The longest project I’ve been working on lately is a tiny book of poetry that I want to announce here. It’s called 24 Poems. I worked on it for some years, without really feeling as if I had been working. It would probably be fairer to say that I enjoyed my time with this project.
Well, the moment to end it arrived. And to present it to my readers’ reactions. I honestly didn’t expect some of those reactions to be so warm and close, empathetic and so moving. Certainly, many have been polite and indifferent. As life usually is!
You can catch a glimpse of what is between the covers here, by looking inside the PDF below.
Cel mai lung proiect la care am lucrat în ultima vreme este un volum de poezie pe care vreau să-l anunț aici. Se numește autoironic 24 de PoeziiOare. Am lucrat câțiva ani la el, fără să am sentimentul că am lucrat. Ar fi mai corect, probabil, să spun să m-am bucurat de el.
Ca întotdeauna a venit și vremea să-l închei și să aștept reacțiile cititorilor. Nu mă așteptam, sincer, la unele atât de calde și apropiate, empatice și, evident, emoționante. Sigur și multe politicoase și indiferente. Ca-n viață!
Puteți să vă faceți o idee despre ce se află între coperți de aici, uitându-vă la pdf-ul de mai jos.
I discovered Ursula K. Le Guin first through leadership and later on as a fascinating writer. She started her blog at 81 and wrote on it for eight years. Her last post was on 25 September 2017. She died peacefully in her home in January, 2018.
Approaching 70 myself, I’m amazed at the lack of interest for real, meaningful discussions about old age around me. So, when I discover Le Guin’s post from May 2013 I feel I know what she’s writing about. Her post is now part of her book No Time to Spare, published in December 2017, from which I reproduce the fragment below.
She wisely points out that the insistence of a lot of people that we are not old is somehow insulting, even if it is meant as a sign of respect or encouragement.
Becoming invisible is something that happens today not only with the old, man or women almost equally. It also happens to a lot of other people as we become socially more and more distanced, masked and interacting mostly virtually. Some categories fade slowly, but surely away.
Viitorul este deja aici. Cum ne pregătim pentru el? Și, mai ales, cine-i pregătește pe cei care sunt la început de viață, de carieră? Vi se pare că școala? O bună prietenă îmi spunea chiar în seara asta pe un ton indignat că ce învață fiul ei din clasa a V-a la o școală obișnuită nu are mare legătură cu ce-nvață doi dintre elevii pe care-i pregătește la o limbă rară, de aceeași vârstă, dar care-nvață la școala Laude-Reut din București. “Eu fac teme de-nnebunesc, scriu compuneri, iar ceilalți fac robotică, diplomație învață tot felul de limbi exotice pentru zona noastră și se duc de drag la școală.”
Prietena mea nu e singură. Aud constant o mulțime de povești similare. Și atunci întrebarea pusă de mine are sens: cum se pregătesc copiii sau nepoții noștri, sau chiar noi, pentru un viitor care ne-a obligat deja pe toți și pe fiecare să interacționăm virtual. Cum să ne alegem meserii care nici măcar nu există ca proiect în mintea sau visele antreprenorilor de azi, ce să mai vorbim de cele din ofertele educaționale prăfuite ale universităților sau în faimosul COR (Clasificarea Ocupatiilor din Romania)?
GMV prezintă cele mai căutate profesii ale viitorului până în 2050: dezvoltatori de software și aplicații IT, directori de vânzări și analiști de marketing și profesioniști în domeniul medical, specialiști în robotică și inteligență artificială, creatori de modă și de mâncăruri imprimate 3D, specialiști în 5G, realitatea virtuală augmentată și mixtă, transport autonom și multe altele.
Limbajul este simplu, fără să simplifice însă, interactiv, cu trimiteri la video-clipuri și articole detaliate despre subiectele abordate.
Se încearcă răspunsuri și scenarii posibile, dar mai ales se ridică întrebări și se discută despre problemele pe care le va genera dezvoltarea accelerată a tehnologiei, despre aspecte etice complexe, dar se trag și semnale de alarmă serioase asupra pericolului rămânerii în afara revoluției digitale și tehnologice.
Este o lectură incitantă, recomandată pentru elevi, studenți, profesori și părinți. Este o sinteză făcută de un grup de experți INACO, coordonată de Andreea Paul, care pune la dispoziția oricui interesat de reorientare profesională un material care invită la reflecție, dar și la acțiune.
Adică șprițul. Sau spritz sau … Mă rog, cei interesați mai degrabă de variante lingvistice găsiți un articol foarte bun aici, dar și aici pentru o abordare comparativă.
Acum, după un sfârșit de săptămână cu multe ceaiuri și un delicios compot de gutui din grădina proprie, prin urmare fără a putea fi acuzată de părtinirea vinului sau apei, iată amintirea unei minunate experiențe culturale de pe vremea când bântuiam fără (aproape) nici o grijă prin California. Vila Getty din Malibu este o bijuterie – la propriu și, desigur, la figurat.
Și a trebuit să vin atâta cale ca să găsesc într-una din sălile muzeului această explicație a modului în care romanii (care au învățat de la greci, desigur) își beau vinurile.
