ENGLISH, ROMANA

Escrocheria învățământului superior – Drumul spre iad /The Higher Education Fraud – The Road to Hell

https://www.newyorker.com/news/our-columnists/how-i-would-cover-the-college-admissions-scandal-as-a-foreign-correspondent 

Sună cunoscut? „… un sistem de educație bizar, bizantin și profund nemeritocratic”. Se întâmplă peste tot, dar nu peste tot vor sau pot   oamenii să-și dea seama (să accepte) că educația este o „schemă de corupție” cu atât de multe implicații. Un efect pervers perfect. Calea spre iad… (nu a lui Chris Rea).

Drumul spre iad este pavat cu intenții bune! Ce vreau să spun? Că fără să încerc diminuarea responsabilității fiecăruia dintre noi, multe lucruri gândite de inițiatori într-un mod onorabil se denaturează și ajung să conducă la efecte adesea contrare. Există o linie solidă de gândire care argumentează existența problemelor perverse. În sfera publică din România discuțiile despre efectele rele sau perverse sunt foarte puține și, în general, de nișă. Un exemplu simplu, wikipedia în engleză are un capitol substanțial referitor la problemele perverse (wicked). Wikipedia în română – nu.

Una din problemele perverse ale societății globalizate este cea a învățământului superior. Aproape toată lumea consideră că învățământul superior este un lucru bun și ca atare dezirabil pentru cât mai mulți oameni. De aici, o mare varietate de proceduri de admitere în universitățile sau școlile superioare de pretutindeni. Și, să nu uităm, ierarhizările instituțiilor de învățământ superior – o afacere de mare calibru. Pentru unii. Pentru alții …

Se creează astfel diverse mituri: universitățile cele mai bune sunt cele din fruntea clasificărilor, studenții sunt selectați strict pe merite academice, sistemul de selecție este transparent, fără o diplomă de calitate nu poți avea succes la un post de calitate și, în consecință, la o viață împlinită din multe puncte de vedere.

Și, desigur, mai sunt multe altele, care ne sunt aruncate în față în România, nouă celor care lucrăm în sistemul de învățământ superior, cu disprețul social rezultat din ani de dezinteres față de educație – la toate nivelurile. Și oferindu-ni-se exemplul universităților americane care sunt un model de bune practici în multe domenii, inclusiv în cel al admiterii. Și, în mod evident și sincer, avem multe lucruri de învățat de la americani. Fără îndoială. DAR, iată că presiunea enormă pusă de societate pe „rentabilizarea” sau „eficientizarea” învățământului superior poate avea efecte perverse. Fără să generalizăm, iată că modelele noastre de bune practici au și ele problemele lor.

Scandalul care a făcut ocolul multor agenții de presă și pagini personale de internet este acoperit, într-un mod echilibrat aș zice, de Masha Gessen în The New Yorker. Ea vorbește despre “…un sistem de educație bizar, bizantin și profund nemeritocratic”. Sigur că Gessen vorbește despre un fenomen care are loc peste tot în lume. La noi poate mai puțin azi, din cauză că potențialii noștri studenți preferă să plece în Occident. Prin urmare nu prea mai avem de unde alege. Dar nu toată lumea are puterea sau voința să recunoască multiplele implicații ale acestui plan de corupere. Un exemplu perfect de efect pervers. Și mă-ntorc la drumul spre iad …

 

Aerial photo of Sydney City taken from over North Sydney

https://www.newyorker.com/news/our-columnists/how-i-would-cover-the-college-admissions-scandal-as-a-foreign-correspondent

Sounds familiar? “… a bizarre, Byzantine, and profoundly unmeritocratic education system”. It happens everywhere, but not everywhere do people (want to) realize that it is “a corruption scheme” with so many implications. A perfect perverse effect. The road to hell … (not  Chris Rea’s).

The Higher Education Fraud – The Road to Hell

The road to hell is paved with good intentions! What do I mean? That, without attempting to diminish the responsibility of each of us, many things originally put forward with honourable intentions by their initiators end up distorted often leading to contrary effects. There is a solid line of thought arguing the existence of wicked problems. In the Romanian public sphere, discussions about bad or wicked effects are very few and, generally, a niche. As a basic example, the English version of Wikipedia has a substantial chapter about wicked problems, while the Romanian one does not have one at all.

One of the wicked problems of the globalized society is that of higher education. Almost everybody believes higher education is something good and, therefore, desirable for as many people as possible. Hence, a great variety of admission procedures in universities or post-secondary education everywhere. And, let’s not forget, the rankings of higher education institutions –a big business. For some. For others… Various myths are thus being created: the best universities are those at the top of the rankings, students are selected strictly based on academic merits, the selection is transparent, you cannot have access to a quality job without a quality diploma, and, consequently, to a generally fulfilled life, from many points of view.

