Printre premii literare, schimbări climatice și coșmaruri politice iată și ceva nou. ABBAtaruri. Vineri, 5 noiembrie, pe o arenă din Londra, construită la comandă. IA, fani loiali și răbdători și, bineînțeles, încasări. După cum spune The Economist Espresso: „Negativiștii vor spune că totul este motivat de bani, bani, bani. Fanii vor fi doar recunoscători pentru muzică”.
Adevărul este că privim un proces fascinant care, probabil, este încă de domeniul fantasticului. Intrați în al șaptelea deceniu de viață, după o carieră de un succes pe care toți și l-ar dori, dar puțini și-l pot imagina, iată un grup de legendă întorcându-se pe scenă. De ce? Björn și Benny explică pe scurt un proces care a durat 40 de ani. De la inițial două melodii noi, (‘I Still Have Faith In You/Încă am încredere în tine’ și ‘Don’t Shut Me Down/Lasă-mă să vorbesc‘) la un album complet și, la formarea unei echipe de profesioniști de câteva mii de oameni, concertul de lansare vrea să sărbătorescă, printre altele, capacitatea umană de a-și imagina lucruri de neimaginat și de a păstra prietenii în ciuda multor încercări care ar putea s-o distrugă.
Among literary prizes, climate change and political nightmares here’s something new. ABBAtars. On Friday, November 5, on a custom-built arena in London. AI, fan loyalty & patience and, of course, revenues. As The Economist Espresso says: “Naysayers will argue it’s all motivated by money, money, money. The fans will just be thankful for the music.”
The truth is that we are looking at a fascinating process that is probably still somewhere between reality and fantasy. In their seventies, after an incredibly successful career that everyone would love to have, but few can even imagine it, here’s a legendary group returning to the stage. Why? Björn and Benny briefly explain a process that lasted 40 years. From initially two new songs, (‘I Still Have Faith in You’ and ‘Don’t Shut Me Down’) to a full album and to bringing together a team of professionals of several thousand people, the launch concert wants to celebrate, among other things, the human capacity to imagine the unimaginable and to keep up friendship in spite of many attempts at destroying it.
October is still a very busy month for most people. Even under the effects of the pandemic. Not only because autumn is putting more strain on the COVID scare for everybody, jabbed, vaxxed or otherwise, but also because in climates and environments like ours (temperate, that is with four seasons, and with traditional culinary habits) most of us are busy with preserves and pickles.
Here I’ll write about my department’s conference. Just a few notes. If anyone is interested, the programme is at the end of this post. If you have a look, you’ll see that it was a substantial, attractive, really engaging programme. I’ll just name the plenary speakers here:
Carmen PÉREZ-LLANTADA, Professor, University of Zaragoza, Spain Engaging with digital literacies in learning academic and research communication
André HEDLUND, Educational Consultant, Pontifical Catholic University of Paraná (PUC-PR) – School of Education and Humanities, Brazil Learning Cosmos: A Voyage into the Learner’s Universe
Cristina Alice TOMA, Université Libre de Bruxelles, Belgium Le mythe de l’éternel retour – entre Orient et Occident
Mala PANDURANG, Professor, Principal Dr. BMN College (Autonomous), Mumbai, India Compassion and the Arts in the Time of the Pandemic: a Digital Journey
When would it have been possible to have as guest speakers in our event researchers and experts from such distant geographies? Of such diverse profiles? Could we ever have had a budget to cover their fees and traveling expenses? The answer is obvious: probably never. We are, therefore, looking at profound changes in conference organization and participation. We have to adapt to a new environment (the virtual world) and to acquire new skills. This is not always easy. And it’s only the beginning.
On the plus side, conversations around the world are richer, with contributions from far away (Brazil, India) and with voices which may have only rarely, if ever, been heard in our academic environment. And suddenly such events just happen.
