care, poate te-au intrigat sau chiar enervat. Una dintre doamnele care n-au putut ajunge ne-a transmis un mesaj: Am citit cartea “O altfel de iubire” și m-a impresionat foarte mult. Felicitări, doamna profesor Aurelia Corbeanu 💞💞💞. Și sigur regretele că nu poate fi prezentă. Și așa am pornit să discutăm cărțile Aureliei Corbeanu.

Fac distincție între doamna profesoară Aurelia Corbeanu și scriitoarea care poartă același nume. De ce? Pentru că încerc să mă distanțez de romanul “Pentru o altfel de iubire” și să fac abstracție de faptul că se referă la o poveste adevărată din viața scriitoarei. Lucru pe care autoarea nu l-a ascuns niciodată. Povestea este adevărată, dar contextul în care se petrece, personajele, detaliile vieții personajelor sunt rezultatul imaginației scriitoarei. De fapt sunt rezultatul talentului ei de a surprinde esențialul, de a reuși să creioneze cu mână sigură portrete memorabile, dar și scene vii, autentice, fără dorința activistă de a demonstra prin ele “teza” cărții.

Discuția noastră a început de la faptul că poți găsi informații multiple pe internet despre Aurelia Corbeanu. Chiar și ChatGPT știe lucruri despre ea. L-am întrebat. Aurelia a fost intrigată de ChatGPT, dar nu intimidată. Doar are o vârstă minunată la care nu te mai sperii nici de inteligența artificială și nu te încurcă nici indiferența oamenilor. Probabil că el mai frumos lucru pe care-l pot spune despre Aurelia ca om este că mi-aș dori să ajung la vârsta domniei sale, cu aceeași dorință de a face lucrurile mai bine, de a lăsa în urmă semnele trecerii noastre prin viață, de a-mi păstra echilibrul și smerenia în fața năvalei vieții înconjurătoare pe care Aurelia continuă să le aibă.

Lucrurile pe care le găsești pe internet sunt factual reale, cele referitoare la biobibliografia ei, dar lipsite de căldura umană pe care o degajă Aurelia. Prin urmare nu le repet, dar nu pot să nu subliniez prezența regală, nu, nu exagerez, a Aureliei Corbeanu ori de câte ori am întâlnit-o, la evenimentele culturale la care își dorește sincer să fie prezentă. Și pentru că peste 10 zile împlinește o vârstă frumoasă o să-i urez La mulți ani! O s-o fac și la întâlnirea de miercuri, la CLER Jr, unde și-a dorit să participe.

Dintre multele aprecieri din presă despre Aurelia, adesea găunoase și ipocrite, evident laudative, cea mai plină de substanță mi s-a părut cea făcută de Constanţa Buzea, în revista “România literară”, în mai 1998: “Ca un bun cameraman şi ca un inteligent reporter, prozatoarea surprinde dialogul crud al oamenilor simpli, ca şi comunicarea mai ales între ele a imaginilor sugestive, esenţiale, decupate dintr-o masă de lume de strânsură: la o nuntă, într-o scenă de familie sau la o şedinţă-mamut, cu ţărani şi intelectualitate rurală, în agonia agresivă a socialismului victorios nu prea de mult înlăturat”.

De aici am pornit discuția noastră despre cărțile Aureliei. Deși nu mi-am dorit, am ajuns să vorbim despre școală, despre cum era educația atunci și cum este acum, despre schimbările profunde sociale care, firesc, se reflectă și în școală, nu doar la noi, ci peste tot în lume. Sigur diferit, în funcție de condițiile locale. Ne-am amintit de Maiorescu și formele lui fără fond, am vorbit despre programele școlare care cuprind din ce în ce mai puțină literatură clasică românească și mai deloc scriitori moderni, din ce în ce mai multe activități communicative, uitând că vocabularul nu se îmbogățește de la sine, capacitatea de comunicare ține în primul rând de capacitatea de memorare care nu mai este prețuită azi pentru că putem citi totul pe telefon. Totul? Dar dacă nu știm ce vrem, ce căutăm, de ce informație avem nevoie pentru a demonstra un anumit lucru? Am vorbit despre cum am predat eu limba română unor străini folosind engleza și cum Aurelia a predat limba română fără să știe limba engleză, dar folosindu-se de experiența și metodele demutizării pe care le-a folosit și le-a descris în povestea Mihaelei din Pentru o altfel de iubire. Și am mai fi vorbit despre multe altele, dar timpul este necruțător.

Așa că am revenit la tratarea literară a temei cărții. Și care ar fi această temă? Sigur că scriitoarea ne propune în argumentul cărții câteva posibile abordări: păstrarea memoriei unor timpuri apropiate istoric, dar care par șterse din memorie prin supralicitare ideologică și educație tot mai deficitară, sau cum frumos spune autoarea descoperirea “incredibilului din viața părinților și a bunicilor” celor tineri. O altă perspectivă este cea a profesorilor pentru ca “să se întoarcă spre problemele copiilor cu dragoste și devotament” în ciuda, adaug eu după discuțiile aprinse avute ieri, marasmului birocratic care atacă nu doar învățământul, ci societatea în întregul ei. Și o temă actuală a copiilor “altfel”, cu dizabilități diverse care trebuie să aibă încredere și să-și spună continuu “Eu pot!”.

Pentru mine, însă, teza cărții este intoleranța. Cu atât mai mare cu cât avem de a face cu oameni cu o educație precară. Chiar scena de deschidere a romanului este de o cruzime fantastică, deși relatată sobru, fără excese. Suntem făcuți martorii modului în care copii obișnuiți atacă, la propriu, o fetiță surdo-mută pe care o cunosc foarte bine, fiind din același sat cu ei.  Copiii devin o gloată amenințătoare și violentă. Întregul roman se construiește pe eforturile profesoarei de română de a o învăța pe Mihaela, copila surdo-mută, să scrie, să citească și să vorbească. Un efort extraordinar care devine tot mai dificil pentru că în paralel cu educarea Mihaelei, profesoara Plăieșu trebuie să educe și lumea din jur, o lume nepăsătoare, primitivă, plină de prejudecăți și răutăți extreme. Pentru așa ceva este nevoie de un curaj remarcabil. Și mai ales totul se întâmplă pe fundalul “agoniei agresive a socialismului” care a scos la iveală cele mai abjecte trăsături ale unor persoane care trăiau alături și printre majoritatea oamenilor.

De ce cred că aceasta este teza cărții? Pentru că în ciuda percepției pe care ne place s-o avem despre noi că suntem buni, primitori, ospitalieri, toleranți, adevărul este altul. Sigur, fără să generalizăm, iată ce ne spun studiile sociologice.

