O mare bucurie să primesc volumul Simpozionul Internațional Urmuz 149 – 100 la care n-am putut fi prezentă decât cu sufletul. Simpozionul s-a desfășurat între 17 – 19 martie în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut cel care purta numele “civil” de Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.
Sigur că vreau să-mi public aici articolul apărut în acest volum sub titlul “Urmuz – un trecut imprevizibil”. De ce ar fi trecutul imprevizibil? Sunt multe explicații, de la metaversuri la cel din articolul meu.
Trec aproape zilnic pe trotuarul cu statuia lui Urmuz din centrul orașului regal. Pe cele două bănci de alături, poziționate strategic pentru a putea să te odihnești puțin dacă, Doamne ferește, ai făcut excese de mișcare, stau adesea diverse persoane. De obicei mai în vârstă că cei tineri obosesc mai greu. Băncile sunt protejate de ploaie și soare puternic de câte o copertină și fiecare are câte două lăcașuri pentru cărți. Un fel de mini-raft pentru lectura unor pagini de și despre Urmuz. Cu rugămintea de a fi citite pe loc sau, dacă sunt luate acasă, să fie returnate. Asta dacă tentația lecturii este atât de copleșitoare și timpul nu permite cititul lângă Urmuz.
Cărțile au fost “împrumutate”.
Este un admirabil îndemn la lectură care merită apreciat. “DE CITI AICI, dar dacă luați o carte acasă, vă rog să o aduceți înapoi. Vă mulțumesc, următorul cititor.”
La o zi sau două de la apariția cărților în această mini-bibliotecă Urmuz, ele și dispar. Semn că sunt mult apreciate de trecători. Și, probabil, se dorește aprofundarea lor ulterioară. Nu-mi dau seama dacă sunt și restituite. Sper sincer că da. Dar, am dubii. De ce? Pentru că iată au început să apară și alți autori, alte titluri. Ceea ce este foarte bine. Ceea ce este mai puțin bine este că ele nu par să fie restituite.
Mă gândeam că ar putea exista niște rafturi/o bibliotecuță în localul La Urmuz/ No comment. Oamenii ar putea bea ceva, citind nu doar pe telefon, dar și pe o carte aflată la îndemână. Poate ar fi mai mulți înăuntru, nu doar la ora mesei, ci și între perioadele aglomerate când poți răsfoi, eventual, presa locală și, mai ales Curtea de la Argeș. Pe hârtie este mai bine, decât pe ecran.
Vreau să fac atât de multe lucruri. Probabil din lăcomia de a trăi cât mai intens. Și, pentru că nu pot decide care sunt cele care merită făcute, amân. Știu că nu e bine, dar iată că nu mă dezvăț, deși încerc.
Am vrut să scriu despre magnolii. Chiar și la Curtea d Argeș au început să se treacă. Cele stelate. Nu prea poți scrie despre splendoarea unei magnolii înflorite. Cuvintele, ale mele cel puțin, sunt prea sărace pentru a prinde minunea lor trecătoare în imagini. Și atunci am să las fotografii din grădina mea și o informație pe care am luat-o de pe un blog al Mariei Popova, mai exact de aici. Dar, pentru cei care vor mai multe informații despre magnolie în limba română, le găsiți aici.
Magnolie “clasică”.
Și-au primit numele după botanistul francez Pierre Magnol. Maria Popova ne spune că Magnol este cel care a conceput un sistem de clasificare naturală, cu un secol înaintea lui Linnaeus. Dar nu de asta sunt interesante magnoliile. Ci pentru că sunt printre cele mai vechi plante de pe pământ și florile minunate sunt considerate „flori perfecte”. Adică pot trăi și, mai ales, se pot înmulți singure, fără ajutorul polenizării insectelor. Sunt folosite nu doar decorativ, dar mai ales ca medicamente, alimente diverse și, desigur, ca simboluri culturale.
Magnolia stelata în 2019.
Dar, am vrut să scriu și despre întâlnirile avute săptămâna asta cu studenții mei. De la Universitatea București, unde țin un curs de leadership, de la ASE București, LMA, curs despre Oameni și organizații, și de la EDURES un curs de Gândire creativă. Întâlniri provocatoare prin calitatea interacțiunii umane care are loc în cadrul lor. Spus mai simplu sau mai pe șleau – comentariile și/sau întrebările puse de studenți. Nu foarte ușoare, nu întotdeauna foarte comode, dar sigur deschizătoare de noi posibile abordări. Aseară o ascultam pe Margaret Heffernan vorbind în 2019 despre “Abilitățile umane de care avem nevoie într-o lume imprevizibilă”.