I participated in all the plenaries – from my desk or on my cell, moving around town doing my daily chores. We are no longer tied to a conference room, to juggling with conflicting timetables, left with the regrets of not being able to “be there”. We can even participate in several conferences – though that requires a lot of practice. And is it really worth it when we can listen to the recording on the various social media at our convenience? Such as here or here.
It’s the beginning of a new world, or of a new normal. As we well know, the speed of novelty degradation is continuously increasing. Therefore, the new normal will not be new for a long time. It is clear, at least to me, that there’s not going back towards the old world. We’ll always keep part of the old world in us, but we are pushed to adapt to the new one. Let’s hope that it will be a better world for a larger number of people. I’m always hopeful.
Alexandru Budișteanu passed away. He was 93 years old. I had the privilege of being a friend of the Alexandru and Ileana Budișteanu family and of having worked with them during a period of my life.
On his 91st birthday, unfortunately the last one he celebrated with his friends at the Capșa restaurant, I told him that reaching such an age is a wonderful achievement for anyone. However, to live such a long and constantly active life and to have accomplished all the things that Alexandru Budișteanu has accomplished is truly a success story.
Alexandru Budisteanu’s 91st birthday.
He was born on August 11, 1928 in the commune Pârlița-Târg, then in Iași county, Romania, later Bălți county, the Republic of Moldova. He lived as he says in the title of his book published in 2014, Under four regimes on all continents. He had a fulfilled, intense life, with many trials, going through so many historical changes, but also with so many accomplishments, with wonderful moments, with difficult times, with people who have been grateful to him and, of course, with people who hated him openly or, perhaps, only in private.
I wrote here about how and when I met him and I remembered some personal landmarks of our acquaintance. I will not repeat myself now. But I want to talk here about the request that Alexandru Budișteanu made to me in March 2002 when I went to the US. He had asked me to discover and photograph a monument that had been placed under his supervision in the Garden of Nations in Cleveland. It had been a true adventure to discover the Garden. Remember that in 2002 the Internet was in its infancy: in most cases it could be accessed by dial-up while even if the phones were mobile, they were far from smart. Now, in October 2021, in a few seconds I found out the location of the Romanian Garden (founded in 1967) in the Cleveland Federation of Cultural Gardens. Looking at the website I became sad, but that’s another story, which I hope to tell another time. Here I will only say that in 2002 I found the Garden thanks to the help of the eternal nostalgic after Romania Nicu Manolache. It was a snowy March and it took us a whole day to inquire around until we got to where we needed to be. The photos below appeared in the bilingual, anniversary book, dedicated to Alexandru Budișteanu, Changing lives, we change the world.
What can you say in such moments? That departures, no matter how predictable, are still very painful? That I have been very happy that Alexandru Budișteanu existed in my life, in our life, as a model of a man from whom I tried to learn as much as possible? That he was asking me interesting questions, as a “failed linguist” as he liked to joke and push me to reflect on the ways in which languages adapt or draw realities? That we were joking about how we would celebrate his centenary, but, it wasn’t meant to be ?! Unfortunately or perhaps fortunately, some things do not depend only on us, no matter how much will and love of life one has.
I stop here knowing that I cannot hope to illuminate even if only partially a life as complex as that of Alexandru Budișteanu in just a few lines. But, for those who may be interested, here are some places where you can find more information about his life. Here and here.
I am convinced, however, that our lives will be poorer without Alexandru Budișteanu. Likewise, I know that the lives of those he has touched with his spiritual and intellectual generosity, and there are many, will certainly be much richer.
S-a stins din viață Alexandru Budișteanu. Avea 93 de ani. Am avut deosebitul privilegiu de a fi o prietenă a familiei Alexandru și Ileana Budișteanu și de a fi lucrat împreună cu ei într-o perioadă a vieții.
