Coperta volumului apărut în 1989 la Paris și în 1990 la București.
Așa cum spunea de 1 Martie una din apreciatele mele masterande, Simona Adam, “Meriți să te bucuri de viață, fără vină. Poți avea o stare de bine, iar asta nu duce automat la o stare de rău pentru ceilalți. Nu uita să fii bine ca să poți face bine! O primăvară cu pace tuturor!”
Prin urmare vă invit la o lansare de carte. La Curtea de Argeș, iar mai spre vară o reluăm și la București. Detalii: sâmbătă 12 martie 2022, ora 12, Muzeul Municipal Curtea de Arges, Sala Basarabilor.
Și aici aveți o invitație mai “comunicativă” care sper că vă va convinge cât este de important să ne întâlnim, să vorbim, să citim și să ne împărtășim gândurile. Diversitatea lor ne dă puterea să ne bucurăm de viață și să mergem mai departe. La mulți ani, primăvară, chiar dacă la Curtea de Argeș ninge ca de Crăciun.
Ziua națională Brâncuși am sărbătorit-o cu mare bucurie la Muzeul Municipal de Istorie Curtea de Argeș. Invitația îmi spunea că vor fi doi vorbitori deosebiți: ÎPS Calinic Argeșeanul si dr. Luiza Barcan, critic și istoric de artă. Cei doi vorbitori ne-au oferit, fiecare în felul său, un prilej de reflecție asupra operei brâncușiene și nu numai. Cu politețea sa deosebită, dar și cu galanteria sa proverbială, ÎPS Calinic a invitat-o pe Luiza Barcan să se adreseze prima auditoriului numeros.
Luiza Barcan a vorbit, bine documentată, cu referințe clare și argumente pertinente despre dimensiunea creștină a operei brâncușiene, despre spiritul și procesul creator al artistului și, mai ales, despre aforismele sale – spuse, dar nescrise ci doar transcrise de cei apropiați momentului rostirii.
Am reținut de la Luiza Barcan discuția despre austeritatea artei: “Artistul modern nu este un animal de lux, ci este un animal auster. Arta lui nu se comite decât în austeritate şi în dramă – ca o crimă perfectă.”
ÎPS Calinic, înconjurat de un teanc de cărți pe care ulterior le va folosi în prezentare, vorbește liber în stilul aș zice mai degrabă anglo-saxon, relaxat, ironic și uneori chiar “răutăcios”. L-am citat pe omul de cultură Calinic Argeșeanul referindu-se la sine, plin de autoironie, semnul superiorității intelectuale, în aceeași filieră anglo-saxonă amintită.
Prezentarea ÎPS Calinic a fost un adevărat regal, o șampanie savuroasă, plină de arome poate necunoscute, poate uitate, care ne-a învăluit într-o erudiție nicicând deranjantă, întotdeauna naturală și apropiată auditoriului pentru că “ceea ce vă spun acum sunt sigur că știți fiecare dintre domniile voastre”.
Un diplomat desăvârșit, un cercetător erudit, un povestitor savuros și cu nerv, care te atrage și te ține captiv cu voia ta, am ascultat cu mare plăcere cuvântarea domniei sale pornită firesc de la studiul Patriarhului Daniel „Brâncuşi – Sculptor creştin ortodox” din care ne-a citat fragmente elocvente.
Iar apoi ne-a trecut prin diverse momente din viața lui Brâncuși, făcând conexiuni cu istoria mare, din care doar punctez câteva repere: “Rugăciunea”, comanda Elizei Stănescu în amintirea soțului iubit, a fost comandată în primăvara anului 1907 și Brâncuși a lucrat la ea pe fundalul răscoalelor țărănești; “Piatra de hotar” – 1945 – sfârșitul războiului; “Sărutul” – trădarea lui Iuda / pictura lui Giotto; “Oul” – Oul dogmatic – Ion Barbu (Că vinovat e tot făcutul, /Si sfânt, doar nunta, începutul.) Toate trimiterile și referințele subliniind, din diverse unghiuri și cu diferite lentile, vocația creștin ortodoxă a sculptorului. Toate acestea se pot completa cu textul “Pace și bucurie cu Brâncuși” de aici.
Cuvântarea s-a încheiat rotund cu oferirea cărții “Brâncuși și Psalmul Creației” celor prezenți la eveniment. Cartea, în patru limbi – română, engleză, franceză și italiană – este o bijuterie elegantă apărută la Editura Fundației Calinic Argeșeanul, Oiești Pământeni, în 2021. Este o carte pe care oricine și-ar dori-o în bibliotecă mai ales înnobilată de autograful autorului. Și am admirat încă o dată desăvârșita gentilețe a ÎPS Calinic care cu răbdare a semnat fiecare carte dedicând-o persoanei care i-o prezenta.