Și-a încheiat discursul (tradus în 24 de limbi, dar nu și în română – comentariu doar constatativ) cu o invitație la a regândi eficiența și a nu ne ne mai baza atât de mult pe tehnologie care este, nu-i așa, mai eficientă. Heffernan ne aduce aminte că cei care fac previziuni despre cum va arăta viitorul ne oferă doar o încercare de a-și aroga acel viitor. Adevărul greu de acceptat, mai ales de decidenți zic eu, este că viitorul este neexplorat, nu îl putem cunoaște până nu ajungem acolo. Dar, ne liniștește Heffernan, asta este în regulă. De ce? Pentru că avem atât de multă imaginație – dacă alegem să o folosim. Avem capacități reale de inventivitate și explorare – dacă le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum. Este, însă, adesea un proces cronofag și, ca atare, ineficient. Dar conclude ea, fără aceste capacități lumea este în derivă și poate aluneca pe o cale periculoasă.
Dacă alegem însă să ne dezvoltăm gândirea creativă, dacă ne propunem să avem curajul să greșim, să ne pregătim pentru un management nu „just in time”, cât „just in case” ne vom putea decide viitorul.
“According to FR3 television, (and every other news outlet that covered the story), 30,000 people in France are 100 or older — and the number is rising, more quickly than expected. There are thirty times more centenarians than in 1970.
We’re ahead of Spain and Italy (in total numbers), partly because we have one of the largest populations in Europe, but also “because life expectancy among women is particularly high.” Remember Jeanne Louise Calment, who died in 1997 at the age of 122 years and 164 days?
Having a large number of centenarians is not the same as having a longer average life expectancy. But France has both. What can we learn from the French about living longer? (…)
Walking is easy to do in large cities with good public transportation. Our boulangerie is at the end of the block, easily accessible for early morning runs to get fresh bread. Ditto for everything else we need, including a couple of grocery stores, a dry cleaner, and a hair salon.
I walk everywhere or take public transportation. I drive so infrequently in France that it always makes me a little nervous when I do.
According to the statistics, just slightly more than half of people over the age of 100 live in facilities. In the population of those who don’t, 33 percent live alone, 12 percent live with another person (typically, their children), and four percent live as couples.”
If you want more details read the article. It’s really good and … fun. And it probably also explains why the French don’t want to work for more years.
Articol scris de o americancă mutată în Franța pentru a-și urma chemarea inimii.
“Potrivit televiziunii FR3 (sau al a oricărui alt canal care a transmis știrea), 30.000 de oameni din Franța au 100 de ani sau mai mult. Iar numărul lor crește mai repede decât ne așteptam. Sunt de treizeci de ori mai mulți oameni de vârstă centenară decât în 1970.
Suntem înaintea Spaniei și Italiei (ca cifră absolută), parțial pentru că avem una dintre cele mai mari populații din Europa, dar și „pentru că speranța de viață în rândul femeilor este deosebit de mare”. Vă amintiți de Jeanne Louise Calment, care a murit în 1997 la vârsta de 122 de ani și 164 de zile? (…)
Un număr mare de persoane centenare nu este același lucru cu o speranță medie de viață mai mare. Dar Franța le are pe amândouă. Ce putem învăța de la francezi despre cum să trăim mai mult? …
Mersul pe jos este ușor în orașele mari cu transport public bun. Brutăria noastră se află la capătul blocului, ușor accesibilă pentru alergările de dimineață devreme pentru a cumpăra pâine proaspătă. La fel și pentru tot ceea ce avem nevoie, inclusiv câteva magazine alimentare, o curățătorie chimică și un salon de coafură.
Merg pe jos peste tot sau folosesc transportul în comun. Conduc atât de rar în Franța încât întotdeauna sunt puțin nervoasă când o fac.
Potrivit statisticilor, doar puțin mai mult de jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 100 de ani locuiesc în cămine pentru vârstnici. Dintre cei care trăiesc neinstituționalizat, 33% trăiesc singuri, 12% trăiesc cu o altă persoană (de obicei, copiii lor) și 4% trăiesc în cuplu.”
Daca vrei mai multe detalii, citeste articolul. Este foarte bun și… distractiv. Și probabil explică de ce francezii nu vor să lucreze mai mulți ani.
Reproduc mai jos articolul Sarei Mina de pe site-ul Editurii Biscara. Și mulțumesc și aici Editurii Biscara și minunatei femei care o conduce cu profesionalism deschis spre inovație și o inimă plină de empatie. La multe primăveri minunate, Sara Mina!
Martie 2023 a sosit c-un dar de primăvară în Biblioteca Virtuală a Editurii Biscara!
Este vorba de volumul BAZAR – Eseuri, povestiri, amintiri… al doamnei profesoare Mariana Nicolae.
