Coperta volumului apărut în 1989 la Paris și în 1990 la București.
Așa cum spunea de 1 Martie una din apreciatele mele masterande, Simona Adam, “Meriți să te bucuri de viață, fără vină. Poți avea o stare de bine, iar asta nu duce automat la o stare de rău pentru ceilalți. Nu uita să fii bine ca să poți face bine! O primăvară cu pace tuturor!”
Prin urmare vă invit la o lansare de carte. La Curtea de Argeș, iar mai spre vară o reluăm și la București. Detalii: sâmbătă 12 martie 2022, ora 12, Muzeul Municipal Curtea de Arges, Sala Basarabilor.
Și aici aveți o invitație mai “comunicativă” care sper că vă va convinge cât este de important să ne întâlnim, să vorbim, să citim și să ne împărtășim gândurile. Diversitatea lor ne dă puterea să ne bucurăm de viață și să mergem mai departe. La mulți ani, primăvară, chiar dacă la Curtea de Argeș ninge ca de Crăciun.
Ziua națională Brâncuși am sărbătorit-o cu mare bucurie la Muzeul Municipal de Istorie Curtea de Argeș. Invitația îmi spunea că vor fi doi vorbitori deosebiți: ÎPS Calinic Argeșeanul si dr. Luiza Barcan, critic și istoric de artă. Cei doi vorbitori ne-au oferit, fiecare în felul său, un prilej de reflecție asupra operei brâncușiene și nu numai. Cu politețea sa deosebită, dar și cu galanteria sa proverbială, ÎPS Calinic a invitat-o pe Luiza Barcan să se adreseze prima auditoriului numeros.
Luiza Barcan a vorbit, bine documentată, cu referințe clare și argumente pertinente despre dimensiunea creștină a operei brâncușiene, despre spiritul și procesul creator al artistului și, mai ales, despre aforismele sale – spuse, dar nescrise ci doar transcrise de cei apropiați momentului rostirii.
Am reținut de la Luiza Barcan discuția despre austeritatea artei: “Artistul modern nu este un animal de lux, ci este un animal auster. Arta lui nu se comite decât în austeritate şi în dramă – ca o crimă perfectă.”
ÎPS Calinic, înconjurat de un teanc de cărți pe care ulterior le va folosi în prezentare, vorbește liber în stilul aș zice mai degrabă anglo-saxon, relaxat, ironic și uneori chiar “răutăcios”. L-am citat pe omul de cultură Calinic Argeșeanul referindu-se la sine, plin de autoironie, semnul superiorității intelectuale, în aceeași filieră anglo-saxonă amintită.
Prezentarea ÎPS Calinic a fost un adevărat regal, o șampanie savuroasă, plină de arome poate necunoscute, poate uitate, care ne-a învăluit într-o erudiție nicicând deranjantă, întotdeauna naturală și apropiată auditoriului pentru că “ceea ce vă spun acum sunt sigur că știți fiecare dintre domniile voastre”.
Un diplomat desăvârșit, un cercetător erudit, un povestitor savuros și cu nerv, care te atrage și te ține captiv cu voia ta, am ascultat cu mare plăcere cuvântarea domniei sale pornită firesc de la studiul Patriarhului Daniel „Brâncuşi – Sculptor creştin ortodox” din care ne-a citat fragmente elocvente.
Iar apoi ne-a trecut prin diverse momente din viața lui Brâncuși, făcând conexiuni cu istoria mare, din care doar punctez câteva repere: “Rugăciunea”, comanda Elizei Stănescu în amintirea soțului iubit, a fost comandată în primăvara anului 1907 și Brâncuși a lucrat la ea pe fundalul răscoalelor țărănești; “Piatra de hotar” – 1945 – sfârșitul războiului; “Sărutul” – trădarea lui Iuda / pictura lui Giotto; “Oul” – Oul dogmatic – Ion Barbu (Că vinovat e tot făcutul, /Si sfânt, doar nunta, începutul.) Toate trimiterile și referințele subliniind, din diverse unghiuri și cu diferite lentile, vocația creștin ortodoxă a sculptorului. Toate acestea se pot completa cu textul “Pace și bucurie cu Brâncuși” de aici.
Cuvântarea s-a încheiat rotund cu oferirea cărții “Brâncuși și Psalmul Creației” celor prezenți la eveniment. Cartea, în patru limbi – română, engleză, franceză și italiană – este o bijuterie elegantă apărută la Editura Fundației Calinic Argeșeanul, Oiești Pământeni, în 2021. Este o carte pe care oricine și-ar dori-o în bibliotecă mai ales înnobilată de autograful autorului. Și am admirat încă o dată desăvârșita gentilețe a ÎPS Calinic care cu răbdare a semnat fiecare carte dedicând-o persoanei care i-o prezenta.