Deși ne place să credem despre noi că suntem un neam ospitalier, suntem pe primele locuri la intoleranță în Europa. Ușile deschise din sufletele românilor se trântesc în fața persoanelor diferite fizic, intelectual, etnic, religios, sexual. Exact așa cum foarte plastic ne arată Aurelia Corbeanu în cartea ei.

Studiul la care fac referire aici a fost făcut de firma de consultanță PEW și arată că suntem printre cei mai intoleranți din UE, suferind de șovinism cultural în proporție de 66%. Întrebarea le cerea respondenților să fie sau nu de acord cu afirmația: “Oamenii noștri nu sunt perfecți, dar cultura noastră este superioară altora.” Detalii despre studiu și harta europeană a intoleranței o găsiți aici https://cursdeguvernare.ro/sovinismul-cultural-pew-research-grecii-bulgarii-si-romanii-sunt-convinsi-ca-au-o-cultura-nationala-superioara-celorlalte-state.html

Ne-am fi dorit să mai discutăm. Mai ales că Aurelia ne ruga să-i spunem ce am fi dorit să îmbunătățească pentru o eventuală nouă ediție. Impresionantă disciplina ei în a-și lua notițe despre părerile noastre, dar și smerenia ei ca autor care-și dorește sincer să afle părerea cititorilor. Ca să nu mai vorbesc de curajul de a se întâlni cu cititorii.

Ca încheiere a acestei sumare treceri în revistă a serii de 13 octombrie o mărturisire a Aureliei cu privire la eroina cărții. Mihaela este o persoană împlinită, căsătorită în Italia, cu doi copii, cu o viață pe care n-ar fi putut nici măcar s-o viseze fără dragostea și sacrificiul Aureliei față de menirea profesorului în această lume nedreaptă, dar perfectibilă prin puterea educației.

LECTURI

CLERUL din 31 martie

Posted on

Ieri, 31 martie, ne-am întâlnit la CLERul pentru adulți. Am avut de dezbătut un subiect incitant provocat de romanul Lolita de Vladimir Nabokov.  

Fiind 31 martie n-am putut să începem întâlnirea noastră fără să ne amintim de Nichita Stănescu, cel care se năștea în 1933 în limba română pe care a considerat-o „dumnezeiesc de frumoasă.”

Revenind la Lolita, ne-a părut rău că cea care a făcut propunerea n-a putut participa din cauza unor obligații profesionale. Ne-ar fi bucurat contribuția Danielei care, cred eu, are o înțelegere mai nuanțată a subiectului cărții dată de profesia ei juridică. Dar, suntem convinși/convinse că vom auzi și părerea ei.

Am fost prezente șapte persoane care au venit cu tot atâtea înțelegeri ale cărții și subiectului ei dificil, dar atât de actual și în prezent, peste tot în lume.

Am descoperit că adesea mediul pe care citim ne poate influența lectura și nu orice pdf are toată informația pe care o are cartea pe hârtie. Sigur că am discutat despre Vladimir Nabokov ca om și ca scriitor, am amintit că Lolita este primul său roman de mare succes financiar, după care s-a și concentrat pe scris. Foarte scurt am abordat tema naratorului nesigur, altfel spus oare cât de mult să-l credem pe Humbert Humbert, când de fapt el povestește din amintiri.   

Am discutat mult și în contradictoriu despre moralitatea poveștii. N-am putut să ocolim întrebarea dacă Lolita este victimă sau seducătoare, dacă este un personaj care-și controlează existența. Estetica și etica: poate o carte atât de frumos scrisă să redea ceva atât de întunecat?  Dar ce spune Nabokov însuși despre aceste lucruri? Răspunsul/răspunsurile îl/le găsiți în postfața la ediția din 1956.

Așa cum ne-am propus am avut o conversație fără tabuuri, dar politicoasă, respectuoasă. Am subliniat cât de multe aspecte au rămas nediscutate, ca de exemplu faptul că romanul poate fi citit și ca un poem de dragoste închinat limbii engleze, posibilităților sale expresive și că, de asemenea, este plin de aluzii literare, pastișe, jocuri de cuvinte.

Dar noi n-am avut la dispoziție decât 90 de minute pe care, evident, le-am depășit. Probabil vom mai reveni asupra romanului sau filmelor!?!

Nu pot să închei această relatare fără să menționez delicatețea prezenței și contribuției versatilei creatoare dr. Mihaela Aritina Ionescu, care ne-a adus flori minunate menite parcă să puncteze complexitatea discuțiilor avute.

Am încheiat întâlnirea cu greu și păreri de rău, nu înainte de a ne propune pentru următorul CLER romanul Tărâmul luminii de romanciera japoneză Yuko Tsushima. Mulțumesc Raluca Nicolae pentru sugestie și exemplu.

Ca de obicei imaginile sunt mai elocvente ca încercările mele reportericești.

LECTURI

Gheața și parfumul sau gustul ei

Posted on

Am terminat de citit Parfum de gheață. Mi-a plăcut din mai multe motive.

În primul rând pentru că în mod ciudat, îmi place cum scrie Yōko Ogawa și cum traduce Raluca Nicolae. Nu pentru acuratețea strictă a informației, habar n-am de japoneză, cât pentru fluiditatea și corectitudinea limbii române. Da, și a sprijinului dat prin notele de subsol cititorilor care cunosc doar superficial cultura japoneză.  

I-am și scris traducătoarei că, dincolo de poveste, m-a frapat că o parte a acțiunii se-ntâmplă în Praga și mi-a făcut plăcere să recunosc o parte din locurile revăzute astă-vară (august 2024) când m-am întâlnit la Praga cu prieteni buni din Melbourne. Răspunsul ei m-a nedumerit ușor: “mie vizita ei la Praga mi-a amintit și de perioada comunistă: hoteluri întunecoase, detergenți mai ieftini, etc.” De abia acum răsfoind din nou volumul pentru a scrie rândurile astea am văzut că a fost scris în 1988. La noi a apărut în toamna aceasta. Pentru mine descrierea Pragăi era a orașului de azi, nouă și actuală. Fascinantă măiestria lui Ogawa de a face descrieri atemporale, dar impecabil localizate. Mi s-a părut că sunt pe Podul Carol alături de ea.

Mi-a mai plăcut și pentru că, într-un fel, este aproape un thriller, o carte de aventuri pe care nu-ți vine s-o lași din mână. Doar că aventurile se petrec între realitate și imaginar, încercând să descifrăm cotloanele întortocheate ale memoriei și căutând să înțelegem pentru a ne vindeca traumele cauzate de absurdul existenței. Un parfum purtând un nume magic „Izvorul memoriei”, păuni într-o peșteră dintr-o altă lume, dar la care ai acces doar prin Praga, cu mențiunea că păunul este mesagerul zeului memoriei, un paznic aproape invizibil, dar care te servește cu ceai, matematică și patinaj, cum se realizează un parfum, nasul perfect pentru un maestru parfumerier, minciună și adevăr sau doar nuanțe ale diverselor realități?