Așa cum am i-am spus la aniversarea de 91 de ani, din păcate ultima pe care și-a sărbătorit-o împreună cu prietenii la Capșa, să-mplinești o astfel de vârstă este o realizare minunată pentru oricine. Dar să trăiești o viață atât de lungă și constant activă și să fi înfăptuit toate lucrurile pe care Alexandru Budișteanu le-a înfăptuit este cu adevărat o poveste de succes.
S-a născut la 11 august 1928 în comuna Pârlița-Târg, atunci în județul Iași, România, ulterior județul Bălți, Republica Moldova. A trăit așa cum spune el însuși în titlul cărții sale apărută în 2014, Sub patru regimuri pe toate continentele. A avut o viață frumoasă, intensă, cu foarte multe încercări, trecând prin atâtea schimbări istorice, dar și cu atât de multe împliniri, cu clipe minunate, cu secvențe dificile, cu oameni care i-au fost și continuă să-i fie recunoscători și, desigur, cu oameni care l-au detestat pe față sau, poate, doar în particular.
Am scris aici despre cum și când l-am cunoscut și am punctat câteva repere personale ale cunoștinței noastre. Nu o să mă repet acum. Dar vreau să evoc aici rugămintea pe care Alexandru Budișteanu mi-a făcut-o în martie 2002 de a descoperi și fotografia la Cleveland un monument care fusese amplasat sub supravegherea lui în Grădina Națiunilor. A fost o întreagă aventură de a descoperi Grădina în condițiile în care Internetul era la începuturile sale, în majoritatea cazurilor putând fi accesat prin conexiune telefonică (dial-up) și telefoanele erau mobile, dar erau departe de a fi inteligente.
Acum, în octombrie 2021, în câteva secunde am aflat locația Grădinii românești (înființată în 1967) din Federația grădinilor culturale din Cleveland. Și m-am întristat, dar asta este o altă poveste, pe care sper s-o spun altă dată. Aici am să spun doar că în 2002 am găsit Grădina datorită ajutorului veșnicului nostalgic după România Nicu Manolache. Era un martie plin de zăpadă și ne-a luat o zi întreagă de întrebat în dreapta și-n stânga până am ajuns unde trebuia să ajungem. Fotografiile de mai jos au apărut în cartea aniversară, bilingvă, dedicată lui Alexandru Budișteanu, Schimbând destine, schimbăm lumea / Changing lives, we change the world.
Ce poți spune în astfel de momente? Că despărțirile, oricât de previzibile, sunt foarte dureroase? Că am fost și sunt foarte fericită că Alexandru Budișteanu a existat în viața mea, în viața noastră, în care a fost un model de om de la care am încercat să învăț cât mai multe? Că-mi punea întrebări interesante, de “lingvist ratat” cum îi plăcea să glumească și mă obliga să reflectez la modalitățile în care limbile se adaptează sau creionează realități? Că glumeam tot timpul despre cum îi vom aniversa centenarul, dar, iată, n-a fost să fie?! Din păcate sau poate din fericire, unele lucruri nu depind numai de noi, indiferent de câtă voință și dragoste de viață ar exista.
Mă opresc aici știind că nu pot spera să luminez nici măcar parțial o viață atât de complexă precum cea a lui Alexandru Budișteanu în doar câteva rânduri. Dar, iată pentru cei poate interesați, câteva locuri unde puteți găsi mai multe informații despre aspecte din viața lui. Aici și aici.
Am convingerea, însă, că viața noastră va fi mai săracă fără Alexandru Budișteanu în ea. La fel, știu sigur că viețile celor pe care i-a atins cu generozitatea lui sufletească și intelectuală, și sunt mulți, vor fi cu siguranță mult mai bogate.
“Bodies with vaginas”/corpuri cu vagine, “birthing people”/oameni care nasc, “menstruating people/oameni cu menstruație” și alte astfel de construcții care mai de care mai corecte politic într-o lume din ce în ce mai dezumanizată și mai dezinteresată de soarta individuală a ființelor fie că sunt copii, femei sau bărbați. încearcă să redea demnitatea celor care cred că și-au pierdut-o sau, probabil, n-au avut-o niciodată.