Din public au vorbit Ștefan Dumitrache subliniind contribuția norocului în devenirile oamenilor – rolul lui Grecescu, perier și consilier județean la Craiova, care i-a oferit adolescentului Brâncuși o bursă la Școala de Arte și Meserii. Apoi, academicianul Gheorghe Păun și-a mărturisit bucuria atât față de noua apariție editorială cât și față de așezământul cultural care i-a făcut posibilă tipărirea.
În plus, Gheorghe Păun a mărturisit că suferă de urmuzită cauzată, cel mai probabil, de Anul Urmuz, respectiv 2023, când se împlinesc 140 de ani de la nașterea scriitorului și 100 de la moartea sa.
A fost un eveniment aniversar foarte reușit, frumos în spiritul brâncușian al bucuriei pe care arta adevărată trebuie s-o ofere privitorului.
L-am văzut ultima dată la începutul lunii februarie. Era o umbră, dar cu privirea vie și pătrunzătoare, ca de obicei. Vocea însă nu-l mai lăsa să vorbească, decât scurt, șoptit și cu ajutorul inhalatorului. Planurile pentru ediția din 2022 a Festivalului Internaţional “Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş” îl țineau activ. Sigur o activitate fizică extrem de restrânsă, dar salvată și extinsă de voința unui spirit extrem de puternic care punea în mișcare multiplele angrenaje ale organizării unui astfel de eveniment, dar și activitățile zilnice de care orice om, chiar și un poet, are nevoie pentru a-și continua drumul prin viață. Un drum care, din păcate pentru cei rămași, dar, poate, din fericire pentru poet, s-a terminat pe 13 februarie.
Au apărut în presă articole despre cine a fost Dumitru M. Ion. Nu vreau să repet datele și realizările, eminente de altfel, pe care le-a avut în viață. Le găsiți urmând linkurile de mai jos.
Vreau să-mi amintesc aici de o întâmplare plină de aventuri, descoperiri și poezie pe care am trăit-o alături și împreună de Dumitru M. Ion, Carolina Ilica și, uneori Lana Dumitru, în vara anului 2011 călătorind spre Festivalul de poezie de la Struga. Cum am ajuns să facem acest drum împreună? Soțul meu, Lulu, care a fost coleg de școală cu M. Ion și aveau și zile de naștere apropiate, Lulu pe 25 septembrie, M. Ion pe 26 septembrie, ar putea să-mi spună mai multe. Dar, a plecat mai devreme să-și aștepte foștii colegi și prieteni printre stele sau praf cosmic.
Așa că, în 2011 cu ajutorul lui M. Ion am descoperit Macedonia de Nord, mai ales minunea numită Ohrid, oraș și lac devenite situri UNESCO pentru natură și pentru cultură. În 2011 Ohridul era în plină reconstrucție și nu erau prea mulți turiști. Ne-am bucurat de câteva zile magnifice și, desigur, de prezența lui Dumitru M. Ion – o enciclopedie asupra locurilor vizitate. O binecuvântare să vizitezi astfel de locuri și să ai ca partener de excursie un învățat ca M.Ion. În timp ce ne aflam la Skopje am fost cazați în hotelul Academiei din Macedonia al cărui membru era M.Ion. Și așa, am descoperit și Skopje cu amestecul de oameni, arhitecturi, culturi și religii, care în vara lui 2011 era un tumultos șantier de recuperare al unui trecut pe care comunitățile care se respectă îl dezvăluie, îl conservă și-l respectă.
N-am să uit o seară de basm pe balconul îngust al restaurantului Gladiator din preajma teatrului antic din Ohrid. Eram serviți pe fereastră, totul era foarte strâmt, nu-mi inspira prea multă încredere, dar M. Ion a insistat, și ulterior mi-am dat seama că avea multă dreptate, că era unul din locurile cele mai fascinante pentru vorbit, degustat vin și privit în jos la istoria adesea crâncenă a locurilor, dar și în sus la un cer fascinant, adânc și cu o mulțime de stele care nu se lasă văzute de oriunde.
Priveliștea de pe balconul de la Gladiator. Vedere spre restaurantul Gladiator.