And obviously there are other myths as well which are used as reproaches and thrown at us working in the Romanian higher education with the social contempt coming from years of disinterest in education at all levels. We are being given the examples of the American universities, which are a good model in many fields, including that of admission. And, obviously and sincerely, we have a lot to learn from the Americans. Undoubtedly. HOWEVER, as we can see, the huge social pressure to “improve the profitability and efficiency” of higher education can lead to wicked outcomes. With no desire to generalise, it appears that our good practice models have their own problems.

The scandal that took over many news agencies and personal web pages is covered, in an objective manner I would say, by Masha Gessen in The New Yorker. She talks about “…a bizarre, Byzantine, and profoundly unmeritocratic education system.” Of course, Gessen is talking about a worldwide phenomenon. Perhaps less so in the Romanian case, because our potential students prefer to go to study in the West. Consequently, there is not much of a selection left for Romanian universities. But nobody has the strength or will to admit the multiple implications of such a corruption plan. A perfect example of a wicked effect. So we’re back on the road to hell… (Andrei Călinoaia)

ENGLISH, ROMANA

8 March Women’s Day – 8 Martie Ziua femeii

It’s a gorgeous spring day. As it should be, but not always is as March is fickle. Some say as a woman, I’d say as a human in this age!

Saying Happy Spring to all the great people I know and have made my life as it is!

 

To Huayna Picchu (aka Wayna Picchu). It means ‘Young Peak’ in Quechua. I couldn’t have made it without a team and a guide! It was great! // Către Huayna Picchu (sau Wayna Picchu). “Vârf tânăr” în quechua. N-aș fi reușit fără sprijinul echipei și al ghidei! A fost minunat!

 

Este o zi minunată de primăvară! Așa cum trebuie să fie, dar adesea nu este pentru că martie este o lună atât de capricioasă! Ca o femeie – ar spune unii. Ca o ființă umană în epoca noastră, zic eu!

La mulți ani tuturor oamenilor minunați pe care-i cunosc și mi-au marcat viața!

ROMANA

Pași, mers și … dans

O săptămână plină. De la aniversarea INACO, marți 26 februarie, la lansarea de carte de la Gaudeamus Craiova, joi 27 februarie. De la primii pași ai unei organizații care a învățat nu doar să pășească, ci să meargă hotărâtă înainte, la dansul și pasiunea învățării de multiple feluri inclusiv a lansărilor eficiente de carte. Totul printre întâlniri de suflet cu prieteni dragi, aniversări plăcute și … săptămâna continuă!

Un lider bun trebuie să-și motiveze echipa, dar și să-i ofere momente de reflecție! Andreea Paul ne-a oferit din nou ocazia să reflectăm la puterea unei echipe de voluntari dedicată proiectului INACO la cei doi ani de activitate sărbătoriți la Mindspace. Doar o mică parte din emoția serii se poate vedea din clipul  de aici. Are 11:19 minute. Eu spun câteva lucruri între minutele 3:27 – 4:33.

Am primit o plachetă aniversară și ghiocei. Mulțumesc, Andreea! Avem încredere în tine și tu ne dai încredere în noi!

 

Și a fost lansarea de carte la Craiova! Cu pasiune, interes și… dans. De idei, desigur. Mulțumesc Editura Ase, Simona Margareta Bușoi, Antoaneta Lorentz, și publicului craiovean. Și mulțumesc coordonatoarei cărții, Roxana Marinescu, și coautoarei Irina David – fără ele azi nu s-ar fi întâmplat! Și dacă n-ar fi fost Roxana Magdalena Barlea și pasiunea ei pentru dans, probabil, s-ar fi scris o altă poveste. Câteva imagini de la lansare.

 

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ROMANA

Prin țară cu POCA 1.1. – mai buni ca oameni, ca societate

Încă o destinație în proiectul INACO. Cu ecouri excelente! Nu neapărat din punctul de vedere al indicatorilor proiectului, deși evident ei contează în primul rând, cât din punctul de vedere al participanților. Feedbackul emoțional pentru mine este mult mai important decât cel administrativ. Conform principiului – cei mai mulți oameni vor uita ce ai spus sau ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă. Iar echipa INACO îi face să înflorească.

12-15 februarie 2019, hotelul Transilvania – Alba Iulia, INACO –workshop și sesiuni de instruire în proiectul Politici publice alternative pentru dezvoltare locală competitivă. 

Ecouri:

https://www.business-adviser.ro/initiativa-laudabila/

https://www.informatiadealba.ro/comunitate/initiativa-laudabila-in-alba/

ROMANA, Uncategorized

Campanie pentru “Școala egală, școala legală”!

Pe 11 februarie 2019 a fost lansată campania publică Școala egală, școala legală! La sediul INACO – grup de reflexie din care fac și eu parte.

Campania a fost lansată printr-o conferință de presă țintită asupra luptei cu mentalitatea fondurilor clasei si importanța cadourilor pentru profesori în mentalul public românesc.