Vorba autoarei / autorului: oare de trebuie să denumim altfel doar femeile? De ce nu și bărbații? De ce ei n-ar fi numiți “prostate-havers”/deținători de prostată, “ejaculators”/ejaculatori sau “bodies with testicles”/corpuri cu testicule?
Articolul dă răspunsuri provocatoare pentru a explica unele cauze ale acestor schimbări și, mai ales, subliniază posibile efecte. Foarte actuale și practice. Cel mai important? Lipsa de comunicare reală. Și posibile efecte asupra tuturor.
Vineri 24 sept.2021 am participat la webinarul cu tema “50 de ani de la restabilirea drepturilor R.P.Chineza la ONU”. Promisiunea organizatorilor a fost că vom asista la discuții despre rememorarea contribuției diplomației românești la realizarea acelui eveniment, evidențierea importanței si actualitatii Organizației Națiunilor Unite și provocările noului mediu internațional de securitate post-Afganistan.
Cine sunt organizatorii? Fundația EURISC și grupul de reflecție MEPEI (Middle East Political and Economic Institute) din România. Dr. Liviu Mureșan (EURISC) și Flavius Caba-Maria (MEPEI) au moderat evenimentul.
Ce am căutat eu la un astfel de eveniment? Dincolo de o relație profesională îndelungată cu cei doi domni, bazată în mod firesc pe teme de reflecție comune, probabil că la baza invitației primite a stat interesul meu pentru spațiul chinez și uimirea personală pentru firavele semnale ale diplomației românești față de ceea ce toată lumea denumește secolul asiatic.
Promisiunea organizatorilor a fost depășită de realitatea unui eveniment fascinant din foarte multe puncte de vedere. În primul rând participanți de elită: E.S. Doamna Ambasador Jiang Yu, Amb. Nicolae Ecobescu (prin mesaj), Prof.Teodor Meleșcanu, Prof. Adrian Severin, Amb.Viorel Isticioaia-Budura, Dr. Andrei Dîrlău. În al doilea rând, o discuție excelentă între oameni care au participat la evenimentul din 1971 sau experți specializați în relația cu China. O relatare corectă și integrală a elementelor principale ale evenimentului o găsiți aici, pe blogul lui Dan Tomozei, jurnalist român la Radio China Internațional.
Înainte să vă împărtășesc propriile mele păreri despre eveniment, să vă spun sau să vă amintesc despre ce a fost vorba.
La 25 octombrie 1971, Republica Populară Chineză a fost recunoscută ca „singurul reprezentant legitim al Chinei la Organizația Națiunilor Unite” prin Rezoluția 2758 inițiată de Albania. Până la acel moment, China fusese reprezentată de Taiwan, iar propria ei reprezentare a fost constant blocată. Rezoluția a primit 76 de voturi pentru, 35 împotrivă și 17 abțineri. România a avut un rol important în această recunoaștere, dar dacă încercați să aflați ceva despre acest eveniment istoric vă va fi foarte greu s-o faceți în limba română. Cu excepția acestui webinar și a relatărilor despre el pe care le găsiți și în acest articol. În afară de blogul lui Dan Tomozei, mai găsiți un articol și aici.
Și acum ce mi s-a părut mie interesant la acest eveniment. În primul rând că a avut loc. În al doilea rând, prezența ES Jiang Yu, Ambasadorul Chinei la București, la acest webinar și mesajul său substanțial și semnificativ care au subliniat din nou aprecierea României de către China. Doamna Ambasador a dat dovadă de o diplomație autentică în mesajul verbal transmis, dar și în elementele non-verbale pe care prezența domniei sale le-a avut în spațiul virtual.
Multe lucruri mi s-au părut deosebite, dar o să mă opresc doar asupra unor elemente nu atât politice, cât mai ales culturale și ca atare, probabil, mai puțin evidente pentru majoritatea cititorilor.