Din public au vorbit Ștefan Dumitrache subliniind contribuția norocului în devenirile oamenilor – rolul lui Grecescu, perier și consilier județean la Craiova, care i-a oferit adolescentului Brâncuși o bursă la Școala de Arte și Meserii. Apoi, academicianul Gheorghe Păun și-a mărturisit bucuria atât față de noua apariție editorială cât și față de așezământul cultural care i-a făcut posibilă tipărirea.
În plus, Gheorghe Păun a mărturisit că suferă de urmuzită cauzată, cel mai probabil, de Anul Urmuz, respectiv 2023, când se împlinesc 140 de ani de la nașterea scriitorului și 100 de la moartea sa.
A fost un eveniment aniversar foarte reușit, frumos în spiritul brâncușian al bucuriei pe care arta adevărată trebuie s-o ofere privitorului.
Un eveniment incitant despre “Puterea Reinventării“. Primul invitat este Yuval Noah Harari unul din autorii mei preferați. În 2019 am plătit 1500 lei pentru a participa la Brand Minds la Sala Palatului și a-l asculta pe Harari vorbind despre “Sfârșitul lui homo sapiens: când încetează oamenii să fie umani? // The End of Homo Sapiens: When do humans cease being human?” Am scris despre asta aici.
Acum l-am ascultat gratuit pe platforma Converge a companiei Globant. A vorbit despre “Cum poate tehnologia să-i ajute pe oameni să-nflorească // How Technology can Make Humans Flourish”. Participarea gratuită la evenimente de excepție este unul din beneficiile vieții online în care ne-am găsit dintr-o dată de la începutul pandemiei. Și am participat la foarte multe astfel de evenimente.
Dar ce fel de firmă este Globant? Vorba lui Guibert Englebienne, unul dintre co-fondatori, este cea mai puțin cunoscută firmă din lume care produce lucruri pe care le folosește toată lumea. Cu alte cuvinte este o companie de soluții de programare. Iar Converge 2021 este a 15-a ediție a evenimentului executiv organizat de Globant prin care se adună unele dintre cele mai strălucite minți care schimbă viitorul. De ce este gratuit? Există multe explicații, dar să o luăm pe cea mai evidentă: pentru că este mai bine să colaborăm, să învățăm unii de la alții dacă vrem ca miracolul tehnologic în mijlocul căruia trăim să ne ajute să devenim mai buni, mai creativi, și nu să fim sclavii tehnologiei sau a celor care pun profitul deasupra valorilor umane.
Ce a spus Harari la acest eveniment? Ceea ce în principiu cam știam – că tehnologia în sine nu este nici rea, nici bună și că noi oamenii suntem cei care putem s-o folosim în funcție de modul în care privim lumea și rolul omului în ea. Sigur că a spus aceste lucruri folosind exemple deosebite, făcând legături inedite și încercând să dea un mesaj pozitiv care se bazează pe investiția în educație. Câteva repere ale discursului lui Harari:
Cum ne va influența tehnologia în viitor? Depinde de modul în care suntem pregătiți să înțelegem (1) esența umanității și (2) relația dintre oameni și tehnologie.
Altfel spus, sunt oamenii recipienți pasivi ai tehnologiei care îi controlează și îi supraveghează sau, dimpotrivă, sunt creatori activi de tehnologie care îi ajută să-și dezvolte și mai multe creativitatea?
Un exemplu fascinant a fost cel despre inventarea scrisului în vechea Mesopotamie. Această “tehnologie”, scrisul cu o unealtă ascuțită pe o tăbliță de lut, a fost inițial o dezvoltare înrobitoare pentru oamenii de rând care erau controlați și obligați să plătească taxe pentru orice activitate efectuată. Scrisul era considerat la început un element de control pentru că prin el se puteau înregistra și arhiva activități multiple pe care altfel nimeni nu le putea ține minte. Sigur că în timp scrisul a fost folosit și în alte scopuri, iar azi ne gândim foarte adesea la creația literară atunci când ne gândim la scris. Și Harari ne oferă exemplul frumos al primei poetese care a lăsat urme ale creației ei poetice: Enheduanna, marea preoteasă a zeiței Inanna, din Ur, Mesopotamia.
Următoarele exemple sunt din zona platformelor sociale și se referă la youtube și aplicațiile pentru întâlniri sau găsirea de parteneri. Ambele exemple se bazează pe aceeași abordare: utilizatorii sunt pasivi și consumă orice li se dă, devenind astfel prizonierii internetului, sau dimpotrivă, sunt proactivi, își creează propriile videoclipuri sau își construiesc cu grijă relațiile amoroase, schimbându-se și adaptându-se în cadrul acestui proces.