Am descoperit cu încântare că este o problemă care frământă sincer o mare parte a societății românești. În mod firesc pentru că educația, școala sunt instituții sau sisteme vitale într-o societate sănătoasă. Oricare dintre noi am fost, suntem sau vom fi conectați la educație direct sau indirect. De aici și sentimentul firesc de implicare în orice discuție legată de educație. Ceea ce spun, cu alte cuvinte, este că toți suntem experți în educație. Mai mult sau mai puțin, dar asta este o altă poveste.

Mă așteptam deci la un oarecare interes asupra campaniei, dar … nu atât de intens. Și de polarizat. Am vrut să spun că INACO a deschis un cuib de viespi, dar formularea corectă este un stup de albine. De ce? Pentru că sunt multe albine în stupul educației, sigur și mulți trântori, dar cei care știți cât de cât ceva despre apicultură, despre faptul că mierea parfumată și sănătoasă nu este produsă simplu și standardizat, ci cu eforturile enorme ale apicultorului, știți și ce important este apicultorul pentru supraviețuirea și creșterea stupului. Cine-o fi apicultorul în metafora educației? …

Pe scurt deci, am fost impresionată de efectele timpurii ale campaniei noastre, de dorința tuturor de a avea un sistem de educație sănătos și moral, dezamăgită de unele reacții instituționale din sistem, m-am așteptat la și s-au și declanșat multe reacții conexe, fără legătură cu fondul problemei, dar strict legate de neprofesionalism, birocrație excesivă, suprareglementare a sistemului, schimbări continue și, adesea, fără sens, frică, lăcomie, merge și așa, de ce ne deranjați, ce urmăriți de fapt, etc. etc.

Și sper ca pe parcursul acestei campanii să se realizeze cel mai important, pentru mine, punct pe care ni l-am propus:

Nu cere, nu lua, nu da BANI în școală! Cere, ia, oferă CUNOAȘTERE și VALORI!

O parte din ecouri:

https://m.stirileprotv.ro/lbin/mobile/index.php?article_id=3810078

https://revistacariere.ro/inovatie/trend/scoala-e-gratis-parintii-platesc-dar-rezultatele-nu-se-vad-unde-e-problema/

https://goodnews.info.ro/inaco-a-lansat-campania-de-transparentizare-a-bugetelor-locale-disponibile-pentru-utilarea-scolilor/

http://eduperformance.ro/category/redactie/

 

DIN VIATA, ROMANA

Gender, culture and beyond – Gen, cultură și mai mult

My mom had badly wanted a boy. So much, that when I finally arrived a few minutes before the change of the day into a new one and started to cry, the doctor and the midwife didn’t dare to say “what a lovely daughter you have!” as they usually did when the newcomer was a girl. And so my mom had to ask:

“It’s a girl, isn’t she?”

“Oh, yes! And she is beautiful and healthy and looks so much like you!” Which obviously was not true at all, except the healthy part. And beauty is in the eyes of the beholder, so ….

My mom, a wise woman, would always remind me of my disobedience to her desire to have a son. Just for educational purposes. Those were the days when education was not democratic, you had to do as you were told. And I was not very good at that. Even though I always ended up doing “the right” thing – whatever that means. And no, I have never been troubled by gender doubts. I tried to do the best with what I had been given and I always had to fight to get where I wanted to be. Probably more so as I am a woman.

It is relatively recently that I started to have difficulties in explaining my fellow Romanians, mainly my students, about gender, the different ways of expressing it culturally, the often deeply rooted and not easily perceived and willingly admitted patriarchalism in the world in which we live. Even as I write I have students who constantly use the generic “he” for author, doctor, engineer, student, pupil or whatever they need when in fact the person writing is a woman. I just didn’t realize – they retort when I say, hey you can’t refer to yourself as a man, unless you want to change your gender! Ha! Ha! Ha! Laughter around, the few male students start making the classical jokes, and the girls … Some blush, some get into defence mode, some … don’t care!

So, I am very happy whenever I find texts about gender in English. Not that there is a shortage of them, but I don’t like the openly and abrasively activist ones! So, when one of my favourite writers, just relatively recently discovered, lost and rediscovered last year, writes about gender in such thought-provoking ways I want to share her writing with whoever is interested. And I am grateful to Maria Popova for her post on Ursula K. Le Guin – On Being a Man.

“I am a man. Now you may think I’ve made some kind of silly mistake about gender, or maybe that I’m trying to fool you, because my first name ends in a, and I own three bras, and I’ve been pregnant five times, and other things like that that you might have noticed, little details. … That’s who I am. I am the generic he, as in, “If anybody needs an abortion he will have to go to another state,” or “A writer knows which side his bread is buttered on.” That’s me, the writer, him. I am a man. Not maybe a first-rate man. I’m perfectly willing to admit that I may be in fact a kind of second-rate or imitation man, a Pretend-a-Him. As a him, I am to a genuine male him as a microwaved fish stick is to a whole grilled Chinook salmon. (…)

Here I am, old, when I wrote this I was sixty years old, “a sixty-year-old smiling public man,” as Yeats said, but then, he was a man. And now I am over seventy. And it’s all my own fault. I get born before they invent women, and I live all these decades trying so hard to be a good man that I forget all about staying young, and so I didn’t. And my tenses get all mixed up. I just am young and then all of a sudden I was sixty and maybe eighty, and what next?