ES Jiang Yu, extraordinar de prezentă în prima parte a webinarului, a ales un fundal elocvent pentru cei care știu să descifreze semnificațiile a ceea ce se vede de către toată lumea. Precizarea ambasadorului Isticioaia-Budura a fost extrem de binevenită și a dezvăluit ceea ce mai degrabă intuiam decât avem certitudinea că există în realitate – profesioniști ai diplomației cu o pregătire bogată de cultură specifică relației Asia.
Isticioaia-Budura a subliniat că recunoaște tapiseria din spatele doamnei ambasador. Sinceră să fiu nici nu-mi dădusem seama că era o tapiserie și încă una cu bogate încărcături simbolice. Este vorba despre o donație a Chinei făcută ONU în octombrie 1974 măsurând 10 metri pe 5 metri și cântărind 280 kilograme. Detalii tehnice aici.
Ce este important aici, din punctul meu de vedere, este modul de subliniere a unor semnificații simbolice prin care cultura chineză și, în aceste momente de mare tensiune internațională, puterea chineză aleg să se prezinte, evident unitar, unei lumi profund divizate din punct de vedere ideologic. Isticioaia-Budura vede Marele Zid care se întinde de la est către vest, nu ca un element de diviziune, ci ca pe o legătură între civilizațiile occidentale și cele orientale. ES Jiang Yu zâmbește aprobator și cu plăcerea clară a unei discuții cu interlocutori nu doar avizați, ci și cunoscători profunzi a unei culturi și civilizații străvechi care a lăsat atâtea influențe asupra lumii occidentale.
Din acest punct ambasadorul Isticioaia-Budura trece elegant către relațiile paradoxale și superficial – profunde pe care China le are azi cu restul lumii. Se spune că experiența de război îi este străină Chinei. Sigur că referința vine dinspre zona americană și, desigur, se referă la războiul modern. Dar, continuă Isticioaia-Budura, toată lumea îl citește pe Sun Tzu. „Arta războiului” scrisă acum vreo 2500 de ani este percepută ca fiind relevantă azi și pentru domenii nemilitare. Un exemplu edificator despre dezvoltarea gândirii strategice îl găsiți aici, la o firmă de consultanță britanică. Și Isticioaia-Budura își încheie referința la Sun Tzu și experiența de război a Chinei subliniind: prefer să cred că există în China experiența menținerii păcii.
Discursul ambasadorului Isticioaia-Budura vine de la o personalitate care mărturisește firesc și în același timp modest că, pe lângă limbile oficiale ale ONU, vorbește și limba doamnei ambasador. Câți dintre ambasadorii români în China au putut spune că vorbesc mandarina? Da, au mai fost câțiva, dar au fost mai degrabă excepția decât regula.
Am să mă opresc aici cu speranța că voi mai scrie și despre celelalte prezentări în zilele următoare. Nu înainte de a-mi exprima din nou regretul că un astfel de eveniment nu-și găsește un ecou mai larg în presa românească.
O lansare de carte pe viu este cu totul altceva decât interacțiunea pe care o avem cu cititorii noștri în diverse medii oricât de sofisticate tehnologic. Nu cred că trebuie să vă spun de ce. Realitatea a fost și este mai adevărată, mai palpabilă decât orice lume virtuală.
Prezentarea celor “24 de PoeziiOare” cititorilor argeșeni prin lansarea de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș a fost o întâlnire plăcută, caldă în limitele impuse de regulile de azi contra pandemiei, dar probabil cu atât mai emoționantă. Cred că emoția a fost lucrul cel mai evident, de la autoare la lumea care a fost în sală și chiar, aș spune cu îndrăzneală, din partea organizatorilor.