Sigur că Harari ne ridică o nouă provocare atrăgându-ne atenția că, în condițiile democratizării masive a accesului la internet, conținutul devine foarte ieftin. Oricine poate genera conținut și îl poate urca pe diverse platforme. De unde și multiplele strigăte de groază că nu vom mai putea discrimina între diversele tipuri de discursuri. Ceea ce este profitabil, pentru afaceri, este atragerea și menținerea atenției utilizatorului, chiar și câteva secunde. Cum se face asta? Simplu, platformele consideră că oamenii sunt ființe simple, manipulabile prin frică, lăcomie, curiozitate ieftină, bârfă. Și, de aici, ajungem la o discuție interesantă despre diferența dinte iad și paradis. Ca metafore sau poate ca entități în care foarte multă lume crede și, paradoxal, adesea nici nu ne gândim că între cele două distanța este foarte mică. Un click. Suntem oare mai aproape de iad sau de cer? Cum am putea să vedem mai clar?
Răspunsul este firesc – prin educație. La toate nivelurile. Investiții masive în educație pentru ca lumea să se adapteze la noile tehnologii, să le înțeleagă și să le folosească pentru a-și depăși condiția umană și a deveni mai buni față de noi înșine și față de lumea care ne-nconjoară. Simplu și, totuși, atât de greu.
“Bodies with vaginas”/corpuri cu vagine, “birthing people”/oameni care nasc, “menstruating people/oameni cu menstruație” și alte astfel de construcții care mai de care mai corecte politic într-o lume din ce în ce mai dezumanizată și mai dezinteresată de soarta individuală a ființelor fie că sunt copii, femei sau bărbați. încearcă să redea demnitatea celor care cred că și-au pierdut-o sau, probabil, n-au avut-o niciodată.
Vorba autoarei / autorului: oare de trebuie să denumim altfel doar femeile? De ce nu și bărbații? De ce ei n-ar fi numiți “prostate-havers”/deținători de prostată, “ejaculators”/ejaculatori sau “bodies with testicles”/corpuri cu testicule?
Articolul dă răspunsuri provocatoare pentru a explica unele cauze ale acestor schimbări și, mai ales, subliniază posibile efecte. Foarte actuale și practice. Cel mai important? Lipsa de comunicare reală. Și posibile efecte asupra tuturor.
Vineri 24 sept.2021 am participat la webinarul cu tema “50 de ani de la restabilirea drepturilor R.P.Chineza la ONU”. Promisiunea organizatorilor a fost că vom asista la discuții despre rememorarea contribuției diplomației românești la realizarea acelui eveniment, evidențierea importanței si actualitatii Organizației Națiunilor Unite și provocările noului mediu internațional de securitate post-Afganistan.
Cine sunt organizatorii? Fundația EURISC și grupul de reflecție MEPEI (Middle East Political and Economic Institute) din România. Dr. Liviu Mureșan (EURISC) și Flavius Caba-Maria (MEPEI) au moderat evenimentul.
Ce am căutat eu la un astfel de eveniment? Dincolo de o relație profesională îndelungată cu cei doi domni, bazată în mod firesc pe teme de reflecție comune, probabil că la baza invitației primite a stat interesul meu pentru spațiul chinez și uimirea personală pentru firavele semnale ale diplomației românești față de ceea ce toată lumea denumește secolul asiatic.
Promisiunea organizatorilor a fost depășită de realitatea unui eveniment fascinant din foarte multe puncte de vedere. În primul rând participanți de elită: E.S. Doamna Ambasador Jiang Yu, Amb. Nicolae Ecobescu (prin mesaj), Prof.Teodor Meleșcanu, Prof. Adrian Severin, Amb.Viorel Isticioaia-Budura, Dr. Andrei Dîrlău. În al doilea rând, o discuție excelentă între oameni care au participat la evenimentul din 1971 sau experți specializați în relația cu China. O relatare corectă și integrală a elementelor principale ale evenimentului o găsiți aici, pe blogul lui Dan Tomozei, jurnalist român la Radio China Internațional.
Înainte să vă împărtășesc propriile mele păreri despre eveniment, să vă spun sau să vă amintesc despre ce a fost vorba.