Not a whole lot.

I keep thinking there must have been something that a real man could have done about it. Something short of guns, but more effective than Oil of Olay. But I failed. I did nothing. I absolutely failed to stay young. And then I look back on all my strenuous efforts, because I really did try, I tried hard to be a man, to be a good man, and I see how I failed at that. I am at best a bad man. An imitation phony second-rate him with a ten-hair beard and semicolons. And I wonder what was the use. Sometimes I think I might just as well give the whole thing up. (…)  If I’m no good at pretending to be a man and no good at being young, I might just as well start pretending that I am an old woman. I am not sure that anybody has invented old women yet; but it might be worth trying.”

Peru – on our way to Islas Ballestas. August 2017. Gender stereotyping – alive across cultures. // Peru -în drum spre Insulele Ballestas. August 2017. Stereotipuri de gen – în uz și în alte culturi.

 

Mama și-a dorit enorm un băiat. Atât de mult încât atunci când în sfârșit am venit pe lume puțin înainte ca ziua să se transforme în următoarea și am început să plâng doctorul și moașa care au asistat-o n-au avut curajul să-i spună conform tradiției  “să-ți trăiască fetița”. N-au spus nimic până ce mama a întrebat ea însăși:

– E fată, nu-i așa?

Și atunci au început:

– Da. E sănătoasă și frumoasă și seamănă cu tine. Ceea ce era  în mod clar o exagerare, exceptând sănătatea. Cât despre frumusețe, ea e în ochii privitorului, așa că …

Mama, femeie înțeleaptă, îmi va reproșa întotdeauna nesupunerea față de dorința ei de a avea un băiat. Doar în scopuri educative. Erau vremurile în care educația nu  avea prea multe în comun cu democrația – trebuia să faci ceea ce ți se spunea. Iar eu nu prea eram bună la așa ceva. Chiar dacă sfârșeam prin a face ceea ce “trebuia” – orice ar fi însemnat acel lucru. Și nu, n-am avut niciodată dubii cu privire la identitatea genului meu. Am încercat constant să fac lucrurile cât mai bine cu ceea ce mi s-a dat și a trebuit întotdeauna să mă lupt pentru a ajunge unde vroiam. Probabil mai mult pentru că sunt femeie.

Doar relativ recent am început să am dificultăți în explicarea românilor din jurul meu, în special studenților mei, a chestiunilor de gen, a diverselor modalități de a-l exprima din punct de vedere cultural, a patriarhalismului adesea profund și nu ușor de sesizat și recunoscut de bunăvoie al lumii în care trăim. Chiar și în acest moment am studente care folosesc automat genericul „el” pentru autor, doctor, inginer, student, elev sau orice altceva și, evident, substantivele masculine deși se referă la ele însele. Chiar nu mi-am dat seama – îmi răspund când le atrag atenția că nu e firesc să te referi la tine ca la un bărbat, decât dacă visezi să-ți schimbi genul! Ha! Ha! Ha! – râsete, chicoteli, puținii studenți bărbați încep să spună bancurile clasice, iar fetele … unele se-mbujorează, altele intră în modul de apărare, și altele … sunt indiferente, adică nu le pasă!

Prin urmare sunt foarte încântată când găsesc texte despre gen în engleză. Nu că ar fi puține, dar nu-mi plac cele mărturisit și agresiv activiste! Așa că atunci când o autoare preferată, doar relativ recent descoperită, pierdută și redescoperită anul trecut, scrie despre gen în modalități care te obligă la reflecție vreau să-i împărtășesc gândurile cu toată lumea interesată. Îi sunt recunoscătoare Mariei Popova pentru postarea cu Ursula K. Le Guin – Despre a fi bărbat.

«Sunt bărbat. Poate credeți că am făcut vreo greșeală prostească de gen, sau că-ncerc să vă păcălesc pentru că numele meu se termină cu un a, și sunt posesoarea a trei sutiene, și am fost gravidă de cinci ori, și alte multe lucruri pe care le-ați fi putut observa, detalii mărunte. … Și totuși asta sunt. Sunt genericul “el” din “Dacă cineva are nevoie să facă un avort, el va trebui să meargă într-un alt stat”. Sau “Un scriitor știe care parte a feliei sale de pâine este unsă.” Asta sunt eu, scriitorul, sunt bărbat. Poate nu un bărbat de categoria întâia. Recunosc de bunăvoie că probabil sunt un fel de bărbat de categoria a doua sau de imitație, care pretinde-a-fi-el. Ca el, sunt față de un bărbat autentic, ceea ce este o bucată de pește congelat pregătită la microunde față de un somon proaspăt și întreg făcut la grătar. (…)

Iată-mă, bătrână, când am scris asta aveam 60 de ani, “un bărbat public, zâmbitor de 60 de ani,” cum ar fi spus Yeats, doar că Yeats chiar era bărbat. Și acum am peste 70 de ani. Și e numai vina mea. M-am născut înainte să se inventeze femeia, și am trăit timp de atâtea decenii încercând din răsputeri să fiu un bărbat bun încât am uitat să-ncerc să rămân tânără, și n-am rămas. Și încep să-mi încurc timpurile. Sunt pur și simplu tânără și brusc am împlinit 60 de ani și poate 80 și ce va urma?