În plus, au fost prezenți tineri. De la Ioana Gheorghiescu, 8 ani, care vorbește natural și dezinvolt engleză, la Eveline și Natalia adolescente interesate de poezie și, desigur, și de manga. Citesc avid în engleză, dar și în română – dacă găsesc ceva interesant. Le mulțumesc că mi-au transmis că le-a plăcut evenimentul.
Și, îi mulțumesc din suflet lui Ducu Gheorghiescu fără a cărui prezență profesionistă și caritabilă nu aș fi putut pune aici aceste superbe fotografii.
Am să las aici un mesaj primit de la o doamnă care a fost prezentă la lansare și un mesaj de la o altă doamnă care a citit cartea adusă de soțul ei prezent în sala Basarabilor. Cred că cele două mărturii sunt mai puternice, mai veridice decât orice aș spune eu.
Ce surpriză plăcută să te citesc și să ne vedem. Am participat la o lansare elegantă și interesantă. Mărturisesc că am devorat cartea ta, te-am desoperit în altă lumină, foarte norocoasă în ce te privește. Mă bucur că ne vom revedea.
Mulțumesc pentru întâlnirea cu tine prin aceste poezii minunate! Trăirile tale ne fac și pe noi să te urmăm! Pentru mine a fost o surpriză că scrii poezie! Iată că într-o femeie puternică există atîta sensibilitate! Mi-a plăcut” Fiicei mele”. Trebuie să învățăm de la ei cum să continuăm! Te îmbrățișez cu drag și cu mult respect!
Și am reținut invitația domnului director Gabriel Moisescu de a lansa și alte cărți în primitoarea sală a Basarabilor. Sper să onorez această invitație și generoasă provocare.
Lansare de carte “24 de PoeziiOare”, autor prof. univ. dr. Mariana Nicolae, joi, 9 sept. 2021, Muzeul Municipal Curtea de Arges, Sala Basarabilor
Volumul “24 de PoeziiOare” de Mariana Nicolae, publicat de Editura Maiko, este o apariție inedită în peisajul publicistic românesc. De ce? Pentru că este prima carte de lirică a unei autoare cu o bogată activitate publicistică academică în zona comunicării în afaceri internaționale. Mariana Nicolae a publicat ca autor unic sau ca editor peste 10 volume care vor fi expuse în timpul lansării de joi, 9 septembrie, și peste 150 de articole pe teme de comunicare, afaceri internaționale, lingvistică aplicată, leadership și comportament organizațional. Mariana Nicolae este profesor universitar doctor emerit la ASE București.
Debutul liric al Marianei Nicolae are loc la o nouă tinerețe a scriitoarei. Argeșancă prin opțiune de viață și, în prezent, locuind în orașul legendar al meșterului Manole și al iubitei lui Ana, Mariana Nicolae ne prezintă în acest volum de poezii o versiune a vieții din perspectiva unei femei moderne pentru care tehnologia și platformele sociale sunt noi modalități de exprimare. Întrebările esențiale pe care le ridică în acest volum bilingv (română – engleză) sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil intenționat ca o reîntoarcere la o formă de exprimare concentrată, esențializată care este poezia. Lucrarea se bucură de o grafică modernă care-i îmbogățește semnificațiile.
Lansarea va fi interactivă cu mesaje video, prezentări ale unor reacții de cititori internaționali și recitare de poezie în română în lectura autoarei, dar și în engleză în lectura doamnei Elzbieta Macer, Cambridge, Marea Britanie.
Lansarea se va încheia cu o sesiune de autografe și discuții libere în jurul unei cafele și a unui „vin d’honneur”.
Pentru mine au fost întotdeauna un cuplu – Vivi și Dan Tănasie. Nu mi-i pot imagina separați. Ne cunoaștem de o viață. Întâi a plecat Lulu, soțul meu, apoi Vivi a suferit un AVC și acum Dan. A plecat spre alte lumi, poate spre Marele Arhitect, poate spre lumina divină a unui Dumnezeu care pare adesea că ne-a uitat sau, poate, doar ne încearcă răbdarea și umanitatea. Nu vreau să las trecerea lui Dan fără un mic ecou, aici pe pagina mea.