Ohrid, orașul perlelor și al multor legende și amestecuri de civilizații, mi-au dezvăluit un M.Ion foarte uman, prietenos, dar și cu îngrijorări și neliniști legate de, aș zice, soarta oamenilor de cultură din România, o țară care n-a mai catadicsit în ultima vreme să se îngrijească realmente de această delicată și fragilă parte a vieții unei comunități – poezia.
Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Lulu Nicolae
Deși avea reputația unui om dificil eu l-am cunoscut ca pe un om corect, amabil, dar căruia nu-i plăcea să piardă vremea cu nimicuri și putea, din cauza asta, să pară mai abrupt. Mie mi s-a părut doar direct. În rest, cine poate știi poveștile și neliniștile scribului?
Am fost foarte bucuroasă că în 2021 i-a apărut la Editura Academiei Române, volumul O sută și una de poezii. Am primit și un frumos autograf din partea lui.
Acest volum are un important eșafodaj critic care pune și mai mult în valoare versurile din antologie. În loc de postfață, Cristian Constantin notează câteva din “primatele” lui Dumitru M. Ion:
“A fost cel mai tânăr debutant, a fost cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor, a fost cel mai tânăr consilier ales de Marin Preda pentru editura pe care o conducea – reînființata Cartea Românească. Și ca o încununare a seriei de primate, Dumitru M. Ion a fost cel mai tânăr scriitor interzis – ca “premiu” pentru volumele Vânătorile (versuri, 1968) și Paștele Cailor (roman, 1970), cărțile lui fiind scoase din biblioteci publice.” (p. 257)
Moștenirea lăsată de poetul, romancierul, traducătorul, omul de cultură, Dumitru M. Ion este imensă. Sper doar ca ea să nu se risipească în vânt.
How do we look at women? And what do we see? In paintings or even in real life? Or do we really see them? Our invisibility is still incredibly strong in spite of some progress made in certain parts of the world.
These are some of the questions that Mary Bevan’s book raises and the answers are often challenging and therefore thought-provoking. Our answers obviously depend on the historical context, on the fate of the painters and, yes, on the eyes of the beholder. Remember?! Beauty is in the eyes of the beholder.
Mary Bevan tells us the stories of women in some of the paintings she chose – for various reasons. The book she wrote is “Escaping the Frame. Women in Famous Pictures tell their Stories”. It was published in 2021.
It is a small, beautifully crafted book to carry with you around, maybe when you walk in a park and sit down for a rest, maybe in your own house to read in its various corners. For me it’s a book to come back to. It’s not a thriller you cannot put down. It’s a book that makes you reflect, that engages you, that makes you want to come back to it, to draw up the paintings on Google, to decide whether Mary Bevan’s interpretation is in agreement with what you yourself think or not.
I love the cover: a pink background, what else when you choose women for your reflections, with an ornate gilded frame which shows us a black void from which the title emerges trying to escape the frame indeed and reach out to us. On the front cover, the frame encloses the blackness of women’s still little-known history and on the back cover the same frame shows us the rationale behind the book.
The text is minimalist though it sends the reader on her or his own journey of rich discoveries and helps us escape the frames of our own prejudices. The book is written under the form of monologues of the women painted by famous male painters or by women artists who have been disadvantaged in the world of men. Mary Bevan wants to give them the voice they have been denied as objectified characters in a men’s world. And she does so with great empathy and cultural sensitivity as well as with a skilful selection of the women trying to break out of the frame of silence and their painters’ gaze across six centuries. Only two of the twenty-two monologues of the book are spoken by men. Both men are either imaginary or unknown which is in some way ironical and in another some sort of late justice for the many women muted by society.
Women’s invisibility in Sylvia Pankhurst’s watercolour and in Martha Rosler’s pop art collage.
Sylvia Pankhurst, Hanna Pauli, Martha Rosler and Eleanor Fortescue-Brickdale are the women artists that Mary Bevan has chosen to stand out and show us women painted by women.
It’s through true literary craftsmanship that such a miniature book offers such a wealth of information and discussion points. Its multiple layers send the readers to explore not only the actual paintings, but also the whole world of commentaries, lectures and videos that are connected to them.
Mary Bevan’s book is a book to keep and a book to give – as a gift.
Ziua de ieri a fost una plină. De activități, de oameni și de bucurii.
Să-ncep cu bucuria de a fi primit o carte. Este o carte pe care mi-am dorit de mult s-o citesc fără să știu că este scrisă. Cu atât mai mare mi-a fost plăcerea să aflu că a fost publicată. Cartea mi-a fost inițial recomandată de o bună prietenă și colegă. Pe amândouă ne leagă un trecut profesional incitant și continuu aflat sub zodia schimbării și conectării la nou. În ultima vreme suntem, printre altele, interesate de Asia. Și iată că a apărut această carte pe al cărei autor am avut privilegiul să-l cunosc la
diverse întâlniri și conferințe pe vremea când ele se-ntâmplau față-n-față sau să-l ascult pe diverse platforme în timpurile pandemice.