Nu prea mult.

Mă tot gândesc că un om adevărat ar fi putut să facă ceva în legătură cu asta. Ceva nu atât de dramatic ca o armă, dar mai eficient decât uleiul de Olay. Dar am dat greș. N-am făcut nimic. Am eșuat clar în a rămâne tânără. Și când privesc în urmă la toate eforturile mele intense, pentru că am încercat realmente, am încercat din răsputeri să fiu bărbat, să fiu un bărbat bun, și îmi dau seama că am eșuat. În cel mai bun caz sunt un bărbat prost. Un el de mâna-a-doua, o imitație cu 10 fire de barbă și multe semne punct și virgulă în frazele mele. Și mă-ntreb la ce a folosit. Uneori mă gândesc că aș putea renunța la tot. (…) Dacă nu sunt bună la a pretinde că sunt bărbat și nu sunt bună să rămân tânără, aș putea începe să mă prefac că sunt o femeie bătrână. Nu știu dacă cineva a inventat deja femeile bătrâne; dar merită să-ncercăm.»

ROMANA

15 ianuarie 2019

15 ianuarie este începând din 2010 ziua culturii naționale. La Ateneu anul acesta s-a lansat aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă”, un eveniment absolut necesar și foarte mult întârziat. Dar Google România nu s-a deranjat să orneze cu un doodle cultural pagina sa de start.

Am sărbătorit ziua culturii naționale la Institutul Levantului prin aducerea în discuție a lui Panait Istrati, scriitor controversat și aproape necunoscut azi în România generațiilor de tineri până în 30 de ani. Și am fost recunoscătoare tuturor celor celor care au făcut posibil un astfel de eveniment. De ce? Pentru că este convingerea mea intimă că pentru a avea o cultură națională puternică și competitivă este nevoie de toți cei care au contribuit într-un fel sau altul la ea. Și mai este  nevoie de consumatorul de cultură, adică de noi toți care ar trebui să ne bucurăm sau să ne întristăm, să fim de acord sau nu, să dezbatem și să ne-ndreptăm spre pagina sau paginile preferate ale culturii naționale, fie că sunt texte, muzică, pictură sau imagine virtuală, nu doar de 15 ianuarie ci ori de câte ori ne este sufletul ușor sau greu și vrem să ne trăim starea sau stările în limba maternă. Ce poate fi mai frumos decât să trăim și să ne amintim cu Nichita Stănescu că ar trebui să fim poligloți de limbă română.

De ce Panait Istrati? Pentru că este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internațional, dar care, paradoxal, este relativ ignorat în țara de origine.

De ce Panait Istrati? Pentru frumusețea poveștilor spuse, delicatețea înțelegerii celuilalt, înțelepciunea de a accepta o diversitate nu doar etnică și culturală, dar și de gen și sexuală avant la lettre, dar interesant de reamintit în lumea de azi atât de sfâșiată de luări de poziții, la noi și aiurea, față de realități existente de-a lungul istoriei umanității, dar pe care uneori alegem să le ignorăm sau chiar să le condamnăm în funcție de momentul în care trăim.

Vreau să închei dându-i întâi cuvântul lui Istrati însuși povestind în Chira Chiralina [1] despre o chestiune adânc cronicizată în mentalul românesc. Nu o numesc, am să spun doar că vorbim despre valori diferite, despre înțelegerea celuilalt și chiar a noastră și despre lipsa de cunoaștere a propriei istorii și dezvoltări sociale asupra cărora Istrati aruncă o lumină inedită:

„ … Trandafir îmi zise: Ai mai văzut tu vreodată român așa de prost ca ăsta? … (…) Trandafir se întoarse peste tânăr, îi dădu una peste mâini și iute ca fulgerul îi trase două palme.

– De ce mă bați? strigă pălmuitul…

– Pentru că ești prost. … Nu pot să sufăr bărbații care plâng, răspunse țiganul rotindu-și ochii de cărbuni aprinși parc-ar fi fost dracul. Acuma, uite cei cinci galbeni ai tăi și cară-te, da’ la noapte să te ții la o bătaie de pușcă de capul satului, pe drumu mare: în zori am să-ți aduc ăi doi cai și am să-ți mai trag două palme … Ca să te-nveți minte altădată să nu te atingi de salba nevestii decât ca să-i mai adaugi alți galbeni.” (p. 40)