Și, așa cum se mai întâmplă, am citit necrologul lui Baltazar Ushca, ultimul cărăuș de gheață de pe muntele sacru al Ecuadorului, Chimborazo. N-am putut să nu fac legătura cu Parfumul de gheață, deși … legăturile sunt doar în capul meu, evident. Dar iată mai jos un fragment din care poate, poate ne dăm seama ce distanță enormă este între natură și lucrurile procesate pe care le consumăm automat, fără măcar să ne dăm seama cum ne transformăm și devenim mai fragili.

“La 4.500 de metri, aerul era rarefiat. Pentru ca să tai un bloc uriaș din ghețarul de pe Chimborazo, aveai nevoie de o respirație adâncă înainte de fiecare lovitură a toporiștii pentru gheață. Lucra într-o ploaie de gheață, fiecare țandără prinzând și reflectând lumina. Gheața de pe munte era specială. Gheața de fabrică, folosită peste tot acum, era plictisitoare și cenușie; gheața proaspătă de munte scânteia și era plină de bule de aer strălucitoare. Gheața de fabrică avea clor în ea, dar aici era gheață adevărată, dulce și delicioasă, ca apa minerală. Vindeca mahmureala și febra și era plină de vitamine pentru oase. În afară de faptul că și-a rupt piciorul o singură dată, nu și-a rănit niciodată vreun os pe Chimborazo. Ar fi putut să lucreze până când îl lua Dumnezeu.”

Foto de la https://gotravelyourworld.com/extreme-jobs-ecuadors-last-ice-merchant/

LECTURI

Ce mai spune lumea – Elif Shafak

Posted on

Elif Shafak – o scriitoare fascinantă.

Tăcerile ne despart. Poveștile ne unesc. Ceea ce politica desparte și vatămă cu nepăsare, literatura leagă ușor și vindecă. Acum nu este momentul să disperăm. Nu este momentul pentru apatie. Trebuie să scriem în continuare. Trebuie să fim mai uniți. Trebuie neapărat să ascultăm. Trebuie să avem grijă unii de alții, ca cetățeni ai omenirii. Astăzi îmi amintesc de Iris Murdoch, autoare, romancieră care a scris despre cum să ne îndepărtăm de noi înșine (unselfing) – procesul prin care ne îndreptăm atenția spre lume. Literatura ne oferă posibilitatea și capacitatea de a ieși în afara sinelui și de a ne conecta cu umanitatea. Mai mult ca oricând acum avem nevoie de arta de a povesti. Să ne conectăm, să înțelegem, să schimbăm, să simțim, să vindecăm ceea ce este stricat, să creăm un viitor mai bun pentru planeta noastră și să realizăm că nu suntem singuri.

https://substack.com/@elifshafak/note/c-75855203 6 November 2024

Elif Shafak – a fascinating writer.

Silences keep us apart. Stories bring us together. What politics callously divides and damages, literature gently connects and heals. This is not the time for despair. This is not the time for apathy. We must continue to write. We must connect better. We must definitely listen. We must care for each other– as citizens of humankind. Today I remember how the author, the novelist Iris Murdoch wrote about “unselfing” –the process by which we turn our attention outward onto the world. Literature gives us the possibility, and the ability, to step outside the self and connect with humanity. We need the art of storytelling now more than ever before. To connect, to understand, to change, to feel, to heal what is broken, to create a better future for our planet and to realize that we are not alone.

LIMBA SI COMUNICARE

Și a fost ziua limbii române

Posted on

Cum am sărbătorit-o eu?!

În primul rând am scris o povestire în limba română. Într-un loc unde s-a vorbit în principal engleza, dar și româna mai ales de către cei doi participanți internaționali. Un loc care acum a devenit o amintire, dar care a avut partea lui de magie și, fascinant pentru mine, s-a suprapus peste Ziua limbii române.

Dincolo de această coincidență, mă gândisem de ceva timp să scriu ceva pentru această zi. Mi s-a părut că reflecțiile lui Toni Morrison referitoare la limbă prezentate în discursul ei din 1993 la primirea premiului Nobel pentru literatură sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a onora orice limbă, și prin urmare și limba română. De ce? Pentru că orice limbă este minunată pentru cei care s-au născut și au crescut în ea. Ce ne place și ce nu ne place cu ce se întâmplă în jurul nostru, inclusiv lingvistic, este o chestiune care apare mai târziu, după ce am ieșit din tărâmul fermecat al copilăriei timpurii. Sigur că generalizez deși sunt perfect conștientă că sunt nefericiți sau nefericite care au venit pe lume în condiții de profundă mizerie.

Revenind însă la povestea spusă de Toni Morrison în Stockholm. O poveste despre o femeie bătrână și înțeleaptă, oarbă, dar văzând dincolo de realitatea noastră înconjurătoare, o femeie căreia i se cer sfaturi în diverse domenii și pe care ea le oferă în forme sibilinice.

Într-o zi, femeia este vizitată de niște tineri care par hotărâți să-i infirme clarviziunea și să o facă mincinoasă. Planul lor este simplu. Intră în casa ei și-i pun singura întrebare la care răspunsul se bazează pe ceea ce ei consideră un handicap profund: faptul că femeia este oarbă. Ei stau în fața ei și unul dintre ei spune: „Bătrâno, țin în mână o pasăre. Spune-mi dacă este vie sau moartă.”

Ea nu răspunde și tinerii repetă întrebarea. „Pasărea pe care o țin în mână … este vie sau moartă?”

Ea tot nu răspunde. Este oarbă și nu își poate vedea vizitatorii, cu atât mai puțin ceea ce țin în mână. Cu alte cuvinte, bătrâna nu le cunoaște culoarea pielii, sexul sau de unde vin. Ea știe doar motivul lor.

Tăcerea bătrânei este atât de lungă, încât pe tineri începe să-i pufnească râsul.

În cele din urmă vorbește și vocea ei este blândă, dar aspră. „Nu știu”, spune ea. „Nu știu dacă pasărea pe care o țineți este moartă sau vie, dar ceea ce știu este că e în mâinile voastre. Este în mâinile voastre.”

Iar Toni Morrison ne interpretează răspunsul bătrânei ca însemnând: dacă este moartă, fie ați găsit-o așa, fie ați ucis-o. Dacă este în viață, puteți oricând s-o ucideți. Dacă va rămâne în viață sau nu, este decizia voastră. Oricare ar fi această decizie, este responsabilitatea voastră.