Plecarea lui a făcut să vibreze pânza lumii noastre și am primit știrea trecerii lui din diverse colțuri și de la prieteni dragi cu care nu mai apucăm să ne vedem – nu, nu din cauza vârstei, ci a vremurilor. Puținele știri pe care le mai am despre Vivi și Dan mi-au venit așa.
Este cazul acum să-mi amintesc aici de clipele minunate pe care le-am petrecut împreună. Un revelion făcut la Eforie Nord prin 1978 (pe vremea aia era o aventură exotică), concediul petrecut cu ei și Cosmin la Neptun în 1979. Noi fetele și Cosmin eram cu jachete și ne uitam de pe marginea piscinei cum Dan și Lulu se bălăceau zgomotos pentru că eram, probabil, singurii curajoși pe faleză. Ce ne-am bucurat acum vreo doi ani când i-am arătat pozele lui Vivi în timp ce Dan era la pescuit. Câte seri petrecute în casele prin care au trecut – din Calea Victoriei în Cosmonauți și apoi la curte, sau la noi sau aiurea. Câte partide de pescuit n-au făcut împreună cu Lulu și Ionuț! Dar concediul de la Sulina?
Neptun 1979 Whiskey 2020
Aniversarea de 70 de ani a lui Dan de la Select când am reîntâlnit prieteni dragi, l-am revăzut pe Cosmin maturizat de trecerea prin viață, ne-am amintit … viața!
Ultima întâlnire a fost la Curtea de Argeș în august 2019. Cu Vivi și Whiskey am stat în chioșc depănând amintiri, schimbând impresii de lectură și mai târziu și cu Dan care, ca de obicei, mi-a lăsat captura zilei.
Argeș 2019 Hanul lupilor 2008
Și câte altele.
Era foarte mândru că era absolvent de comerț exterior. Printre relativ puținii din perioada în care a existat facultatea ca atare. Adică, zicea el, ce ziceți voi acum că este REI. Și-i făcea mare plăcere să-și amintească de profesorii de atunci.
Hanul lupilor
Da, era plin de viață, optimist, mereu dornic să facă lucruri noi, îndrăgostit la nebunie de nepoata Maria, Măriuca cum o alinta, pe care am și cunoscut-o datorită grijii enorme pe care o avea față de ea. Era un izvor nesecat de bancuri și pilde ardelenești, un vocabular total incorect politic față de standardele de azi, dar deosebit de savuros și memorabil. Un om adevărat.
A cunoscut o mulțime de oameni remarcabili, dar a fost de o discreție desăvârșită fără să pară secretos. Neuitând o clipă de unde vine și, probabil, de ce s-a aflat temporar, ca noi toți, aici era deplin conștient de misiunea lui: să servească unei cauze înalte pe care adesea unii o uităm, dacă am știut-o vreodată. A arătat drumul celor care au avut ochi și dorința de a face mai mult și mai bine.
Cuvintele se adună greu pentru a vorbi despre cineva care ne-a părăsit mult prea repede. Nu pentru că nu le găsim pe cele mai potrivite , ci pentru că sunt mult prea multe care se vor alese pentru a vorbi despre un om deosebit, o persoană remarcabilă prin eleganța atitudinii și exprimării, conciziunea și eficacitatea interacțiunilor profesionale, dar și căldura, sinceritatea și omenia relațiilor cu semenii. O persoană de mare forță interioară, educată și trăită, din păcate, nu doar livresc, dar mai ales prin multiplele încercări pe care viața i le-a pus în față. Le-a depășit cu firescul și seninătatea omului care știa că suntem trecători pe lumea asta și că nu merită să ne pierdem vremea cu fleacuri care adesea ne țin ocupați și ni se par vitale câteva momente din existența noastră. Probabil că Rodica Stanciu-Capotă a distilat în personalitatea ei cele mai tari esențe ale culturii franceze pe care o iubea cu pasiune și o preda cu sinceritatea și entuziasmul dascălului care nu se repetă niciodată pentru că are constant în față alți studenți, alte individualități, alte nevoi.