Și tot în legătură cu Chira Chiralina, doresc să aduc în discuție o informație legată de femeile kira în istoria Imperiului Otoman. Nu știu dacă Panait Istrati a cunoscut aceste elemente de istorie, este foarte probabil ca ele să fi circulat ca povești și să le fi auzit și el. Cert este că eroina romanului provenea dintr-o mamă kira, adică o doamnă, foarte bogată, care știa multe secrete și avea o filozofie de viață nu foarte comună femeilor din epocă. Redau în continuare câteva fragmente din cartea despre Sultana Kösem [2]:

“Femeile kira erau evreice care puteau să intre și să comunice cu cadânele din harem. Acest nume provine din grecescul „kira” și înseamnă „doamnă”. Ele au fost angajate la harem de către soțiile străine ale sultanilor, începând cu secolul al XIV-lea. În secolul al XV-lea erau cele care aduceau frumusețile vieții din afară: pietre prețioase, produse de cosmetică, mătăsuri deosebite și tot ce putea atrage atenția femeilor. Deoarece nu aveau concurență își vindeau mărfurile la prețuri exorbitante. În această lume închisă, ele nu aduceau doar mărfuri. Veneau și cu știri sau bârfe. Un călător francez din acea vreme, Michele Febvre, scria că femeile kira erau și traducătoare. (…) În secolul al XVI-lea, ele au început să joace un rol important în harem. (…) Femeile kira au devenit foarte bogate datorită drumurilor la palat.” (pp. 46 – 49)

La ce am visat de ziua culturii naționale? La o ediție a Chirei Chiralina ca roman grafic sau, de ce nu, o aplicație cu Istrati repovestit nativilor digitali. Dacă britanicii pot, noi de ce n-am putea?  La ce mai visez de ziua culturii naționale? La o cultură română competitivă, pe care s-o consume cu multă poftă europeni, asiatici, africani și toți cei interesați de un spațiu cultural care poate oferi lumii lecții de înțelegere și colaborare multiculturală și interetnică. În orice caz nu trimiteri la realitățile triste și cenușii care ne umbresc constant existența. La trei zile după anunțul oficial, nu reușesc să găsesc aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” lansată la Ateneu, premiul naţional de poezie “Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia a fost acordat în 2019 unui poet (Liviu Ioan Stoiciu), după ce i-a fost retras altuia (Constantin Abăluță) care și primise cei aproximativ 8.000 Euro în cont. De ce? Pentru că nu s-a putut prezenta la ceremonie așa cum prevedea regulamentul concursului. Nu, nu este un concurs de frumusețe sau de atletism. Doar de poezie.

Referințe

[1] Panait Istrati, Chira Chiralina, Moș Anghel, BPT, 1969

[2] Özlem Kumrular, Sultana Kösem. Putere, ambiție, intrigă, Ed. RAO, 2018, pp. 46 – 49.

Mugur Popovici, Asociația Prietenii lui Panait Istrati, Emil Constantinescu, președintele ISACCL, Mariana Nicolae, Andreea Grecu-Ciupală, director general ISACCL

 

Mariana Nicolae – Panait Istrati – pentru nativii digitali.

 

Emil Constantinescu – „Înțelegerea Celuilalt”

 

Dana Radler – „Narațiunea istratiană ca stare vizuală în spațiul de factură orientală”

 

Semnarea unui protocol de colaborare între ISACCL și Asociația Lingua Economica.
Camelia Stănescu Ursuleanu și Mugur Popovici, „Asociația prietenii lui Panait Istrati”
Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Radu Onofrei, Consiliul consultativ ISACCL
ENGLISH, ROMANA

Ziua culturii naționale – National Culture Day

15 ianuarie este ziua culturii naționale. La Ateneu s-a lansat aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă”, un eveniment necesar și mult întârziat. Dar Google România nu a considerat necesar să orneze cu un doodle cultural pagina sa de start. La Institutul Levantului, am celebrat ziua culturii naționale prin aducerea în discuție a lui Panait Istrati, scriitor controversat și aproape necunoscut în România generațiilor de tineri până în 30 de ani. Dar cunoscut și apreciat în continuare în Franța, Turcia, dar și în lumea anglo-saxonă dacă luăm în considerare traducerile recente ale operei istratiene în engleză.

De ce Panait Istrati? Pentru că este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internațional, dar care, paradoxal, este relativ ignorat în țara de origine. De ce are succes în continuare în Franța, în Turcia? Și de ce nu în România? Unul din posibilele răspunsuri este că în România tinerii nu prea au auzit de el. De ce? Posibile răspunsuri, dar și alte întrebări firești s-au ridicat ieri în cadrul mesei rotunde găzduite de Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului. Amănunte urmează.

15 January is the National Culture Day in Romania. It is based on the birth date of Mihai Eminescu, probably the most loved Romanian poet. Like most classics he is much talked about, but less read – to my mind. At the Romanian Athenaeum a long delayed, but vitally necessary app was launched under the name of “Mihai Eminescu – Complete Works”. However, Google Romania did not consider it worthwhile to place a doodle on its main page to mark the day. At the Levant Institute we celebrated the National Culture Day by discussing Panait Istrati, a controversial and virtually unknown writer for the youth under 30 in Romania today. Nevertheless still known and appreciated in France, Turkey and also in the Anglo-Saxon world taking into account the recent translations of his works into English.