La 25 octombrie 1971, Republica Populară Chineză a fost recunoscută ca „singurul reprezentant legitim al Chinei la Organizația Națiunilor Unite” prin Rezoluția 2758 inițiată de Albania. Până la acel moment, China fusese reprezentată de Taiwan, iar propria ei reprezentare a fost constant blocată. Rezoluția a primit 76 de voturi pentru, 35 împotrivă și 17 abțineri. România a avut un rol important în această recunoaștere, dar dacă încercați să aflați ceva despre acest eveniment istoric vă va fi foarte greu s-o faceți în limba română. Cu excepția acestui webinar și a relatărilor despre el pe care le găsiți și în acest articol. În afară de blogul lui Dan Tomozei, mai găsiți un articol și aici.
Și acum ce mi s-a părut mie interesant la acest eveniment. În primul rând că a avut loc. În al doilea rând, prezența ES Jiang Yu, Ambasadorul Chinei la București, la acest webinar și mesajul său substanțial și semnificativ care au subliniat din nou aprecierea României de către China. Doamna Ambasador a dat dovadă de o diplomație autentică în mesajul verbal transmis, dar și în elementele non-verbale pe care prezența domniei sale le-a avut în spațiul virtual.
Multe lucruri mi s-au părut deosebite, dar o să mă opresc doar asupra unor elemente nu atât politice, cât mai ales culturale și ca atare, probabil, mai puțin evidente pentru majoritatea cititorilor.
ES Jiang Yu, extraordinar de prezentă în prima parte a webinarului, a ales un fundal elocvent pentru cei care știu să descifreze semnificațiile a ceea ce se vede de către toată lumea. Precizarea ambasadorului Isticioaia-Budura a fost extrem de binevenită și a dezvăluit ceea ce mai degrabă intuiam decât avem certitudinea că există în realitate – profesioniști ai diplomației cu o pregătire bogată de cultură specifică relației Asia.
Isticioaia-Budura a subliniat că recunoaște tapiseria din spatele doamnei ambasador. Sinceră să fiu nici nu-mi dădusem seama că era o tapiserie și încă una cu bogate încărcături simbolice. Este vorba despre o donație a Chinei făcută ONU în octombrie 1974 măsurând 10 metri pe 5 metri și cântărind 280 kilograme. Detalii tehnice aici.
Ce este important aici, din punctul meu de vedere, este modul de subliniere a unor semnificații simbolice prin care cultura chineză și, în aceste momente de mare tensiune internațională, puterea chineză aleg să se prezinte, evident unitar, unei lumi profund divizate din punct de vedere ideologic. Isticioaia-Budura vede Marele Zid care se întinde de la est către vest, nu ca un element de diviziune, ci ca pe o legătură între civilizațiile occidentale și cele orientale. ES Jiang Yu zâmbește aprobator și cu plăcerea clară a unei discuții cu interlocutori nu doar avizați, ci și cunoscători profunzi a unei culturi și civilizații străvechi care a lăsat atâtea influențe asupra lumii occidentale.
Din acest punct ambasadorul Isticioaia-Budura trece elegant către relațiile paradoxale și superficial – profunde pe care China le are azi cu restul lumii. Se spune că experiența de război îi este străină Chinei. Sigur că referința vine dinspre zona americană și, desigur, se referă la războiul modern. Dar, continuă Isticioaia-Budura, toată lumea îl citește pe Sun Tzu. „Arta războiului” scrisă acum vreo 2500 de ani este percepută ca fiind relevantă azi și pentru domenii nemilitare. Un exemplu edificator despre dezvoltarea gândirii strategice îl găsiți aici, la o firmă de consultanță britanică. Și Isticioaia-Budura își încheie referința la Sun Tzu și experiența de război a Chinei subliniind: prefer să cred că există în China experiența menținerii păcii.
Discursul ambasadorului Isticioaia-Budura vine de la o personalitate care mărturisește firesc și în același timp modest că, pe lângă limbile oficiale ale ONU, vorbește și limba doamnei ambasador. Câți dintre ambasadorii români în China au putut spune că vorbesc mandarina? Da, au mai fost câțiva, dar au fost mai degrabă excepția decât regula.
Am să mă opresc aici cu speranța că voi mai scrie și despre celelalte prezentări în zilele următoare. Nu înainte de a-mi exprima din nou regretul că un astfel de eveniment nu-și găsește un ecou mai larg în presa românească.
Când lumea se transformă rapid și nu întotdeauna cum am vrea noi, spunem că au loc schimbări dramatice, critice, cu impact major asupra vieților noastre. Pandemia sau post-pandemia reprezintă exemple de subiecte apocaliptice, foarte rar și unele optimiste și, atunci când ele există, preferăm să le ignorăm conform gustului public pentru doomscrolling.