Este vorba despre cartea O privire spre Asia. Amintirile unui ambasador de Viorel Isticioaia-Budura, apărută la editura Litera în 2021. O carte elegantă din toate punctele de vedere. Coperta minimalistă, dar de un efect remarcabil, cu clape care ne dezvăluie câteva informații esențiale asupra autorului, și cu un text pe ultima copertă semnat de președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. Hârtia volumului are nuanța untului, plăcută și odihnitoare ochiului, nu albul orbitor al volumelor parcă trase la copiator.
Am răsfoit volumul imediat și mi-am dat seama că este fascinant și trebuie citit cu atenție pentru a te bucura de multiplele planuri și sensuri pe care autorul le-a țesut și întrețesut în capitolele cărții. Sigur că există și fotografii – de calitate și cu explicații.
Mă opresc aici pentru că abia aștept să intru în lumea pe care ambasadorul Viorel Isticioaia ne-o pune cu atâta generozitate la dispoziție.
The text on the 100 anniversary of Joyce’s Ulysses is taken from The Economist Espresso newsletter. The Romanian version is a collaboration between me and Google. Enjoy …
Yes because a hundred years ago Sylvia Beach displayed in her Paris bookshop the first copy of a new novel she was publishing yes she was publishing “Ulysses” which is now recognised as one of the twentieth century’s greatest works of art and yes signed first edition copies can fetch hundreds of thousands of dollars in auction it was written by Irishman James Joyce with its peculiar use of punctuation and yes its stream of consciousness James marked that occasion on 2 February 1922 with a muted celebration and laid out what was then the only other copy with its white letters on a blue background a nod to the colours of the Greek flag and thus to the novel’s chief inspiration Homer’s Odyssey and yes for Beach it was a risk of course supporting this experimental novel which was looked at unkindly by some like playwright George Bernard Shaw who said it was revolting and that if you imagine that any Irishman would pay 150 francs for a book you little know my countrymen
Textul despre aniversarea a 100 de ani de la publicarea romanului Ulysses a lui James Joyce este preluat din buletinul informativ The Economist Espresso. Versiunea în română este o colaborare între mine și Google.
Da pentru că acum o sută de ani Sylvia Beach a expus în librăria ei din Paris primul exemplar al unui nou roman pe care îl publica da publica “Ulysses”care este în prezent recunoscut ca una din cele mai importante opere de artă a secolului XX și da exemplarele cu autograf din prima ediție pot aduce acum sute de mii de dolari la licitație a fost scris de irlandezul James Joyce cu punctuația sa specifică și da cu fluxul său de conștiință James a marcat acea ocazie la 2 februarie 1922 cu o sărbătorire discretă și a așezat ceea ce atunci era singurul alt exemplar cu literele sale albe pe un fundal albastru ca o recunoaștere a culorilor drapelului grec și ca urmare a inspirației principale a romanului Odiseea lui Homer și da pentru Beach a fost desigur un risc să susțină acest roman experimental care a fost privit nefavorabil de unii ca dramaturgul George Bernard Shaw care a spus că este revoltător și că îi cunoști puțin compatrioții mei dacă îți imaginezi că vreun irlandez ar plăti 150 de franci pentru o carte
De 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale: Dăm cu sâc/ Din Isarlîk!
De ce? Cui? În semn de omagiu, desigur, celor care știu unde este Isarlâk, dar și celor mulți și de demult care au făcut posibil drumul către azi, și ca să le facem în necaz celor care nu reușesc s-o găsească pe hartă. Pe harta culturală evident.
Ei bine: am început această postare cu „Și iată (aproape) este Crăciunul…”. Desigur, trimitere la John Lennon. Am trecut apoi la „Și iată este Crăciunul…” și sper să reușesc să-l termin și să îl public sub titlul „Și iată a trecut Crăciunul…” ceea ce sunt sigură că o să reușesc, pentru că întregul an 2022 se potrivește acestei descrieri. Și în tot acest timp am păstrat întrebarea de mai jos neschimbată.
