Aseară am fost, din nou, la expoziția „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” deschisă în casa „La Mița Biciclista Stabiliment Creativ” din București.
Datorită interesului public enorm față de expoziție vizitarea ei a fost prelungită până în februarie. Și așa am avut norocul să găsesc bilete la turul ghidat prezentat admirabil de Edmond Niculușcă.
Sub farmecul nopții și … pe lumină.
Nu am regretat nici un moment turul ghidat și, mai ales, că mi-am luat și nepoții cei mari cu mine. Dar asta este o poveste pentru mai târziu.
Oricum pe repede înainte vreau să spun doar că am cumpărat o carte album minunată: Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin. De ce am cumpărat-o? Sigur, pentru valoarea ei documentară, dincolo de cea artistică, dar, mai ales, pentru că este scrisă de o femeie extraordinară: Cristina Cioabă. Și aici am o poveste mai lungă. Acum vreau doar să marchez momentul. Sper să am un răgaz mai mare pentru a scrie despre expoziție mai pe larg. Și despre carte.
Îmi plac obiectele frumoase și nu mă mai satur să le privesc, să le ating (când am voie) și, uneori, să le cumpăr. Și nu despre faptul că nu orice obiect frumos este artă vreau să vorbesc aici, deși este o discuție interesantă și, pentru mine, clar fără finalitate.
Vreau să scriu aici despre o întâmplare recentă. Despre ce simt unii artiști plastici când sau după ce și-au vândut operele. Ai zice că se bucură. Doar de asta le fac să le vândă: au și ei cheltuieli, mai ales cele profesionale, semnificative aș zice, dar și cele legate de existența zilnică, au familie, facturi, nevoi legate de sănătate, recreere, și câte altele.
Sau creația artistică nu izvorește din dorința de a câștiga de pe urma ei? Nu neapărat bani, deși cum spuneam mai sus ei sunt necesari, dar poate unii vor să câștige notorietate (cu sensul românesc, nu cu cel anglo-saxon), vizibilitate, mai multă și mai semnificativă cunoaștere a oamenilor sau doar al propriului sine. Și, în aceste cazuri, ne putem aștepta la tristețe, durere chiar, adesea neputința de a te despărți de “copilul” căruia i-ai dat naștere.
Cei mai cinici dintre noi ar putea spune că sunt doar stratageme sau, mai neaoș, tertipuri de marketing. Eu însă cred sincer în fericirea dulce amară pe care o resimt cei care creează frumosul. Conform definiției că frumosul este în ochiul și, prin urmare, mintea privitorului.
Hai că iar divaghez și, de fapt, vreau să spun că am primit de la maestrul Traian Duță un telefon prin care mă ruga să fotografiez cele două statuete pe care le-am cumpărat de la domnia sa mai în vară. Sigur că s-a bucurat că le-am cumpărat și, în sfârșit după atâta timp, le-am și plătit. Dar vocea îi era tristă când m-a rugat să le fotografiez: “Știi, erau printre favoritele mele. Steve Vai și Céline Dion.”
Ce tot spui acolo? – i-am răspuns în minte. Eu am ales două statuete pentru valoarea lor simbolică, nu pentru că reprezintă niște persoane. Să fiu sinceră nici nu știam cine a fost Steve Vai. Cât despre Céline Dion … i-am admirat întotdeauna vocea, dar nu într-atât încât să vreau s-o văd zilnic.
Steve Vai în expoziția maestrului Traian Duță și în noua sa casă din București. Aparenta diferență de mărime este din cauza unghiului diferit al fotografiei și a inabilității fotografei.
Și pentru că pe “Steve Vai” l-a admirat, și primit în avans de sfintele sărbători, nora mea, care nici ea nu auzise de celebrul chitarist, i-am pregătit o mică prezentare. Iat-o mai jos:
În 2011, Fundația TEC i-a oferit lui Steve Vai prestigiosul premiu Les Paul Award, creat pentru a-i onora pe cei care au folosit creativ tehnologia, la cele mai înalte standarde de excelență. Printre câștigători ai premiului Les Paul se numără Paul McCartney, Neil Young, Herbie Hancock, Steely Dan și Bob Clearmountain. La decernarea premiului, Fundația TEC a subliniat: „Ușurința uimitoare a lui Steve Vai de a folosi chitara este apreciată în lumea rock și dincolo de ea … Vai și-a folosit talentul pentru a îmbogăți creativ limbajul muzicii. În timp ce mulți artiști se încadrează cu ușurință într-o singură categorie, Steve Vai rămâne imposibil de clasificat. Este un alchimist de cel mai înalt nivel al muzicii.”