Foto de profil/Facebook Rodica la o conferință internațională în 2013.
Suntem, în diverse măsuri desigur, influențați de stereotipurile prin care încercăm să navigăm o lume tot mai incertă și mai fluidă. Unul din ele este că devenim în timp parte a culturii pe care o predăm. Iată că Rodica era mai degrabă o anglo-saxonă prin comportament decât o franțuzoaică tipică. Cu alte cuvinte avea o disciplină extraordinară a comunicării, era discretă și eficientă, și, mai ales, nu lăsa ca lumea să-i vadă greutățile, necazurile și suferințele personale.
Cu siguranță că de aceea dispariția ei a tulburat profund comunitatea profesională din care a făcut parte. Am citit despre Rodica lucruri impresionante, amănunte personale delicate sau comice, amintiri pe care fiecare din noi le purtăm și foarte rar ne găsim timpul sau prilejul să le împărtășim chiar cu persoana care ni le-a oferit cel mai adesea fără nicio intenție. Doar pentru că era firească și naturală. Poate că dacă ne-am face timp și am insista …
Am câteva amintiri personale despre Rodica. Am fost impresionată sincer de faptul că într-o lume toxic de competitivă, Rodica avea tăria și fermitatea de a nu-și dori neapărat „sclipiciurile” vieții academice, adică promovarea cu orice preț. Își alegea cu atenție parcursul profesional și-l urma cu atenție și disciplină riguroasă. Făcea, într-un fel binecuvântat, ceea ce-i plăcea să facă și, desigur, asta se vedea în aprecierea sinceră a celor din jur, dar mai ales a studenților.
Mi-a fost de un mare ajutor în perioada în care eram director de departament. Era un om deosebit de echilibrat și, pentru mine esențial, nu-mi spunea ceea ce voiam să aud. Îmi spunea lucruri „neplăcute” pe un ton cald și prietenos făcându-mi serviciul de a-mi deschide ochii asupra unor fațete ale realității pe care, din diverse motive, nu le vedeam. Un adevărat dar și o binecuvântare pentru un om în poziția mea. Sper că a înțeles cât de mult i-am prețuit sfaturile, chiar dacă nici eu n-am găsit timpul să-i mulțumesc altfel decât superficial.
Și țin minte cum ieșea o dată pe lună cu un grup de colege la prânz într-unul din locurile de lângă ASE. Pizza Hut, La plăcinte, Tucano. Am fost și eu invitată și de vreo două ori am și fost. M-am bucurat de liniștea și calmul pe care o astfel de „decuplare” le poate aduce în iureșul nestăvilit al vieții profesionale dintr-o universitate modernă.
Dar mai ales, mi-aduc aminte cu mare plăcere, că am fost la o întâlnire de film pe care o organiza cu studenții. Erau neașteptat de mulți, foarte activi și în mod sincer interesați de subiect.
Cel mai frumos omagiu care i se poate aduce unui dascăl este aprecierea studenților. Sunt pe pagina de Facebook a Rodicăi câteva mesaje impresionante. Dar, probabil cel mai straniu lucru care mi s-a întâmplat a fost ieri seară. Ginerele meu, englez rezident în România, mă întreabă dacă o cunosc pe profesoara de franceză din ASE care a murit. Sigur. De ce? Pentru că două dintre fetele care lucrează la firma lui vor veni special din vacanță să participe luni la înmormântare. Probabil a fost extrem de iubită, zice el.
Da, Rodica a fost iubită și apreciată. Ne va lipsi mult. Și-a lăsat amprenta pe foarte multă lume care-i va purta amintirea vie. Ce poate fi mai frumos pentru o profesoară adevărată?