Pentru că au făcut paradă de puterea lor și de neputința ei, tinerii vizitatori sunt mustrați, spunându-li-se că sunt responsabili nu doar pentru batjocură, ci și pentru micul strop de viață sacrificat pentru ca batjocura lor să-și atingă scopul. Și așa femeia oarbă îndepărtează atenția de la întrupările puterii către instrumentul prin care acea putere este exercitată.

Toni Morrison alege să interpreteze pasărea ca limbă și femeia ca scriitoare experimentată. Bătrâna este îngrijorată de modul în care limba în care visează, care i-a fost dată la naștere, este folosită, utilizată în diverse scopuri, sau îi este interzisă în anumite scopuri nefaste. Fiind scriitoare, se gândește la limbaj parțial ca sistem, parțial ca un lucru viu asupra căruia deținem controlul, dar mai ales ca relație de putere – un act cu consecințe. Deci întrebarea pusă de tineri: „Este vie sau moartă?” este reală pentru că ea consideră limbajul ca putând să moară, să dispară; cu siguranţă în pericol şi putând fi salvat numai printr-un efort de voinţă. Ea crede că dacă pasărea din mâinile vizitatorilor este moartă, cei care o poartă sunt responsabili pentru cadavru. Pentru ea, o limbă moartă nu este doar una care nu mai este vorbită sau scrisă, ci este un conținut lingvistic inflexibil care-și admiră propria paralizie. Precum limbajul etatist, cenzurat și care cenzurează. Nemilos în îndatoririle sale polițiste, acest tip de limbaj nu are nicio altă dorință sau scop în afară de menținerea propriului narcisism narcotic, a propriei sale exclusivități și dominații. Oricât de muribund, acest limbaj nu este totuși lipsit de efect, deoarece zădărnicește în mod activ intelectul, blochează conștiința, suprimă potențialul uman. Nereceptiv la întrebări, nu poate forma sau tolera idei noi, nu poate modela alte gânduri, nu poate spune altă poveste, nu poate umple tăceri derutante. Limba oficială făcută pentru a sancționa ignoranța și a păstra privilegiile este o armură lustruită până la o strălucire excesivă, o coajă din care cavalerul a plecat cu mult timp în urmă. Și totuși, iată-l: prost, prădător, sentimental. Declanșând evlavie la școlari, oferind adăpost despoților, trezind amintiri false de stabilitate, armonie în rândul publicului.

Bătrâna este convinsă că atunci când limba moare, din nepăsare, neutilizare, indiferență și lipsă de stimă, sau ucisă de autorități, nu doar ea ca scriitoare, ci toți utilizatorii și creatorii sunt răspunzători pentru dispariția lui. (…)

Toni Morrison descrie apoi în detalii ceea ce se întâmplă, sau continuă să se întâmple, și azi în mai multe limbi. Dar pe mine, aici, mă interesează limba română din 2024. Iar cuvintele atent gândite și alese de Toni Morrison în 1993, cuvinte pe care le citez în continuare, sunt incredibil de potrivite pentru a descrie situația limbii române și a utilizatorilor ei în 2024.

Jefuirea sistematică a limbajului poate fi recunoscută prin tendința utilizatorilor săi de a renunța la proprietățile sale nuanțate, complexe, de moașă în favoarea celor de amenințare și subjugare. Limbajul opresiv este mai mult decât reprezentarea violenței; este violență; face mai mult decât să reprezinte limitele cunoașterii; limitează cunoașterea. Fie că este vorba de limbajul de stat întunecat sau de limbajul fals al mass-mediei lipsite de minte; fie că este limbajul mândru, dar osificat al universitarilor sau limbajul științei transformată într-o marfă; fie că este limbajul malign al legii-fără-etică, sau limbajul conceput pentru înstrăinarea minorităților, ascunzându-și jefuirea rasistă în obrazul său literar – el trebuie respins, modificat și demascat. Este limbajul care bea sânge, se mulează pe vulnerabilități, își bagă cizmele fasciste sub crinoline de respectabilitate și patriotism, în timp ce se îndreaptă fără încetare spre rezultatele finale și spre mințile cele mai simple. Limbajul sexist, limbajul rasist, limbajul teist – toate sunt tipice pentru limbajele de stăpânire polițienească și nu pot, nu permit cunoștințe noi, nici nu încurajează schimbul reciproc de idei.

Mă opresc aici cu ideile tulburătoare, dar atât de adevărate, pe care Toni Morrison le-a folosit în discursul ei de acceptare a Premiului Nobel. Pentru ea literatura nu a fost niciodată divertisment.  Povestea pe care o folosește ne ajută să vizualizăm puterea magică a limbajului atât ca forță de creare a vieții, cât și ca unealtă de distrugere a ei. La început a fost cuvântul … și, probabil, cuvântul va fi și ultimul când vreun ordin dement va comanda apariția ciupercilor nucleare pe cerurile care încă mai sunt relativ albastre deasupra noastră.

Sau poate, poate încă mai există speranță! Cuvintele, literatura creează lumi noi, poate mai bune. Limbajul este responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi. Ne ajută să ne cunoaștem, chiar dacă nu ne vedem. Mai ales azi când nu știm dacă vedem o imagine construită de inteligența artificială sau una reală. Tinerii care au vrut să-și bată joc de ea, au și ei așteptările lor, speranțele lor de a folosi limba semnificativ pentru ei, de a învăța ceva util pentru ei, nu pentru alții. De aceea ei îi spun bătrânei:

Nu ne spune ce să credem, de ce să ne temem. Arată-ne rochia largă a credinței și cusătura care rupe prapurul fricii. Bătrâno, tu care ești binecuvântată să fii oarbă, tu poți folosi limba pentru a ne spune ceea ce doar limba știe: cum să vezi fără imagini. Doar limba ne protejează de groaza lucrurilor fără nume. Doar limbajul este meditație.

Iar bătrâna înțeleaptă și oarbă, după ce-i ascultă pe cei tineri, încheie „în sfârșit acum am încredere în voi. Am încredere că pasărea nu este în mâinile voastre pentru că ați prins-o cu adevărat. Uitați-vă: ce frumos este, acest lucru pe care l-am făcut – împreună.”

Pentru că limba este a tuturor și a fiecăruia în parte. Toți suntem răspunzători pentru ea. Când ne grăbim să spunem cât mai multe, cât mai repede, uităm că, indiferent cât de eficienți am fi, nu putem avea nouă femei gravide pentru a da naștere unui copil sau unui poem doar într-o lună. Natura își urmează cursul ei, ritmul ei și, la timpul cuvenit, cu eforturi, chinuri, dar și cu mare bucurie, se naște o minune la care ne închinăm toți. Limba noastră, cea în care ne-am născut.