Pentru mine statueta respectivă mi-aduce aminte de faptul că golul din jurul inimii nu înseamnă sub nicio formă un gol. Mai degrabă o zonă de transparență totală pentru că artiștii adevărați își dau sufletul și inima (oare sunt același lucru???) pentru a crea pentru cei care-i ascultă/privesc/citesc o imagine a unei lumi așa cum au visat-o ei, dar fiecare dintre noi trebuie să umple zona de gol după chipul și experiența noastră de viață. Sigur că dacă mă mai gândesc și sunt într-o perioadă mai deprimată ar putea să-mi vină în minte “sfârșitul istoriei” în care arta este doar o chestiune tehnică, și-a pierdut fiorul prin care frumusețea lumii încă ne mai uimește, iar ororile ei continuă să ne îngrozească fără să învățăm nimic din ele. Sau … mi-aduc aminte că Steve Vai crește albine și speră că ele vor face lumea mai bună.
Iar frumusețea statuetei care pentru mine poartă titlul “Femeia zburând pe muzica universului” este extraordinară, mai ales dacă vedeți și atingeți texturile diverse din care este alcătuită.
Céline Dion pentru Traian Duță este pentru mine “Femeia zburând pe muzica universului”.
Arta maestrului Traian Duță și modalitățile sale remarcabile de îmblânzire ale bronzului pe care-l prelucrează sunt, pentru mine, o sursă inepuizabilă de sensuri. Oare nu asta trebuie să facă arta?
Că inteligența artificială ne ajută eliberându-ne de activități de rutină, plictisitoare, sau, dimpotrivă, ne amenință slujbele și cine știe, chiar mai mult decât slujbele, sunt lucruri pe care le știm și le repetăm continuu în ultima vreme. Și cei mai interesați de domeniul inteligenței artificiale știm și că experții ne spun că doar oamenii creativi nu vor putea fi înlocuiți de roboți. Prin urmare să ne dezvoltăm creativitatea.
Cum? Simplu de spus, dar cum ne ajută creativitatea? Unii scriem, în toate mediile posibile, explozia scrisului este evidentă și un subiect în sine, alții călătorim, unii pictăm, alții avem canale de youtube sau TikTok pentru comentarii politice sau de artă sau orice altceva ne interesează, alții reciclăm lucruri la îndemână creând obiecte pline de semnificații pentru persoana creatoare, dar și pentru privitor/ utilizator. Și nu mă refer aici la artizanii care își câștigă astfel existența. Mă refer la oamenii care simt nevoia să facă altceva decât fac în mod obișnuit, lucruri care îi ajută să se reîncarce și să poată continua într-o lume atât de cinică și indiferentă.
Am să dau un exemplu. Este vorba despre o distinsă doamnă profesoară de română și franceză, pensionară, care scrie poezie și proză. Nu pe bandă rulantă, așa cum se obișnuiește astăzi, ci atunci când are ceva de spus. Și când are, spune lucrurile într-un mod admirabil, în cuvinte memorabile și imagini impresionante. Când însă inspirația n-o mai ajută un timp, sau poate este prea obosită de exprimarea în același mediu și doar cu resurse lingvistice, recurge la moduri alternative de a-și canaliza creativitatea, construind obiecte frumoase, care-i satisfac nevoia de a se juca și de a crea din ce are la îndemână obiecte surprinzătoare ca cele pe care le vedeți în Figura 1 și 2.
Figura 1. Speriecioare.
Din ce sunt realizate? Ne spune chiar creatoarea lor și, da, am acordul să le fac publice:
„Speriecioarele” sunt din diverse peturi, îmbrăcate în resturi de material cusute manual, pălăriile – cutii mici de pate, părul – „deșirături” de elastice sau șnururi.”
Figura 2. Văzuțe.