Și? Și limba noastră cea de toate zilele nu ține pasul cu aceste schimbări. Sigur că vorbesc de limba română, nu de engleza care n-are astfel de probleme pentru că ea este cea care dă tonul! Româna, o limbă minunată și flexibilă, pe care-o considerăm o raritate în lume pentru că așa devenim și noi deosebiți, este însă vorbită de o comunitate de oameni cu realități foarte diferite de cele din lumea anglo-saxonă. Și pentru că nu există realitatea, ce să facă săracii oameni? Iau cuvântul de care au nevoie direct din engleză. Unii știu ce spun, alții … mai puțin. Rezultatul? O păsărească din care fiecare înțelege ce vrea și ce poate.
Concret mă refer aici la piața muncii, la amenințările continue la adresa stabilității financiare a unei persoane și, mai ales, a unei familii. Pentru că folosirea unor cuvinte sofisticate sau doar împrumutate dintr-o altă limbă care acum este, în general, engleza nu ascunde realitatea urâtă, hâdă, a celor care-și pierd slujbele, n-au bani de mâncare pentru copii, pentru igiena și sănătatea lor de bază, bani pentru educație care ar presupune măcar alfabetizarea, inclusiv cea digitală, etc. etc.
Adesea nu îmi mai înțeleg propria limbă. Nici când o ascult și nici când o citesc. Nu mă mai deranjează de multă vreme folosirea termenului „job” pentru loc de muncă, lucru, slujbă, treabă. Este mai scurt și, probabil, perceput ca mai dinamic, mai interesant, mai atractiv. Dar să lucrăm „remote” când putem lucra de la “distanță” mi se pare scandalos pentru că denotă doar lene intelectuală, sau și mai rău un snobism primitiv! Oricum remote nu înseamnă de acasă, sau de la domiciliu cum se folosește adesea în încercarea de a localiza termenul. De ce? Pentru că “de la distanță” nu-nseamnă de „acasă”, chiar dacă-l include. Înseamnă de la distanță. Putem fi oriunde, dacă avem o conexiune stabilă la internet. În țară sau în altă parte a lumii sau, mai nou, chiar în cosmos.
Din păcate, discuțiile despre viitorul muncii în limba română sunt adesea ridicole prin limbajul folosit, dacă n-ar fi dramatice pentru că ne afectează pe toți direct sau indirect. Că vorbim de “work-life balance” sau de noile competențe necesare pentru a continua să fim activi și, evident, să fim plătiți pentru ca la rândul nostru să ne plătim dările, adesea nu poți înțelege mai nimic fără a face referință la limba engleză.
Iată un exemplu, evident scris fără diacritice: „Mai mult de 40% din companii intentioneaza sa pastreze strict sistemul de munca remote, din confortul casei.” Persoana care a scris articolul (nu, nu cred că este un dispozitiv de IA) nu știe exact ce este remote, deși în același articol scrie despre telemuncă. Da, telemuncă este un echivalent corect și acceptabil în limba română, deși nu există în DEX. Dar poate fi înțeles de oricine chiar dacă nu vorbește engleza, prin comparație cu telefon, televizor, telecabină, etc.
Și mă-ntreb, retoric evident, cum o să folosim conceptul de ”anywhere jobs” adică locuri de muncă de oriunde sau, aș zice eu, de aiurea. Atenție, este un articol profesional, bazat pe o cercetare de profil a Institutului Tony Blair.
Concluziile cercetătorilor sunt că aceste tipuri de muncă pot fi realizate de la distanță, de aiurea, la fel de eficient sau chiar mai eficient decât în locația normală de birou. Iată o schimbare majoră care ar trebui, în viziunea fostului prim ministru britanic, să se bucure de o strategie guvernamentală prin care toate aceste locuri de muncă să fie atrase spre Marea Britanie.
Dar dacă măcar o parte ar fi atrase spre România? Teoretic, chiar și practic, s-ar putea. De fapt, se și întâmplă. Ce lipsește, deocamdată, este viziunea și voința. Politică, dar și individuală.
Pentru că profesioniștii de succes le vorbesc studenților cu autoritatea practicianului, cu aura celui care nu doar că “știe” din cărți, dar chiar face lucrurile pe care noi doar le vorbim, le “teoretizăm”.
În plus, o invitație pe un fundal roz te predispune la lucruri plăcute. Și, nu în ultimul rând sunt foarte curioasă să descopăr ce-i frământă pe studenți, ce întrebări vor pune, ce probleme au sau … orice altceva.
Și iată-mă la întâlnirea moderată de colegele Elena Stoican și Magda Ciubăncan cărora le mulțumesc și aici pentru că au organizat evenimentul. Să fiu sinceră, mă așteptam la mai multă lume – și colegi și studenți, dar … fiecare are prioritățile și agenda proprie.