LECTURI

Neașteptatele întâlniri premeditate

Posted on

De multă vreme mi-am propus să mă opresc la Târgoviște să-l cunosc pe Mihai Stan, redactorul șef al revistei Litere, cel care a avut amabilitatea să-mi propună o rubrică în revista pe care o conduce. N-a fost să fie decât recent, în a doua zi de Rusalii, pe o căldură de foc când a avut amabilitatea să mă primească la sediul Editurii Bibliotheca și să împărtășească rapid cu mine activitatea care de aproape 30 de ani se desfășoară într-un cadru construit cu atenție și grijă de domnia sa pentru a proteja și promova scriitori.

Am făcut schimb de cărți: ale mele puține și subțiri, ale domniei sale multe și voluminoase. Și sigur ne-m oferit autografe pentru că o carte care nu spune de unde o ai, când ai primit-o și eventual de ce, este o carte fără suflet, fără istorie, fără legătură cu viața. Mihai Stan mi-a oferit un autograf pe care-mi face plăcere să-l redau mai jos. Scrisul este elegant, evoluat desigur pentru că este scrisul unui profesor de limba română, un scris cum rar mai întâlnești azi chiar la profesori, ce să mai zic de majoritatea elevilor sau studenților care se scuză că nu mai știu să scrie de mână pentru că au devenit anexă a unor tastaturi.

Autograful este scris cu verde pentru a sublinia, zice domnul profesor Mihai Stan, vârsta mea primăvăratică, 72 de ani ai mei față de cei 81 ai domniei sale, dar eu citesc semnele prin formația mea de specialist între altele de gândire creativă, leadership și, desigur, comunicare în afaceri. Verdele este culoarea creativității și am considerat folosirea ei  pur întâmplătoare ca un simbol benefic pentru continuarea unei colaborări care mă onorează, mă ajută și mă disciplinează.

Am început să citesc cu sufletul oarecum strâns Viața mea este o carte deschisă pentru simplul motiv că are 424 de pagini. Dar, surpriză, cartea se citește ușor, este scrisă alert cu inserții interesante despre evenimente și persoane din epoca la care face referire autorul. Sincer, am sărit destul de repede și la Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, aproape 500 de pagini. Le-am citit, le citesc încă, în paralel. Sunt o lectură fascinantă, mai ales pentru mine care am fost destul de departe de viața literară, nu și de cea culturală în general. Sigur că în prezent totul este fluid și domeniile se întrepătrund pentru a capta cumva atenția din ce în ce mai fragilă și nestatornică a consumatorului de artă, literatură, cultură în general. Dar este un privilegiu să privești peisajul cultural românesc prin ochii lui Mihai Stan care are acest dar, destul de rar la noi, de a privi cu oarecare detașare, cu mărturisită ironie și, oh, Doamne, autopersiflându-se, la lumea din jurul lui. Asta nu înseamnă că ar fi îngăduitor cu cei care-i intră în sfera de interes. Dimpotrivă. Este acid și tăios și, la nevoie, știe să și înjure neaoș și recunoaște că are talent în domeniu. Și totuși, cartea are un aer de ținută academică modernă, dacă vreți anglo-saxonă, dar nu neapărat, pentru că mai peste tot în universitățile de prestigiu discursul profesoral a devenit mai natural în relația cu studenții. Ariditatea teoretică a argumentației, vocabularul foarte specializat, se păstrează în partea scrisă, dar oralitatea universitarilor de aiurea este în general mult mai inteligibilă unui public laic decât a celor din țară. Ca să nu mai vorbim despre scriitori.

De asta mă și impresionează capacitatea lui Mihai Stan de a te ține legat de povestea pe care o spune cu atâta naturalețe, umor și, spun din nou, atât de rar pe plaiurile mioritice, cu o privire ușor zeflemitoare la adresa propriei persoane. Și sigur că ne face atenți de la început că este atins și domnia sa, ca mai toți autorii români, de morbul narcisismului, conform probabil principiului că dacă nu ne iubim noi pe noi, atunci cine s-o facă?

Scrie domnia sa referindu-se la narcisismul unuia dintre membrii SST (Societatea Scriitorilor Târgovișteni) un “păcat generalizat la toți literatorii români și străini, cu toți narcisiști. O istorie anecdotică a literaturii române (vol. 1) și universale (vol. 2) pe această temă ar fi un succes pentru orice editură” (Stan, 2018, p. 10). Și câteva pagini mai târziu, citând obiceiul roman de a li se șopti la ureche celor aflați în culmea triumfului „Adu-ți aminte că nu ești nemuritor” precizează din nou: “Câți dintre scriitorii pe care-i cunosc, suferind de narcisism patologic, n-ar trebui să aibă pe cineva care să-i tragă de mânecă?” (idem, p. 28)

Cărțile lui Mihai Stan sunt presărate cu mici anecdote de istorie literară sau culturală pe care le descoperi cu mare plăcere pentru că oferă un suport celor care au nevoie să li se repete că istoria românească, ca de altfel toată istoria omenirii, nu este doar derizorie și utilă numai pentru a fi demontată, demitizată sau deconstruită în funcție de pregătirea, preferințele sau capacitățile personale ale celor care se ocupă de acest gen de activități, ci este un spațiu fertil care poate oferi modele celor care au nevoie de ele. Și avem, din diverse motive, toți nevoie de modele. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru a dezbate argumentat și decent de ce suntem ceea ce suntem și cum am ajuns aici. Din păcate la noi dezbaterile sunt și ele polarizate în funcție de … multe elemente, dar, mai cu seamă, din punctul meu de vedere, de lipsa educației în general (nu neapărat a diplomelor) și a respectului pentru tradiție, cultură și, da, da, pentru vârstnici sau dacă doriți, seniori. M-a surprins în mod plăcut referința la Zaharia Stancu pe care o redau mai jos și apoi cea la eternul nostru “of”, Nobelul literar, de data asta referitor la Marin Sorescu, deși sunt mai multe astfel de mențiuni în jurnalul lui Mihai Stan. Vă invit să le căutați.  

“… se mai gândește cineva că pe 5 octombrie 1902, în casa unor țărani din satul Salcia-Teleorman, se năștea Zaharia Stancu, cel care ar fi putut fi laureat al Premiului Nobel (americanul Frank Kirk îl comparase cu Faulkner, Steinbeck și Whitman). Prefața autoarei îmi reamintește și faptul că Zaharia Stancu a fost de patru ori președinte al Uniunii Scriitorilor și că, adevărat mare boier, i-a ajutat pe toți confrații, mai mult sau mai puțin talentați. Se zice, e deja legendă, că șoferul Uniunii Scriitorilor ar fi exclamat în convoiul funerar “A murit ultimul mare boier…” (Stan, 2018, p. 14).