Why Panait Istrati? Because he is a fascinating writer, with an extraordinary international success, who, paradoxically, is relatively ignored in his own country. Why does Istrati continue to be successful in France and Turkey? And why not in Romania? One of the answers might be that in Romania young people have not really heard about him. Why? Some possible answers, but also natural questions have been raised yesterday during the round table hosted by The Institute for Advanced Studies in Levantine Culture and Civilization. Details to follow.

ENGLISH, ROMANA, Uncategorized

Happy New Year, 2019! – La Mulți Ani, 2019!

I owe this post to one of my former students. She sent me the ABBA song this morning and I thought it is still so current. More than ever.  The music is here and the lyrics here.

However, the lines I keep returning to are:

Happy New Year! Happy New Year!

May we all have a vision now and then

Of a world where every neighbour is a friend

Happy New Year! Happy New Year!

May we all have our hopes, our will to try

If we don’t – we might as well lay down and die

You and I

Sometimes I see
How the brave new world arrives
And I see how it thrives
In the ashes of our lives.
Oh yes, man is a fool
And he thinks he’ll be okay
Dragging on, feet of clay
Never knowing he’s astray
Keeps on going anyway…

 

I do wish all of us A very Happy New Year!

Happy New Year! La Mulți Ani!

Ideea acestei postări o am de la o fostă studentă și cântecul mi se pare foarte actual. Mai mult ca oricând. Muzica este aici, iar versurile aici.

Dar versurile la care revin deseori sunt următoarele:

La Mulți Ani! La Mulți Ani!

Să avem din când în când viziunea unei lumi

În care fiecare vecin ne este prieten.

La Mulți Ani! La Mulți Ani!

Să avem speranțe și voința  de a încerca.

Și dacă nu le-avem, mai bine să murim

Tu și eu.

Uneori văd cum se naște

Minunata lume nouă

Și cum înflorește

Din cenușa vieților noastre.

Da, omul este nebun

Și crede că-i va fi bine

Trăgându-și zilnic picioarele de lut

Fără să-și dea seama

Că este pe un drum greșit.

Înainteză oricum …

 

Să ne dorim un An Nou foarte Fericit!

ENGLISH, ROMANA, Uncategorized

And so this is Christmas – Și a venit din nou Crăciunul (II)

So what do we do for Christmas in 2018? It obviously depends on our personal preferences and on where we live – urban or rural areas. Of course on our social class and level of income, but I’m already digressing.

Christmas is more fun and picturesque in small towns or villages. People prepare themselves most of the food and do their own baking and the old traditions are still alive. Kids go carolling and so do grown-ups, but separately. Traditionally carollers are given apples, nuts, cookies and the grown-ups wine or “țuica” the local plum brandy. It is very common to offer both mulled wine and țuica “boiled” and well spiced. This contributes to the warming up of both the singers and of the atmosphere!

In the 1990s my family, my parents, my husband and our children would spend all our winter holidays in a lovely village in southern Transylvania, in Beia. Those were some of the best times of my life. And Christmas was a truly magic time. Mary D., the local teacher would come with the children’s choir and sing lovely carols similar to the ones here. And then our very good local friends, Viorica and Achim, would come and sing “The three shepherds”. Nobody would come in until they finished the whole song. And they all knew the songs impeccably, not as in Bucharest or in towns in general, where people start a carol and after 2 or 3 lines have to give up as they no longer remember the words. I want to keep this very short, but whenever I think of those times I can’t help the feeling of calm and happiness that surrounds me and that Christmas should be about.

I know, I know that some of my family celebrates Christmas in heaven. That my kids have their own families and kids and … those little details change the whole perspective. But beyond the obvious passing of time, the world has also changed and today Christmas is more about buying everything, including food, and being busy and noisy and too tired to enjoy the love and the company of those around us. I still have some of the decorations of my first Christmas tree, and my husband’s, and although I enjoy buying new ones I cannot stop thinking what for? My own grandchildren told me they didn’t want anything for Christmas. They already have whatever they want every day of the year! And on Christmas Eve I just couldn’t believe my ears: some people were using fire crackers! Which are usually used for New Year to scare away the possible bad spirits. But Christmas is supposed to be the holy night, the silent night … Well, no longer.

I prepared a basket with “traditional” sweets bought from Lidl and the pretzels from the local market. You can see it below. The napkin has an embroidered date 1916 and was woven by my maternal grandmother. It also has her initials B.M. I have kept it and am very fond of it. It is 102 years old. I use it only for these rituals. My carollers were a 6 year old neighbour and later on a pair of kids (around 10) who were more interested in the money than in the traditional sweets. However, they did their best to sing the whole carol.

Welcoming carolers
102 year old napkin

 

 

 

 

 

 

Așadar ce facem de Crăciun în 2018? Evident că alegerile noastre depind de preferințele noastre individuale și de unde trăim – zonă urbană sau rurală. În mod clar de clasa socială din care facem parte și de venitul pe care-l avem. Sau nu. Dar divaghez din nou.