Radu Lilea a spus lucruri interesante, poate ușor predictibile pentru noi cei care mai cochetăm cu publicarea, dar probabil necunoscute studenților, prezentându-și industria ca pe o posibilă zonă de absorbție a absolvenților de la LMA. Care mai mult se ghiceau pe Zoom, în spatele diverselor fotografii. Oare de unde o fi moda asta cu participare fără cameră? Nu, nu este vorba de conexiune slabă sau de complexe de fundal. Personal mi se pare că este o chestiune de politețe elementară, dar nu vreau să digresez.
Piața de carte românească este una foarte mica, cu cititori în general în marile orașe. Trist și oareum intuitiv – completez eu în gând. Nu există studii de piață serioase în acest sens, zice Lilea în continuare. “Nu prea ieșim să vorbim cu cititorii. Nu-i întrebăm ce ar dori să citească.” Dar îi întreabă pe studenți: “Ar fi un domeniu atractiv pentru cariera voastră??” Îi invită de mai multe ori să-l întrerupă, să pună întrebări. Nu prea se-nghesuie nimeni.
Vorbește despre agenții literari, agenții de carte ca actori esențiali ai universului unei edituri. Ha! Ha! Mă pufnește râsul. În gând – evident. Dar, spre meritul lui, Lilea recunoaște că la noi nu există agenți pentru scriitori, ci doar pentru edituri. Deprofesionalizarea traducătorilor și redactorilor de carte este un rezultat al lipsei specializărilor din învățământ. Cu alte cuvinte este nevoie de tineri dornici de specializare. Se subînțelege că și de muncă. Dar … unde nu se muncește?
Voi ce citiți? Și cum vă alegeți cărțile? Studenții nu răspund, noi, cel puțin eu, n-o facem ca să-i lăsăm pe ei. Mă rog … Continuă Lilea. Cum alegem ce citim? După gen, recomandări, am auzit de cartea asta, ce este trendy (ca autor, ca domenii), interese de studiu, profesional, pentru a ne informa, învățare pe parcursul vieții, dezvoltarea personalității, preferăm clasicii sau contemporanii sau … după copertă.
Și urmează căteva coperți pe care le prezintă savuros. Iată câteva.
Și iată și una care te cheamă să ridici cartea și s-o răsfoiești sau să n-o mai lași până n-o termini.
Copertele sunt foarte importante, continuă Lilea, pentru că ne spun ce să nu citim.
Va dispărea cartea clasică în fața celei electronice? Nu, clar nu. Pentru lucrurile realmente importante, serioase ne întoarcem la cartea clasică. Să ne raportăm la cărți în mod critic – ne îndeamnă Lilea. Da, cartea este adesea hrană pentru suflet, dar, atenție, uneori cărțile pot fi și otravă.
Va dispărea cartea sau nu? Nerelevant, pentru că oricum citim. Citim foarte mult. DAR … ce este lectura? Esteticieni, antropologi, sociologi, etc au deconstruit lectura. Rezultatul este, paradoxal, greu de citit.
Lectura ne dă acces la un fond cultural comun, dar ne și individualizează.
Timpul a trecut rapid, Lilea este un vorbitor plăcut. Aveți întrebări? Nu? Magda îi mulțumește și îl întreabă ce crede despre “singurătatea autorului român” despre care am scris eu la un moment dat pe Facebook. Este o realitate, vine răspunsul, dar …
Știu – este un stadiu de dezvoltare al pieței, al industriei. Chiar și a noastre, a oamenilor. De ce citim? Dar de ce scriem?
O întâlnire excelentă mai ales prin întrebările pe care ni le-am pus și la care reflectăm în continuare.
Ați auzit vreodată de conducere (da, da – adică leadership) și umor?
Naomi Bagdonas și Connor Diemand-Yauman, ambii de la Standford Graduate School of Business și interesați să creeze culturi mai productive, conectate și mai vesele în echipe care lucrează de la distanță. Ei spun că există cercetări medicale seriose care susțin afirmațiile lor: neuroștiința râsului.
Liderii cu simțul umorului sunt considerați cu 27 la sută mai motivați și mai admirați. Angajații lor sunt cu 15% mai implicați. Echipele lor au de două ori mai multe șanse să rezolve o situație dificilă care are nevoie de creativitate.
Umorul nu este doar pentru distracție. Este, de asemenea, o abilitate critică de conducere, cum ar fi comunicarea și conștientizarea de sine.
Cum? Bagdonas și Diemand-Yauman ne spun versiunea lor:
1. Deveniți hazliu de la distanță. Râsul ne afectează creierul și comportamentele în moduri profunde. Râsul este mai valoros ca niciodată în lumea muncii la distanță.