Despre metaromanul, cum îl numesc pe bună dreptate unii dintre analiști, Drumul cărții ne povestește și Vasile Bardan în Stan (2024, p. 235): „În 1992, își amintește cu regret Eugen Simion, Sorescu fusese reținut în faza finală a selecției pentru pemiul Nobel pe lista scurtă. N-a fost vorba de nenorocul românesc″ (Emil Cioran) ci de trei detractori care, se zice,, au trimis un memoriu cu acuzații invidioase că tânărul lor coleg ar lua Nobelul. Eugen Simion „a păstrat discreția″, dar Dan Zamfirescu a declarat: „Eu am scris despre doi dintre cei trei. Ei sunt implicați direct în refuzul premiului pentru Marin Sorescu. Unul e Dinescu, alta e doamna Blandiana și al treilea, Dumnezeu să-l ierte, Augustin Doinaș″.

O viață plină de aventuri, capcane și, de ce nu, primejdii adevărate care pândesc pe cei care se încumetă să intre pe terenul literar autohton, teren devenit și el, mai ales aspirațional, unul funcționând sub legitățile (oare?!) economiei de piață și ale unui management performant modern care la noi nu există decât, cel mult, în vise, adică în lumea virtuală.

De multe ori m-am întrebat și continui s-o fac de ce ne apucăm unii dintre noi de scris? La orice vârstă, dar cu precădere la bătrânețe. Ne interesează gloria, recunoașterea celor din jur, succesul financiar, dorința de nemurire, toate la un loc? Sigur, sunt doar câteva din gândurile care frământă, probabil, pe toți cei care au cutezanța sau nesăbuința de a explora această lume.

Iată că Mihai Stan ne dă răspunsuri elocvente, multiple și însoțite de exemple din activitatea proprie, dar și a altora, oferite cu aceeași dorință a celui care a fost și a rămas toată viața profesor de a (re)forma oameni care sunt așa cum sunt și suntem și, mai ales, cu dorința de a lăsa mărturie celor care vin după noi și care sunt formați, în mod deosebit, prin ceea ce află de pe diverse ecrane, foarte adesea neștiind nici ce , nici cum să caute așa cum te-ai aștepta de la ei care s-au născut cu telefonul deștept în mână. Și, în mod incredibil, se opresc la ce le aruncă Google la o primă strigare, fără a reformula cuvintele cheie, a găsi altele noi, ce să mai vorbim despre a căuta în alte limbi pentru că vei primi și alte informații, adesea importante. De ce? Pentru că aproape nimeni nu-i învață nici să caute, dar nici despre importanța muncii, a disciplinei și respectului pentru lucrul bine făcut. De asta mă bucur când întâlnesc în Drumul cărții trimiteri la munca pe care o fac cei care își urmăresc cu pasiune visele și nu așteaptă ca ele să fie împlinite prin diverse intervenții divine sau de altă natură (mai ales de altă natură că și rugăciunea este, pentru a ajunge să fie ascultată, dificil de spus). „Fac meditație la greu – zice Mihai Stan – și parte din banii câștigați cu nemeritată trudă – e sinucidere curată să meditezi niște copii care, vizibil, urăsc cartea. Banii, în cea mai mare parte se duc pe mobilierul de la Librăria Gaudeamus, pe diverse alte cheltuieli …″ (Stan, 2018, p. 14).

Dar barierele organizaționale? Am multe naivități, dar relativ puține în privința vieții asociative. Despre admiterea în Uniunea Scriitorilor din România după 8 ani de “evaluare”, o adevărată “halima”, Mihai Stan povestește savuros, dar și acid, luminând pentru cei interesați lungul și întortocheatul drum al recunoașterii organizaționale, mai ales când este vorba despre elemente atât de dificil de cuantificat și exprimat precum calitatea și reputația unei opere și a unor instituții. Căci ce altceva sunt construcțiile pe care le-a fondat, crescut și îngrijit cel care a bătut atât de îndelungat la porțile unei bresle profesionale care are criterii, ceea este firesc și necesar de altfel, dar nu întotdeauna foarte transparente și adesea interpretabile, ceea ce este, desigur, mai puțin firesc. Și, iată pe viu în acțiune inteligența socială care l-a ghidat pe eroul nostru, folosesc termenul la propriu și lipsit de ironie, către filiala din Pitești a Uniunii Scriitorilor. Unde a și fost primit, dar numai în urma unei contestații.

Poate cel mai important, pentru mine, element al acestei insistențe de a deveni membru într-o asociație profesională, mai ales azi când există atâta inflație de amatori de titluri și de glorie, oricât de efemeră, este recunoașterea autorului, cam insolentă și, aș zice, adolescentin provocatoare, dar pe care am auzit-o de la mai multă lume, că “la USR mă atrage doar pensia, aș zice că SST e infinit mai activă în lumea literară târgovișteană, națională chiar” (Stan, 2018, p. 70). De altfel această idee revine de mai multe ori de-a lungul Drumului cărții, semn că a fost, în mod firesc aș zice, un punct nevralgic în viața literară profesională a lui Mihai Stan. Și, sigur, nu doar a lui.

Mă opresc deocamdată aici, pentru că acest articol devine mult prea lung pentru capacitatea de concentrare, mai ales pe caniculă, a cititorului de azi. Dar există multe lucruri pe care cele două cărți dăruite de Mihai Stan mi le-au dezvăluit. Sper să revin asupra lor în curând pentru că sunt deosebit de interesante, actuale și, vorba scriitorului, trebuie să mă eliberez sau să mă liniștesc că le-am descoperit și, iată, le împărtășesc cu posibili cititori. Ca de exemplu, plăcerea folosirii unor cuvinte frumoase pe care crezi că le știi, dar e mai bine să le cauți, caligrafia (și nu doar în dialog cu Mircea Horia Simionescu), scrierea de la dreapta la stânga, obsesia morții privită din multiple perspective, conciziunea scrisului, dar și a vorbirii la români, aspectele financiare ale unui domeniu care este perceput ca rupt de realități de economice, de atragere de fonduri, de evaluare, monitorizare și, în general, de existența unei echipe de management care să se ocupe de partea administrativă a vieții organizaționale atât de complexe pe care Mihai Stan a construit-o în jurul Literelor și a Editurii Bibliotheca.