Crăciunul este mai voios și mai pitoresc în orășele și sate. Oamenii pregătesc ei înșiși majoritatea mâncării și își coc singuri ce-și doresc iar vechile tradiții sunt încă vii. Unele. Copiii merg la colindat și la fel fac adulții, dar separat.

După tradiție colindătorilor li se dau mere, nuci, colaci iar adulților vin sau țuică, eventual fierte și cu multe mirodenii. Băuturile fierte și bine condimentate contribuie din plin la încălzirea cântăreților și a atmosferei. Sigur că la asta mai contribuie și faptul că la fiert nu pui vinul sau țuica de cea mai bună calitate, dar pui mult zahăr și piper … Astfel de obiceiuri vin din vremea când colindătorii mergeau mult pe jos prin ger, făceau multe activități fizice în aer liber, nu la sală sau în realitatea virtuală și, în general, nu erau în primejdie să devină obezi sau diabetici! Mă îndepărtez de textul în engleză, dar asta e. Adică nu vă ofer neapărat o traducere. O rețetă bună de țuică fiartă și o poziție mai puțin cinică via Radu Anton Roman găsiți aici.

Prin ultimul deceniu al secolului trecut familia mea, adică părinții mei, soțul și copiii noștri, ocazional unii prieteni, ne petreceam toate vacanțele de iarnă într-un minunat sătuc din Ardealul de sud, la Beia. Au fost unii din cei mai frumoși ani ai vieții mele. Iar Crăciunul era cu adevărat magic.

Meri D., minunata învățătoare din sat, venea cu corul de școlari și ne cântau colinde încântătoare, cam ca aici. Apoi veneau bunii noștri vecini și prieteni, Viorica și Achim, care ne cântau în fiecare an Trei păstori. Nimeni nu intra în casă, în ciuda insistențelor noastre, până nu cântau tot colindul. Și toți cântau impecabil, nu ca la București sau în general în orașe, unde colindatul și-a pierdut caracterul personal și, de foarte multe ori, s-a transformat în cerșit neprofesionist pentru că practicanții nici măcar nu știu toate cuvintele.

Nu vreau să divaghez din nou, știu că unii din cei care cântă colinde pe unde pot și sunt primiți, tot mai rar, o fac dintr-o sărăcie lucie, așa că mă opresc aici. Și da, nu pot uita vreodată sentimentul de calm și fericire care mă înconjura la Beia, în căsuța mică de la 163, unde am fost atât de fericiți pentru că eram toți împreună. Pentru mine acesta este Căciunul.

Da, da, știu că o parte din familia mea sărbătorește Crăciunul în ceruri. Copiii mei au propriile lor vieți, familii și copii … și aceste amănunte schimbă întreaga perspectivă! Dar, dincolo de evidenta scurgere a timpului, și lumea s-a schimbat.

Astăzi Crăciunul este mai degrabă despre cumpărat totul, chiar și mâncarea gata preparată, și despre a fi constant ocupat și zgomotos și mult prea obosit pentru a ne bucura de dragostea și prezența celor din jurul nostru. Încă mai am decorații de la primul meu brad de Crăciun (1953 probabil) și al soțului meu și le folosesc.

Îmi place să cumpăr și decorații noi, dar nu pot să nu mă-ntreb … pentru ce? Nepoții mei mi-au spus că nu vor nimic de Crăciun. Au deja tot ce-și doresc în fiecare zi din an! Și în noaptea de Ajun, la Curtea de Argeș, nu mi-am crezut urechilor: unii trosneau pocnitori! Care se folosesc de obicei de Anul Nou pentru a îndepărta eventualele spirite rele, ca cel al lăcomiei și al plăcerii de a ne etala posibilitățile. Dar Crăciunul ar trebui să fie noaptea sfântă, noaptea liniștită … Ei bine, se pare că nu.

Am pregătit un coș cu dulciuri tradiționale cumpărate de la Lidl (în pas cu vremea, nu?!) și covrigei pe sârmă (delicioși) de la piața locală. Îi puteți vedea în fotografiile de mai sus. Ștergarul, țesut de bunica mea maternă, are brodate inițialele ei și anul 1916, an de război, când bunicul era pe front. Are 102 ani și îl păstrez cu mare drag. Ca și mama. Îl folosesc doar pentru ritualuri tradiționale.

Colindătorii mei au fost: David, vecinul meu de 6 ani, adus de mămica lui. Și, mai târziu, un băiat și o fată (10 ani? Nu-ți prea dai seama la copiii sub-hrăniți constant) mai interesați de bani decât de dulciurile tradiționale. Cu toate astea, s-au străduit să ducă la bun sfârșit colinda.

Și nu pot să nu repet ce spune Jeanette Winterson în Zile de Crăciun: “E ciudat că o sărbătoare care celebrează cea mai austeră naștere din lume a ajuns să însemne doar consumerism exagerat”. (p. 156)