Conotația festivă a cărții este dublată de tușa imagistică vie și delicată, adăugată de Ioana-Teodora Duță Schmiedigen, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Editura Biscara îi mulțumește pentru indirecta onoare făcută! Astfel, volumul se bucură de o copertă unicat și ilustrații de interior special create pentru a întări mesajul auctorial.
Și care să fie, oare, acesta?!
Într-un stil atractiv, care îndepărtează orice anticipată monotonie asociată, de obicei, eseurilor, autoarea vorbește despre femei, încercând să le provoace acestora o poftă sublimă de respect de sine, de încredere și autoapreciere argumentată, potențatoare a senzorilor dedicați frumuseții vieții!
Sunt și înălțări sobre de tonalitate, când autoarea emite aprecieri referitoare la realitatea falsă a poziției femeii în societate – „munca femeii este mai puțin valoroasă decât cea a bărbatului…” – , dar sunt și explozii de umor involuntar asociat unor imagini explicative, ca în titlul „Femeile nu e oameni”. În eseul numit astfel, miezul mesajului gravitează în jurul afirmației „bărbatul are sens pozitiv, femeia are sens negativ”, citată fiind aici, de autoare, Cosima Rughiniș, profesoară universitară în Departamentul de Sociologie al Universității din București…
Mariana Nicolae ne vorbește apoi, prin prisma amintirilor proprii, despre alegerile pe care le facem, dar și despre efectele imposibilității manifestării depline a liberului arbitru, atunci cînd tragediile răpesc dreptul individual de a decide…
De asemenea, dezvoltă o argumentație pro/contra ideii de izolare ce generează, poate, o pierdere a libertății fizice, apărând, însă, ca cert mijloc de câștigare a unei altfel de libertăți… prin meditație… prin asceză…
Spune autoarea într-un mesaj eminamente motivațional: <<Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră!>>
Încă un amănunt atipic al cărții, inedit ca efect: eseurilor, literatură non-ficțională, le sunt alăturate de autoare două proze scurte, așadar literatură de ficțiune. Se creează un efect de intersectare a planului unui mesaj enunțiativ-speculativ, cu altul în care autoarea, dedublată, arată direct filmul unor evenimente, lăsându-l pe cititor să aleagă spre care afirmație din eseuri să îndrepte cele două povestiri drept argumente.
Citiți cartea și, dacă vă stă în putință, fiți alături de autoare pe 8 martie 2023 la evenimentul lansării, la Sala Basarabilor de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș!
Îmi este aproape imposibil să cred că scriu aceste rânduri în amintirea celei care a fost una dintre cele mai apreciate și iubite colege din Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri din ASE. A fost un om de o calitate rară care emana echilibru, lumină și o mare bunătate. Profesor universitar doctor GEORGETA GHIGA, Gigi pentru cei mai apropiați.
Sigur că știm că, mai devreme sau mai târziu, fiecare vom pleca spre infinit. Important însă este ce rămâne după noi. Și Gigi a lăsat în urmă o lume mai bună, mai blândă și mai zâmbitoare. Colegii de departament i-au scris un frumos omagiu, trecând în revistă reușitele ei profesionale, contribuția adusă la comunitatea profesională a specialiștilor de limbă engleză pentru afaceri din ASE, dar și din România în general. La sfârșitul acestor rânduri veți găsi acest omagiu.
Eu vreau să menționez aici doar câteva elemente care definesc mai degrabă omul deosebit care a fost Gigi. Am avut șansa să preiau de la ea conducerea Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri din ASE și i-am fost recunoscătoare pentru că am moștenit un colectiv bine format, disciplinat, bine integrat în viața universității, cu deschidere și înțelegere față de nevoile instituționale chiar dacă acestea n-au fost întotdeauna așa cum ni le-am fi dorit. Am învățat de la ea multe, dar cred că-i sunt recunoscătoare mai ales pentru sfaturile înțelepte pe care mi le-a dat ori de câte ori am avut nevoie de ele, pentru capacitatea ei de a fi echidistantă față de toată lumea și de a încerca să înțeleagă toate punctele de vedere. Și, mai ales, grija și respectul față de detalii și față de limba noastră maternă.
Am avut ocazia s-o cunosc și în afara vieții de catedră și era o bucurie s-o ascult vorbind despre familie, la început despre copii și realizările lor și, pe măsură ce timpul a trecut, despre nepoți și cum ne luminează și ne îmbogățesc viața cu prezența lor. A fost o persoană extrem de devotată familiei.
Era o plăcere să ne întâlnim în diverse ocazii festive la care am descoperit o Gigi cu o voce minunată, care ne cânta superb cântece din diverse genuri și care știa și cuvintele acelor cântece de la cap la coadă. Era o adevărată încântare s-o ascultăm. Avea un simț al umorului delicat care însă devenea evident în situațiile în care ne bucuram și ne relaxam alături de colegi sau familie. Și pentru că am trecut împreună și prin perioada în care mergeam la multe nunți și botezuri ale colegilor mai tineri i-am cunoscut pe Gigi și pe soțul ei ca minunați dansatori, oameni lângă care te simți bine și pe care dorești să-i revezi cât mai des.