Văzuțele sunt din recipiente de Actimel, „bobinate” cu mouline. Suportul – inele desperecheate pentru perdele, decorațiunile – decupaje din resturi de material textil sau piele.
Credeți că sunt ușor de realizat? Mai gândiți-vă. Autoarea își amintește de procesul de învățare prin care a ajuns la aceste realizări, trecând de la materiale mai grosiere la altele mai delicate. <<După ce mi-am „antrenat” răbdarea am trecut la mouline și alte fire subțiri, colorate și am combinat „bobinatul” cu pictura (în acrilic).>>
Ce-mi spun mie aceste mici creații, delicate și foarte colorate, răspândind în jur un optimism extraordinar? Că iată, creativitatea individuală este importantă pentru a ne demonstra nouă și celor din jur, că putem face lucruri noi înșine, fără să apelăm la lipsa de efort și luatul de-a gata! Că lumea în care trăim ar fi mai bună dacă n-am arunca toate deșeurile pe care le producem într-un ritm tot mai amețitor și le-am refolosi pentru că, nu-i așa, pe 2 august consumaserăm deja resursele planetei pentru întregul an, deprivând lumea copiilor și nepoților noștri de șansa la o viață cel puțin la fel de bună ca a noastră (mă rog, a unora dintre noi).
Cred, însă, că cel mai important lucru pe care-l putem reține de aici este că aceste activități care ne învață disciplina și dexteritatea manufacturieră ne dau șanse reale în lupta împotriva unuia din cele mai devastatoare flageluri din lumea contemporană – deteriorarea accelerată a sănătății mintale a omenirii. Sunt tot mai multe voci, venind din diverse domenii, care ne spun cum ne ajută creativitatea la îmbunătățirea stării noastre de sănătate. Revista Forbes citează studii medicale serioase pentru a-și îndemna cititorii să se implice în comportamente creative (chiar simple precum colorarea în cărțile de colorat pentru adulți privite cu destulă neîncredere pe piața românească). Aceste activități îmbunătățesc funcțiile creierului, sănătatea mintală și sănătatea fizică a celor care au curajul, disciplina și educația necesare să iasă din rutina vieții sociale moderne și să încerce să fie creativi pentru ei înșiși și pentru lumea lor proprie.
Dacă aveți curiozitatea să căutați pe net “creativitatea + sanatatea creierului” veți vedea ce bogăție de materiale apar. În limba engleză sunt mult mai multe, dar asta este o altă poveste.
Mulțumesc, Mihaela Malea Stroe, pentru frumoasa lecție de viață pe care ne-o dai!
N-am vrut să scriu despre Luminație. Mi se pare că ar trebui să fie un sentiment personal, chiar intim între tine și restul lumii care este deja dincolo, nu față de cei care sunt încă aici.
Oricum se comemorează doar, sau poate mai ales, în Ardeal. De toată lumea, nu doar de catolici. Așa am pomenit de la mama, care era reformată, așa am pomenit de la vecinii din București care erau catolici, și așa știu că se întâmplă și azi. Și când dau telefon de 1 noiembrie pe la prieteni sau cunoștințe adesea mi se spune tocmai ne-am întors de la cimitir sau chiar suntem la cimitir.
Am primit pe unul din grupurile mele sociale un text frumos despre Luminație. Îl găsiți aici. Nu mai am ce adăuga.
Mă gândesc doar cu tristețe la bunicul matern, badea János de la vii, care spunea: “când mă duceți în deal să aveți grijă să-mi faceți pod. Pământul este greu și să nu cadă direct pe mine. Iar când nu va mai ști nimeni cine este dedesubt, să nu calce lumea nepăsătoare și să mă îngreuneze și mai mult!” Cei mari râdeau și glumeau, că doar așa te lupți cu moartea, dar noi copiii nu înțelegeam ce-i aia pod. Ei, cum să uite lumea că acolo este un mormânt?! E așa de simplu, dar trebuie să treci prin viață, să-ți pierzi o parte din cei apropiați, de la bunici, unchi și mătuși, la părinți și alte persoane semnificative ca să-ți dai seama cât de repede se mută cimitirul. Vorba lui Ion Mureșan din articolul citat.