Și ce am făcut? Este o întrebare bună și pusă constant în această perioadă a anului. În fiecare an…
Chiar dacă unii cred că a vorbi despre Crăciun este incorect din punct de vedere politic, este o discuție și mai ales o întrebare semnificative și majoritatea oamenilor înțeleg exact că termenul este folosit nu ca ofensă, sau pentru a exclude, ci ca un moment de adevăr, de evaluare, pentru a privi ceea ce ni s-a întâmplat peste an cu speranța slabă de a învăța câte ceva de evitat în viitor.
Deci, ce am făcut eu, sau mai bine zis noi, Ana y Ram, în 2021? Ordinea celor de mai jos se bazează pe memoria mea, aleatorie și posibil fragilă.
Am descoperit frumusețea vieții la vârsta fragedă de… 70 de ani! Expertii din toate domeniile vieții și științei ne spun că acesta este cel mai creativ și mai productiv deceniu al vieții umane. Dacă avem noroc să ajungem să-l trăim! Prin urmare, îi mulțumesc universului, forței, lui Dumnezeu, lui Jahve, Buddha, Allah, Krishna și atâtor altora pe care îi respect, chiar dacă nu-i pot numi, pentru că mi-au permis să-mi trăiesc viața și să mă bucur de familia și prietenii mei care sunt încă aici și să-mi amintesc de cei care au plecat deja spre alte lumi. Mă simt atât de binecuvântată!
Am călătorit mult. Pe net – în cea mai mare parte și în realitate – prin toată țara.
Am primit cel mai minunat cadou de mult timp – al treilea nepot! Are cinci luni și este deja un tânăr minunat, cu puteri incredibile: a adunat o mulțime cu adevărat internațională la botezul său. Povestea în sine merită un roman!
Probabil că experiența care mă smerește incredibil îmi este oferită de oamenii care încă se mai gândesc la mine, deși nu mai fac parte demult din viața lor de zi cu zi. Nu m-am gândit niciodată că am făcut ceva deosebit pentru ei și iată că ei încă își mai amintesc de mine. Și același lucru este valabil și pentru unii dintre foștii mei studenți. Este o minunată lecție de viață.
Și, desigur, sunt atât de multe lucruri pe care nu le-am făcut, deși îmi doream foarte mult. Dar fie că nu știu să-mi organizez timpul, fie că … cine știe. Atâtea cărți pe care le-am citit și cărora am vrut să le fac recenzii, atât de mulți oameni cu care mi-am dorit să rămân în legătură. Poate în 2022.
All right. I started this post with “And so it is (almost) Christmas….” I went through “And so it is Christmas….” and I hope to be able to finish it and post it as “And so it was Christmas….” which I’m sure I will as the whole 2022 fits that description. And all this time I kept the question below unchanged.
And what have we done? It’s a good question and one that is constantly asked at this time of the year. Every year…
Even if some think talking about Christmas is politically incorrect, it’s a significant discussion and especially question and most people understand exactly that it is meant not as an offense, but as a moment of truth, evaluation, looking upon what happened with the thin hope of learning something to avoid in the future.
So, what have I, or rather we, Ana y Ram, done during 2021? The order is based on my memory, therefore random and possibly frail.
Discovered the beauty of life at the young age of … going on 70! The pundits from all walks of life and science tell us that this is the most creative and productive decade of human life. If we are lucky to make it! I therefore thank the universe, the force, God, Jahve, the Buddha, Allah, Krishna and so many others whom I respect even if I cannot name for allowing me to live my life and enjoy my family and friends who are still here and remember the ones who already left this world. I feel so blessed!
Traveled a lot. Online – mostly and offline – around the country.
Had the most amazing gift in a long time – my third grandson! He’s five months old and he already is an awesome young man with incredible powers of gathering a truly international crowd for his baptism. This in itself deserves a novel!
Mumbai and Bucharest
Budapest and Bucharest
Probably the most humbling experience of all comes from the people who still think of me although I’m no longer part of their daily lives. I never thought I did anything special for them and they somehow still remember me. And then the same is true for some of my former students.
A bit of self-promotion.
And of course, there are so many things I didn’t do, though I really wanted to. But either my time management, or … who knows?!? So many books that I read and wanted to review, so many people I wanted to connect with. Maybe in 2022.
I’m not saying that life online is better than that offline. I’m just saying that very often it is more comfortable and it offers opportunities that we never thought about. I wrote here or here or here about events that I probably wouldn’t have attended in real life. And suddenly here we are attending conferences, watching panels with incredible speakers, visiting museums and exhibitions that we could only have dreamt about. And most of those events are free.
We also pick challenges and accept to participate in projects for the sheer intellectual curiosity or our wish to learn more. As some of the images below will illustrate.