Îmi amintesc o frumoasă mobilitate Tempus pe care am făcut-o împreună în Italia. Am cunoscut o Gigi iubitoare de cultură, dornică de a afla cât mai multe aspecte ale vieții academice de la universitățile și organizațiile pe care le-am vizitat, dar și despre oamenii obișnuiți, situații de viață cotidiană. Cu alte cuvinte, era un om interesat de marea diversitate a vieții pe care se străduia cu mult har s-o împărtășească studenților.
Tot ceea ce făcea era pentru a înnobila calitatea de DASCĂL și de aceea era extrem de iubită de studenți, dar și de colegii mai tineri pentru care a fost un mentor plin de înțelegere, dar și de disciplină.
A lăsat în urmă o lume mai bună și pentru asta îi suntem recunoscători!
Lordul Byron este, probabil, cel mai strălucitor absolvent al Trinity College, în ciuda multor alți concurenți demni la acest titlu. Scrisorile sale detaliate scrise în zilele când era student Cambridge nu omit escapadele sexuale, boxul, călăria și jocurile de noroc. Șapte ani decadenți mai târziu, pe 2 ianuarie 1815, Byron s-a căsătorit cu Annabella Millbanke, dar acest eveniment nu a fost începutul unei vieți mai liniștite. Se pare că în noaptea nunții lor, Byron s-ar fi trezit strigând „Doamne Dumnezeule! Sunt cu siguranță în iad!”
200 de ani mai târziu chiar azi, filmul The Theory of Everything a fost lansat oficial în 2015. Descris de agentul său publicitar ca o „scrisoare de dragoste către Cambridge”, acest film a câștigat un Oscar pentru cel mai bun rol maculing și alte multiple premii și se bazează pe viața și căsătoria timpurie a fizicianului Stephen Hawking, jucat în film de Eddie Redmayne, absolvent și el al Trinity College. Filmul este plin de scene încântător de pitorești din Cambridge.
Au trecut peste 2000 de ani de când s-a născut Cristos: pentru creștini cel mai semnificativ lucru spiritual la care facem constant referire. Când au trecut și, mai ales, cum? Bibliotecile sunt pline de posibile răspunsuri. Și, desigur, fiecare avem propria percepție asupra timpului personal și asupra celui istoric. Dar acum vreau să scriu despre cum putem întotdeauna privi lucrurile obișnuite din unghiuri neobișnuite. Mă refer la timp și cum este el măsurat.
De când sunt în Cambridge am descoperit un monument straniu închinat timpului în acest oraș în care timpul trece atât de diferit pentru colegiile universitare și pentru partea să-I zicem “laică” a orașului, adică a orășenilor localnici. Este vorba despre “orologiul corpus” donat bibliotecii colegiului Corpus Christi de către un fost absolvent, Dr. John Taylor. Colegiul Corpus Christi este cunoscut ca singurul fondat de orășenii din Cambridge în 1352 ceea ce-l face al șaselea cel mai vechi colegiu din Cambridge.
Cine este însă Dr. John Taylor și de unde a avut această idee și, mai ales, capacitatea financiară de a o pune în practică? Pe scurt, pentru cei care nu au probleme cu înțelegerea limbii engleze aveți mai jos o copie a paginii 193 din cartea Cambridge per diem. A daily chronicle of Cambridge connections de Rosie Zanders. Spune pe scurt povestea ceasului și a inventatorului și donatorului lui. Pentru cei care preferă limba română căteva detalii mai jos și mai multe mâine.
Dr. John Taylor este un vechi membru al Colegiului și un donator generos. A finanțat un proiect de catalogare a cărților din colecția bibliotecii Parker și, probabil, cel mai cunoscut proiect finanțat a fost cel prin care a creat orologiul Corpus. Dar despre asta mai scriu și mâine.
Mi-a apărut în revista Cafeneau literară nr. 104 / octombrie 2022, un răspuns dat la ancheta lansată de Virgil Diaconu, directorul revistei. Îi mulțumesc și aici pentru că a publicat răspunsul meu.
M-am bucurat pentru că răspunsurile date au fost destul de chinuite: scrise pe aeroportul din Istanbul, terminate pe insula Qeshm din Golful Persic de unde le-am și trimis fericită că am reușit să prind o conexiune mai bună la internet.
Așa că împărtășesc și aici unor eventuali rătăciți printre cuvinte textul anchetei și răspunsurile mele.
La multe primăveri minunate, Sara Mina! 