2. Îmbrățișați umorul altora. Observați micile încercări de a fi hazliu ale colegilor dvs. de muncă și acceptați-le. Construiți pe ele.
3. Cultivați-vă activ ritualurile și poveștile. Creați noi ritualuri care să vă ajute să rămâneți conectați și să promovați umorul în organizația dvs., chiar și atunci când sunteți la distanță. Și spuneți poveștile companiilor dvs. în toată lumea.
Cum să-ți faci lecțiile mai bune, mai inspiraționale, mai eficiente și, evident, în concordanță cu programa de care trebuie să te ții ca profesor într-un sistem de educație strict centralizat și foarte controlat cum este cel românesc? Este o întrebare pertinentă la care majoritatea va răspunde da, vrem să facem asta, dar cum? În condițiile în care suntem și noi, profesorii oameni, nu super eroi, și societatea are așteptări prea mari de la noi.
Am primit o invitație prin INACO la un eveniment care și-a propus să răspundă la întrebarea de mai sus. Evident, că m-am înscris. Evenimentul a fost organizat de asociația “Ține de Noi” și a fost organizat ca webinar. Detalii tehnice despre webinar, ca și înregistrarea lui o găsiți aici.
Câteva detalii subiective, dar posibil pertinente, găsiți mai jos:
– un eveniment necesar, bun și care a fost și gratuit. De ce? Păi, nu se dau adeverințe de participare. Și pentru că este un webinar de conștientizare și, mai ales, de atragere de viitori participanți la cursuri plătite. Ceea ce nu este un reproș, dimpotrivă, este o excelentă strategie de marketing.
– poate prea ambițios fiind dedicat “tuturor actorilor implicați în acest domeniu: profesori, reprezentanți ai elevilor, părinți, ONG-uri”. Cam mulți ca să-I mulțumești pe toți! Și totuși … de ce nu?
– o promisiune pe care niciunul dintre participanți n-a luat-o prea în serios fiind clar o tehnică de vânzare: “profesorii vor învăța să utilizeze video producția în educație, pentru cursuri online, să producă materiale din curriculum și să înțeleagă mai bine activitatea online a elevilor lor.” Zău?!?
Probabil că ultima promisiune a fost clar cea mai pertinentă. Lucrez de peste 40 de ani în educație și sunt fascinată constant de energia costructivă care se pierde în sistem din cauza ignorării celor care se presupune că învață pasiv de la noi, adică elevii sau studenții. Și ei învață într-adevăr, majoritatea, dar adesea în afara sistemului. Și învățăm și noi, profesorii chiar foarte multe, de la ei.
În sistemul privat de educație, la toate palierele lui, se cere constant feedback de la toată lumea, mai ales de la elevi, studenți, cursanți. De ce? Pentru că învățăm constant de la ei ca persoane și ca organizații. Sigur că cei mai buni din sistemul de stat fac și ei asta, dar este departe de a fi o bună practică generalizată.
– că acest eveniment a fost necesar și insuficient este clar din numărul de participanți: peste 200. O cifră care spune ceva despre dorința oamenilor de a se dezvolta, a învăța – sigur în timpul lor liber, seara după o zi lungă și încărcată de „corvezile” cerute de sistem. Și, majoritatea, am stat până la sfârșit, deși știam că înregistrarea va fi pe Facebook integral.
– ce mi-a plăcut mult la acest webinar:
Reconfirmarea dorinței de a învăța și a ne autodepăși
Întâlnirea cu oameni remarcabili, curajoși, modele de urmat: Teddy Necula, Alexandru Cojocaru, Magda Cojocea, învățătoare chiar la Școala nr 5 – București la care am învățat și eu … într-o altă viață.
vorbitul prea repede (moderatoarea a și făcut apel la un ritm mai inteligibil);
vorbitul fără conținut, de dragul de a ne auzi doar
romgleza – sumarizarea (rezumarea), gapul (decalajul), footage-ul (material filmat), tool (instrument), engagementul la conținutul video (interacțiunea). Nu o putem evita constant, dar putem face un efort ca semn de politețe față de propria noastră limbă și cultură.
Probabil că cel mai mult mi-a plăcut concluzia despre importanța colaborării ca șansă reală de a deveni mai competitivi. Așa cum spunea Răzvan Orășanu, președintele asociației “Ține de Noi”, nu știm (încă – sper eu) “să învățăm împreună, ca în Republica Moldova”. Din păcate resursele există, dar nu sunt suficient cunoscute și folosite. Și zice în continuare: E nevoie de un proiect colaborativ.