De luminație, n-am fost nicăieri. O gripă rebelă. Dar cu gândul mi-am vizitat toate mormintele. Și, pentru că până la urmă contează și ce faci pe lumea asta pentru cei care mai sunt aici, am sunat niște doamne aproape centenare pentru a vorbi despre … viață și cei care nu mai sunt cu noi. Am cules câțiva trandafiri din grădină, am aprins o lumânare în micul meu colț cu fotografii ai celor dragi și … m-am gândit la ei. Sigur că mă gândesc în fiecare zi la ei, dar de ziua asta mă și opresc puțin din ce fac pentru a-mi aduce aminte și a spera că lumea va fi mai bună și mai înțeleaptă pentru a le mai putea păstra amintirea timp de un fir de nisip.
Sunt doar nomadă digital. Adică nu m-am născut în epoca în care totul (se pare că) este online. Și, pentru cei care înțeleg cu adevărat, totul înseamnă nimic. Da, pentru că avem impresia că totul este la un clic distanță, și descoperim că, dacă nu știm dinainte ce vrem, nu găsim mai nimic. Accentul este pe mai pentru a include și descoperirile întâmplătoare.
Ce mă îndeamnă la aceste cugetări? Citatul zilei din buletinul informativ al The Economist care sună cam așa:
“Some problems are so complex that you have to be highly intelligent and well informed just to be undecided about them.” Laurence Peter, The World in Brief for September 16, 2023.
În traducere:
“Unele probleme sunt atât de complexe încât trebuie să fii foarte inteligent și bine informat doar pentru a fi indecis în privința lor.” Laurence Peter
Cine este acest atât de profund Peter? Pentru cei interesați puteți găsi informații aici, iar pentru cei minimaliști, adică mai puțin interesați, este cel care a emis principiul Peter care spune că în organizații toți angajații sunt promovați până la nivelul lor de incompetență. Altfel spus cei care sunt pe poziții de conducere sunt incompetenți. Dacă vreți un articol academic pe această temă (din Harvard Business Review) îl găsiți aici.
Un alt îndemn la a bate câmpii cu oarecare grație despre nimicuri a fost și cuvântul zilei pe care The Free Dictionary mi l-a trimis ieri: credenza = a buffet, sideboard. Dar mi-am adus aminte de cuvântul pe care l-am învățat în maghiară în modesta casă a bunicilor mei ardeleni kredenz care însemna bufet ca piesă de mobilier. Mi-aduc și acum aminte de bufetul albastru care era una din puținele piese pe care bunicii le aveau în camera pentru toate scopurile pe care o aveau. A rezistat până acum foarte puțini ani, adică până s-a prăpădit mătușa și … de atunci n-am mai fost prin Cecălaca așa că nu știu dacă mai există.
Revenind la „kredenz” însă, iată ce interesant circulă cuvintele prin diverse limbi aparent neînrudite și cât de greu se lasă ele descoperite pentru cei care n-au răbdarea și curiozitatea să le caute. Azi când (aproape) totul există online.
Merg rar la cinematograf, dar consultanta mea de cultură pop mi-a spus răspicat că Oppenheimer este un film pe care trebuie să-l văd neapărat la cinematograf. Prin urmare am ales experiența deplină cu vizionare IMAX. N-am putut să nu-mi amintesc copilăria când să vezi filme cinemascop la Patria era tot ce puteai visa mai avansat tehnologic și să vezi Laleaua neagră era o mică minune care te făcea fericită. Sic transit …
Cu ce am rămas din film? Din Oppenheimer, evident. Cu multe, dar probabil cel mai mult m-a impresionat personajul interpretat în film de Rami Said Malek. Este vorba despre cel care a fost fizicianul David Hill, cel care a depus mărturie în Senatul american în timpul audierii pentru confirmarea lui Lewis Strauss ca ministru al comerțului. Impresionant ca model de integritate, prietenie
Aici însă vreau să-l evoc pe Malek ca persoană care-și iubește rădăcinile. Le celebrează, este mândru și fericit că este produsul culturii sale. Pe pagina lui de pe Wikipedia am găsit acest citat pe care-l reproduc aici. Poate cei care v-ați rătăcit pe aici veți înțelege de ce.