Referințe

Mihai Stan, 2018, Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Mihai Stan, 2024, Viața mea este o carte deschisă. Opera Omnia, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

LECTURI

Transfer

Posted on

Un roman de Andrei Mocuța, autor despre care puteți afla amănunte mai multe aici. Și dacă veți avea curiozitatea să dați clic (sic!) veți descoperi că Andrei Mocuța are câteva din publicațiile sale postate integral pe pagina Uniunii scriitorilor din Arad. Foarte interesant pentru mine, mai ales că se pare că este singurul care a făcut acest lucru – poate greșesc, dar am verificat la vreo 5 – 6 membri ai filialei și niciunul n-a avut nimic publicat acolo dincolo de biobibliografie. Generozitate, marketing? Aș înclina să cred că este o înțelepciune de adevărat scriitor pentru care este mai important să te citească tot mai multă lume decât doar cei care-și pot permite costul unei cărți, indiferent de cât de mic este acesta.  

Revenind însă la Transfer – poate n-aș fi citit niciodată această carte dacă nu l-aș fi cunoscut pe autor. Mă bucur că l-am cunoscut și mă bucur că așa am citit și cartea. Destul de repede aș zice, între Moș Nicolae, ziua când am cumpărat-o și câteva zile înainte de Crăciun. Și, sigur, între timp am mai avut o mulțime de alte lucruri de făcut. De la operație de cataractă la pregătiri bunicești pentru Crăciun. Pe foarte scurt nu m-am plictisit, și am terminat cartea ceea ce, mi-e jenă să recunosc, nu pot spune despre o mulțime de alte romane (din toate culturile, dar mai ales din a mea) care zac împrăștiate prin casă și așteaptă să fie “reluate”. Vina este clar a mea. Și, da, știu exact că o carte lăsată pentru mai târziu, pentru că nu te-a atras așa cum ar fi trebuit s-o facă, este, cel mai probabil, o carte pe care n-o vei mai relua.

De ce mi-a plăcut Transfer? Probabil pentru că sunt și eu profesoară și empatizez cu întâmplările povestite de Mocuța. Sau probabil pentru că am găsit în carte pasaje care mi-au plăcut în mod deosebit și mi-au adus aminte de puterea pe care am avut-o ca profesoară, nu neapărat în realitatea socială, cât asupra minții celor din sfera mea de influență, și de puterea pe care o are un creator de lumi. Adică un scriitor.

“Atunci când scrii, poți fi oricine. Poți fi cerșetor, poți fi împărat, poți fi zeu, poți fi astronaut, oriunde în univers. Poți fi unul dintre strămoșii tăi pe care n-ai apucat să-i cunoști. Poți fi personaj în propria ta minte, nu trebuie să dai la nimeni explicații. Îți poți imagina viața pe care n-ai reușit s-o trăiești până acum. Nu este, în totalitate, și cazul meu. Din păcate, ceea ce veți citi în continuare e mai mult decât ficțiune. Adevărul poate îmbrăca mai multe forme.”

Transfer, p. 14

Puterea este un drog extraordinar și se manifestă, adesea insidios, mai ales în zonele considerate lipsite de ea. Foarte puțini profesori vor recunoaște că au acest dar de a schimba minți, destine etc. etc.  Sigur că vorbesc de profesorii cu har, cei care chiar cred în ceea ce fac, nu de cei care sunt cu ochii pe grilele de promovare. Deși și aceia au puterea lor, dar izvorâtă dintr-o disonanță negativă care, din păcate, schimbă lumea nu neapărat în bine. Iar Mocuța ne prezintă o alegorie gigantică și devorantă a puterii reprezentată prin administratorii unui sistem de învățământ cosmetizat, dar rămas semnificativ la fel de-a lungul timpului. Este doar unul dintre cele mai conservatoare sisteme sociale, nu doar la noi ci oriunde pe acest pământ. Doar o putere mai mare și o forță de constrângere bine pusă la punct pot spera să urnească lucrurile din loc în educație. Ca, de exemplu, o pandemie. Dar iată că divaghez. Nu că Andrei Mocuța s-ar supăra. Doar recunoaște el însuși că iubește “la nebunie parantezele” (p. 35) și acest lucru este mai mult decât evident în Transfer.

Ce mi-a mai plăcut este întrepătrunderea planurilor acțiunii, a lumilor diverse, reale sau virtuale, a modalității de trecere de la un capitol la altul. De exemplu capitolul 10 din Partea întâi se termină cu întrebarea pusă de un enigmatic personaj la Schönbrunn: „Încă mai sunteți aici?” Pentru a fi reluată de mitologica doamnă Pârjol (numele sunt descriptive, dacă nu sunt reale) în capitolul 11. “Încă mai sunteți aici? ne-a aruncat matroana o privire plină de ură.” Sau capitolul 34 din Partea a treia.H care se încheie cu îndemnul către poetul Haș: „Acum mai povestiți-mi și dumneavoastră ceva despre Socrate. Sau Platon.” Pentru a deschide apoi capitolul 35 cu „Influența școlii platoniciene e covârșitoare în Florența.” Un procedeu pe care l-am mai întâlnit în literatura americană. Dar Mocuța are instinctul literar matur de a nu transforma în manierism o chestiune de tehnică artificială dacă nu își găsește justificarea în roman (legătura dintre lumi).

Mi-a plăcut coperta. M-am tot întrebat cine a creat o copertă atât de adecvată și care, pentru mine, are sensuri multiple cel mai vizibil însă făcând trimitere la capitolul 11. Dar nu numai. Da, știu, sensurile sunt în ochii și mintea privitorului/cititorului. Probabil pentru că am fost parte a sistemului am atâtea ancore de sensuri. Și am descoperit ceea ce era evident de clar pe manșeta copertei 1: eberhard grossgasteiger pe Unsplash. Este, cu alte cuvinte, imaginea unui grafitti din Italia. Vedeți mai jos. Și, da, titlul este un om meditând, ceea ce descrie la modul foarte general romanul, dar meditația lui pare să aibă loc nu neapărat pe o gură de rai, dimpotrivă! Mă opresc însă aici cu interpretările freudiene pentru că adesea ele spun mai multe despre analist cât despre cel analizat! 😉

https://unsplash.com/photos/illustration-of-man-sitting-with-meditating-pose-mguOI30Cfs8

Ce mi-a mai plăcut citind romanul și recitindu-l pentru această mini recenzie care sper să vă îndemne să-l citiți pentru că sensurile le descoperim fiecare dintre noi, ele nu sunt date în totalitate nici de autor și nici de recenzor, sunt multiplele trimiteri, directe sau indirecte, din și către culturile occidentale. De exemplu, o discuție deosebit de interesantă are loc în capitolul 30, la paginile 114-115 și se încheie cu: „A scrie înseamnă a crea noi legături între tine și lume. Înseamnă a intra în vibrație.” Capitolul 31 începe cu: „Vibrație și uimire. Uimire și cutremur (după titlul unui roman de Amélie Nothcomb)”.  Legături, conexiuni, întrepătrunderi, sensuri re/descoperite toate peste o poveste care poate satisface și gustul cititorului foarte grăbit să afle cine? de ce? cum? Adică a unei părți destul de mari a cititorilor de azi care vor acțiunea/povestea/scenariul uitând adesea că ele se clădesc pe o lume de sensuri și semnificații pe care nu le poți descoperi într-o clipire.