Corect, dar oare sistemul încurajează colaborarea în România? Ca profesor de leadership și comportament organizațional pot spune cu mare tristețe că răspunsul este din păcate negativ, cu mici excepții.
La mulți ani de 8 Martie! S-avem o primăvară frumoasă și cu … pandemia terminată!
N-am să intru în detaliile legate de ziua internațională a femeii, deși … poate ar merita. Dar le găsiți aici sau pe wikipedia. De ce pe wikipedia? Pentru că este o sursă deschisă, prin urmare mult mai credibilă decât sursele care aparțin unor autori/autoare cu agende proprii mai mult sau mai puțin transparente. Sau, dacă engleza vă este comodă puteți citi aici mai multe. Wikipedia în engleză este mult mai generoasă în informații și adesea mai deranjantă, în sensul de mai provocatoare, decât varianta în română.
Să revenim însă pe pământ, adică în martie 2021, în țara lui … Zoom! Ce se-ntâmplă în afara zilei de amintire și sărbătorire?!? Și dacă v-ați uitat azi în jur s-au întâmplat multe: de la cadouri și flori la ieșitul la terasă, restaurantele s-au închis din păcate, și plimbatul în soarele plăcut de primăvară care este indiferent la regulile de distanțare.
Să ne uităm la ce ne spun cifrele unor surse relativ credibile. Potrivit raportului Băncii Mondiale intitulat „Femeile, afacerile și Legislația în 2021” femeile continuă să aibă doar trei sferturi din drepturile legale ale bărbaților. Sigur, vorbim despre o medie din întreaga lume. În România la capitolul „pe hârtie” sau declarativ stăm relativ bine, dar dacă ne uităm la ce se-ntâmplă în viața reală – descoperim că femeile sunt tot mai puțin reprezentate în viața publică, adică acolo unde se iau deciziile. Guvernul actual are cel mai mic număr de femei în componența lui. Vorba Sabinei Fati a cărei carte Singură pe drumul mătăsii vorbește mai plastic, cred eu, despre ce-nseamnă să fii femeie decât analizele ei jurnalistice corecte de altfel.
De ce în România avem atât de puține femei în roluri cheie? Simona Fati consideră că “Pentru femei e chiar mai complicat (decât pentru bărbați – n.a.) și multe dintre cele care ar fi chemate să aibă roluri importante în politică, renunță din cauza peisajului pestilențial pe care ar trebui să-l traverseze pentru a ajunge în locul de unde ar putea să schimbe ceva.” Și concluzionează “În decorul politic românesc dominat de prea mulți bărbați mediocri, adesea lipsiți de entuziasm și de idei, femeile rămân ex-centrice, neasimilabile.” Simona Fati, De la Regina Maria la Codruța Kövesi: de ce femeile n-au putere în România
Sigur, raportul amintit al Băncii Mondiale consideră că performanța mai bună în domeniile măsurate de indicatorii luați în calcul este asociată cu un decalaj mai mic de gen în rezultatele dezvoltării, cu un număr mai mare de decidenți politici, cu o participare mai mare a forței de muncă feminine și cu un număr mai mic al vulnerabilității ocupaționale. Interesant cum cifrele și statisticile reflectă umbrit anumite realități.
Un studiu făcut anual de McKinsey și organizația Lean In începând din 2015 despre “Femei la locul de muncă” subliniază ritmul scăzut al progresului înregistrat de egalitatea de gen în corporațiile americane și pune în lumină efectele pandemiei. Studiul arată că la începutul anului 2020, reprezentarea femeilor în corporațiile americane evolua în direcția corectă. Acest lucru era mai evident în managementul superior: între ianuarie 2015 și ianuarie 2020, reprezentarea femeilor în funcțiile de prim vicepreședinte a crescut de la 23 la 28%, iar reprezentarea în rândul managementului de vârf a crescut de la 17 la 21%. Dar, per total, femeile au rămas puternic subreprezentate – în special cele provenind din diverse etnicități.
Se pare că problema competitivității și a femeilor este una serioasă. OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) consideră că lupta pentru egalitatea de gen este una dintre provocările majore ale epocii actuale. Relația dintre chestiunile de gen și politica de concurență rămâne relativ nedocumentată. Și asta din cauză că politica de concurență se referă, de obicei, la consumatori și firme, guvern și autorități de reglementare, adică este în mare parte opacă la problematica de gen și chiar consideră că este obiectivă. Începând cu 2018 însă OCDEa început să analizeze dacă perspectiva de gen ar putea contribui la realizarea unei politici de concurență mai eficiente.
La mulți ani de 8 Martie!
Le-am primit de 8 Martie, prin curier, de la o colegă. Îi mulțumesc și aici.