“Nu există prima sau a doua generație. Sunt egiptean. Am crescut ascultând muzică egipteană. Am iubit-o pe Umm Kulthum. L-am iubit pe Omar Sharif. Ei sunt oamenii mei. Mă simt minunat de legat de cultura mea și de ființele umane de acolo. Recunosc că am o experiență diferită de cei din jur, dar sunt extrem de îndrăgostit de și inclus în cultura egipteană. Este materialul din care m-am născut.”
Iată și traducerea în română a povestirii “Birou seara” din cartea „Evadând din ramă. Femei din tablouri celebre își spun poveștile” (Escaping the Frame. Women in Famous Pictures tell their Stories) scrisă de Mary Bevan. Cartea a fost publicată în 2021 și aparține unui gen literar numit literatură ecfrastică care permite descrierea unei opere de artă plastică prin vocea unuia dintre personaje. Foarte interesant că acest tip de literatură relativ popular când tehnologia nu ne permitea să vizualizăm marile opere de artă din diverse epoci și cu diferite subiecte este din nou folosit acum când ne putem plimba virtual prin multe dintre muzeele lumii pentru a ne permite noi interpretări și a da voce unor categorii care nu aveau drept la replică în perioadele anterioare.
Aveți mai jos introducerea făcută de Mary Bevan la interpretarea povestirii spusă de secretară despre pictura „Birou seara”.
“Pictura în ulei din 1940 intitulată „Birou seara” a fost realizată de artistul american Edward Hopper. Este expusă în Centrul Walker pentru arte din Minneapolis, SUA. Hopper este recunoscut ca cel mai important artist plastic realist american, deși realismul lui nu este de tip fotografic, cât mai degrabă reprezintă o interpretare a realității. Temele lui majore, difuze în întreaga operă, sunt deșertăciunea vieții contemporane și singurătatea eului. Au existat multe speculații cu privire la “povestea” pe care o spune acest tablou evocator despre un șef și secretara lui lucrând împreună până seara târziu. Secretara este cea care vorbește în acest tablou.”
Și iată și povestirea în sine:
Birou seara
Bineînțeles că toți oamenii suntem voyeuri prin definiție; imaginațiile noastre se hrănesc lacome cu frânturi din lumile altora, viețile altora, și ne distrăm țesând povești în jurul lor. Întotdeauna trebuie să existe o poveste. Chiar în acest moment este foarte probabil că deja vă creați propria poveste cu privire la ceea ce vedeți aici. De acord că unghiul din care ne priviți – vă plasează undeva deasupra de unde puteți să vă uitați pe furiș, ca la un film porno, în biroul nostru prin fereastra luminată– de fapt chiar vă invită. Poate vă imaginați că sunteți pasageri într-un tren ‘L’, la înălțime, care se rostogolește prin noaptea New Yorkului pe lângă zeci de zgârie-nori cu ferestre luminate ca a noastră, fiecare oferind propriul ei tablou ispititor.
Ia spuneți-mi, ce poveste stereotipică țeseți acum în jurul nostru, șeful și voluptoasa lui secretară în rochie scurtă, care-i îmbrățișează strâns silueta, închiși singuri într-un birou mic după lăsarea întunericului? Poate sperați că o să vă ofer detalii, să vă explic de ce sunt îmbrăcată așa cum sunt, poate să vă dezvălui amănuntele picante ale unei relații interzise. Dacă așa stau lucrurile veți fi dezamăgiți. O imagine nu este o anecdotă: dacă ați putea s-o povestiți, ce rost ar avea s-o pictați? Există aici semnificații dacă sunteți pregătit să lăsați la o parte ceea ce credeți că știți și să priviți cu mintea deschisă, dar asta depinde de dumneavoastră.
Vă voi spune doar că anul este 1940. Suntem copiii Marii Crize economice care ne-a schimbat total viețile, în special viețile noastre, ale femeilor. Ne-am pierdut importanța ca membri ai forței de muncă pentru care am luptat din greu de-a lungul anilor, pentru că atunci când nu există suficiente locuri de muncă pentru bărbații noștri ne trezim expediate în locuri de muncă considerate potrivite doar pentru femei, adesea de muncă necalificată. Unele dintre noi am continuat să luptăm cu greutățile, dar visele de șanse egale s-au estompat. Și acum se pare că războiul a început din nou în Europa, deși deocamdată asta nu este treaba Americii. Așa că iată-ne – acest bărbat și cu mine – constrânși în acest birou mic, fără personalitate, luminați de o lumină albă, rece și neiertătoare care nu lasă umbre, fără să putem privi în altă parte decât în interiorul nostru, absorbiți de noi înșine, aproape unul de altul, dar la depărtări de mile. Fereastra este pe jumătate deschisă din cauza căldurii, dar dincolo de ea nu este nimic, doar întunericul.