Ce mi-a plăcut mai puțin la roman? Nici măcar nu cred că-i pot reproșa ce urmează în întregime autorului, cât mai degrabă societății noastre extrem de tradiționaliste în fond și paternaliste – mai ales în cultură. Mda, și politică. Și … Mă opresc însă, vorba lui Mocuța, v-ați prins deja. Mă refer la stereotipurile de gen, aș zice mai profunde la noi decât în restul Europei. Da, trist dar adevărat, suntem încă pe ultimul loc în UE la acest punct. Mda, nici nu vreau să aud comentariile voastre. Dar adevărul este că harpiile, (ha, ha, știu … dar și grecii, adevărat cei moderni sunt pe ultimele locuri la egalitatea de gen) sunt Pîrjol și Pîndaru, iar Mănușă săraca ce să facă, se pliază până, probabil, se va transforma sau se va transfera în lumea puterilor demonice. Răul crește mai ușor ca binele. Sigur că partea a patra este o poveste/vis/ghicitoare/ce credeți voi că este în care femeile, de diverse vârste, interacționează în moduri pe care nu vreau să le deslușesc aici pentru că cine știe unde aș ajunge. Dacă aș ajunge undeva. Dar, mi s-a părut foarte semnificativ avertismentul prin care se încheie Partea a treia.H: „… aviz amatorilor: moartea poartă rochie, o rochie excesiv de mulată. Uneori, pseudonimul ei este Marilyn Monroe.”

Dacă ați ajuns aici să fiți convinși că am făcut recenzia unei cărți care merită citită. V-o recomand cu toată căldura. Doar cărțile mediocre nu ridică întrebări sau nu deschid controverse. Transfer este o carte care ne amintește constant că viața este complexă, adesea complicată, „o poveste lungă”, dar poveștile sunt cele care ne vor salva.

LECTURI

Despre Dori Lederer și dezbrăcarea de aripi

Posted on

Ziua de 25 septembrie este plină de semnificații subiective pentru mine. La ele s-a adăugat ieri și o lansare de carte, al cărei afiș îl găsiți mai jos.

Ce nu găsiți în afiș este atmosfera lansării, plină de suflet și vibrație pozitivă. Dar cine este autoarea? Dori Lederer s-a născut la Craiova, unde a studiat la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova. Din anul 2000 viața a purtat-o spre alte locuri și în prezent locuiește în Portugalia. Este în primul rând poetă și a mărturisit dificultatea de a scrie proză în care nu poate folosi limbajul concentrat, criptic, simbolic al poeziei. Dar poezia îi ritmează și, aș zice, îi înnobilează proza. Dacă vreți să vă convingeți puteți degusta din romanul lansat ieri aici.

Pușa Roth, directoarea Editurii Leviathan, a deschis evenimentul remarcând că rostul autorului este să slujească în primul rând cartea, limba în care a fost scrisă, și nu invers, respectiv să se laude cu opera sa. O remarcă semnificativă ținând cont că autoarea noastră trăiește de peste 20 de ani în Portugalia, dar continuă să scrie într-o frumoasă limbă română slujindu-și astfel publicul din țară și, probabil, hrănindu-și astfel propriile rădăcini.

De la d la s: Pușa Roth, Dori Lederer, Costin Tuchilă.

Cu ce am rămas de la această lansare? Cu bucuria de a fi participat la un dialog natural între autoare, editură și public. Cu descoperirea sau doar reamintirea că scrisul online de succes se transformă, atunci când este de calitate, în cărți tipărite de succes. Întrebări, răspunsuri, emoții. Dori Lederer și-a prezentat temerile, alegerile, credințele care o fac să se disciplineze aspru pentru a putea scrie și preda la timp “episoadele” care au fost inițial publicate pe portalul Editurii Leviathan. La o întrebare din public despre actul ei creativ a răspuns simplu: “îmi pun ceasul să sune la ora trei dimineața, mă scol și scriu până când trebuie să mă pregătesc să plec la serviciu. Și am un serviciu foarte greu. Muncesc enorm.” O lecție simplă și naturală despre disciplina scrisului.

Cu ce am mai rămas? Cu impresii și comentarii despre carte și dorința unei cititoare să ajungă acasă pentru a citi cartea pe nerăsuflate. „Am s-o citesc toată noaptea să văd dacă diferă de online.” Evident cu volumul pe care autoarea a avut amabilitatea să-mi scrie câteva cuvinte, dar și cu un alt volum, de proză scurtă, publicat tot la Editura Leviathan, cu straniul nume “Herr Wang și genitivul” al Letiției Vladislav pe care autoarea ni l-a oferit cu generozitate.

Aș putea să mai evoc momente interesante de la lansarea de carte, dar mă grăbesc să-mi continui lectura. “Când îngerii se dezbracă de aripi” este realmente o carte fascinantă pe care n-o poți lăsa din mână odată ce ai deschis-o. O puteți cumpăra de la librăria Eminescu.

LECTURI, READINGS

Da vieții – Yes to Life

Posted on

Din The Marginalian, buletinul cultural al Mariei Popova din 6 septembrie 2023. Da vieții, în ciuda oricăror împrejurări: prelegerile pierdute ale lui Viktor Frankl despre cea mai profundă sursă de sens. De fapt, o reluare din arhivă.

“Astăzi, fiecare îndemn la acțiune este generat de cunoașterea că nu putem avea încredere în nicio formă de progres. Dacă astăzi nu putem sta deoparte, este tocmai pentru că fiecare dintre noi știm ce și cât „progresează” ceva. Astfel, suntem conștienți că progresul interior este posibil doar pentru fiecare persoană, în timp ce progresul în masă constă cel mult în progres tehnic, care ne impresionează doar pentru că trăim într-o eră tehnică.”

Mi s-a părut adecvat și pentru creativitate. Individual stăm (relativ) bine. Ca societate?! ☹

Print screen.

From Maria Popova’s newsletter, 6 September 2023, Yes to Life, in Spite of Everything: Viktor Frankl’s lost lectures on the deepest source of meaning. Actually, an admirable piece from the archive of The Marginalian.

“Today every impulse for action is generated by the knowledge that there is no form of progress on which we can trustingly rely. If today we cannot sit idly by, it is precisely because each and every one of us determines what and how far something “progresses.” In this, we are aware that inner progress is only actually possible for each individual, while mass progress at most consists of technical progress, which only impresses us because we live in a technical age.”

I thought it’s relevant for creativity as well. Individually we are doing (relatively) well. As a society? ☹