După cum puteți vedea, șeful meu are vreo 40 de ani; eu, secretara lui, sunt cu câțiva ani mai tânără, dar nu o puștoaică. Observați că, în ciuda căldurii, este prea preocupat ca să-și scoată haina, cocoșat la birou, lucrează până târziu, scanând hârtiile pe care i le selecționez. Eu stau pur și simplu, urmărindu-i reacțiile, așteptând – oare ce? O adiere dinspre fereastră a suflat o foaie pe podea. E dezordine, dar n-am chef să mă aplec și s-o ridic. Sunt o pisică; îmi studiez șoarecele. Când va veni momentul potrivit aș putea să-l atac – sau nu.
Asta-i tot. Trageți singuri concluziile, interpretați scena cum doriți. Oricum adevărul este întotdeauna inaccesibil. Poate că nici nu există vreo poveste aici. Poate este doar o imagine simplă a lumii noastre – a lui și a mea; o lume în care este prea târziu pentru amândoi din mai multe puncte de vedere. Poate suntem doar pur și simplu prizonierii acestei intimități izolate, claustrofobice. Nu este viața, de fapt, plină de astfel de contradicții?
Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.
“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.
Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!
S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.
Mi-a apărut în revista Litere la pagina 42 articolul pe care-l găsiți în josul acestei pagini.
Vi-l recomand. Este un articol pe care-l puteți citi și în concediu. Războaiele despre care scriu și vi le propun sunt diverse și le purtăm constant fiecare dintre noi.
Se pare că azi a fost ziua internațională a bunicilor. De ce se pare? Pentru că în afară de câteva postări de pe Facebook, n-am mai citit/auzit nimic despre asta. Ei și? Cui îi pasă de bunici și, mai ales, de ziua lor? Iar eu trăiesc în bula mea, în care mai important este să-mi sărbătoresc virtual nepoțelul care azi a împlinit doi ani fermecători, decât să caut/ascult ce zice presa.
Nu vreau să lungesc prea mult acest text, dar mi se pare că îmi confirmă, din nou, rolul pe care-l au bunicii sau vârstnicii în general la noi. Sunt aproape invizibili, cu excepția momentelor când este nevoie practică/urgentă/stringentă de ei. Ca atunci când vă sună copiii și doar faptul că vă sună ei, fără a fi ziua voastră, sau vreo onomastică sau … vă pune în mișcare neuronii și vă întrebați oare ce s-o fi întâmplat? Și tonul vocii?
Și mi-aduc aminte de o poveste din copilărie pe care cred că am întâlnit-o într-un manual de citire. Se numea funia de nisip. Am și folosit-o la un moment dat într-un articol despre ceea ce acum numim prețios “dialogul intergenerațional”. N-o s-o reiau aici pentru că, între timp, am găsit suficiente referiri la ea pe net. Căutați-o pe Google.
O menționez aici pentru că adesea uităm, și cei tineri și cei mai puțin tineri, că lumea este deplină și frumoasă doar cu noi toți împreună. Așa cum spunea Coleridge “cât de tristă ar fi lumea asta fără copii și cât de inumană fără bătrâni”.
Și de ce trebuie să vorbim despre asta, să avem o zi care să ne amintească de un lucru firesc? Pentru că trăim într-o lume care-și pierde tot mai repede reperele. Pentru că fiind constant sub avalanșa momentului, a prezentului, nu mai avem timp să ne gândim la cum am ajuns aici și, mai ales, cine a avut grijă să ne arate și poate uneori să ne ușureze calea.
Da, uităm adesea. Poate de asta Confucius vorbea despre respectul pentru vârstnici ca despre una din virtuțile esențiale ale unei guvernări corecte. Și, probabil, tot din cauza asta întreaga Asie are un cult, adesea bazat pe legislație, pentru părinți, bunici și respectul față de tradiție.