N-am putut rezista și am făcut o fotografie. Iat-o. Se vede că este făcută de mine. Și mai jos traducerea textului. Sper să fie mai bună ca poza.
Vinul în antichitate
„Vinul, strălucitorul vin, este cel mai bun dar al zeilor pentru muritori. Toate cântecele merg bine cu el, toate dansurile și dragostea făcută cu pasiune. Eliberează inimile de toate necazurile.”
– Panyassis, aproximativ 475 î.Hr.
Vinul a jucat un rol social, religios și economic important în viața grecilor și romanilor. Consumat în mod regulat în timpul festivalurilor publice, la cină și la petreceri de băut, vinul servea și ca ofrandă zeilor și se credea că are proprietăți curative. Pictura de pe vasele de teracotă oferă o multitudine de mărturii ale prezenței vinului în mit și în viața de zi cu zi.
Anticii își amestecau de obicei vinul cu apă în vase mari numite kratere. Acest lucru avea avantajul de a atenua gustul puternic și de a reduce gradul de ebrietate. Consumul de vin fără apă era considerat barbar și invita „nebunia” zeului vinului Dionysos (Bacchus la romani). Care putea insufla furie și nebunie la fel de des ca și extaz.
Nu-mi pot imagina o băutură mai plăcută în verile noastre caniculare decât un vin alb sec bine răcit cu o apă minerală cu bule / sifon. Sau în serile lungi de toamnă și în cele și mai lungi de iarnă un vin roșu, sec, alături de multe pahare de apă la temperatura camerei. Dar, sigur, gusturile nu se discută. Orice alte combinații sunt posibile atâta timp cât ne ajută să ne fluidizăm și să ne exprimăm gândurile, fără să cădem în nebuniile divine. De orice fel.
Vreau să-mi reorganizez biblioteca. Ce a mai rămas din ea, desigur, după ce am vandalizat-o prin mutări și reorganizări successive. Din care ea a ieșit mai puternică, mai multă – clar, mai sălbatică și cu viața ei proprie care ar fi trebuit să fie o oglindă a vieții mele, dar în care nu mă regăsesc deseori, sau mă regăsesc ca-ntr-o oglindă strâmbă.
Și, deocamdată, mă gândesc la cum s-o apuc, la care cărți să renunț, oare chiar pot, pe care să le pun mai aproape, mai la-ndemână, și asta e o chestie relativă având în vedere naveta pe care o fac, pe care să le pun mai pe raftul de sus, sau și mai bine le duc pe rafturile mai periferice, etc. etc.
O aventură. Fii-mea, altă bibliofilă nebună, sigur mai pragmatică – are multe cărți pe iPad, dar nimic nu se compară, zice și ea, cu obiectul în sine, mă-ndeamnă – hai să aranjăm biblioteca. E varză! Și, da, zic eu cu mintea mea îmbătrânită în rele – și eu citesc online, chiar foarte mult, dar prefer mâncarea adevărată, nu cea din imagini, ca să nu mai vorbesc despre … sex. Și mă opresc aici pentru că, nu-i așa, nu știm cine se rătăcește pe aici și … … Cartea e carte, online sau pe orice alt suport e doar funcțională, nu se compară …. Cam cum citeam pe vremuri o mulțime de lucrări fotocopiate. Eram fericiți că le aveam și așa. Erau un lux! Chiar și acum mai am câte o carte fotocopiată prin biblioteca mea profesională. La cât costă originalul … nici nu e de mirare!
Dar … de unde am plecat și … unde am ajuns! De asta mă feresc de bibliotecă – e ca un vortex. Și ce-am mai descoperit în biblioteca mea distantă?!? Nichita, Nichita … proză poetică sau poezie narativă sau … ce contează cum îi spunem?! Respirările lui ar trebui să fie și ale noastre. Azi, aici și acum.
The World Memorial to the Pandemic, not only the present one, in Montevideo, Uruguay is another wake-up call. Humans are not the centre of the universe and certainly not its masters as we’ve learned for so long.
Remember: “we tamed nature, we harnessed the energy of the atom, we conquered space and outer space”. We are so arrogant as a species and the universe so indifferent to us.
We are subordinate to nature and should constantly remember we are on borrowed time. The underlying philosophy of the project is presented by its lead architect:
“Although its construction stems from the experience of this pandemic, its purpose is to build a collective consciousness that reminds us that mankind is not the center of the ecosystem in which it lives but that we will always be subordinate to nature itself.”
N-am mai citit de multă vreme o traducere care să nu sune a traducere. Care să sune natural în română și să-ți facă plăcere s-o citești. Și mă bucur, Mihaela Dumitrescu, că-mi spui că ai lucrat cu bucurie la ea și că scriitura și lumea cărților lui Salinger au fost întotdeauna o sursă de bucurie pentru tine. Și mi-a plăcut și adăugirea ta – “E o carte care mă încântă la mai multe paliere ale lecturii.”
În lumea accelerată de azi oare câți mai accesăm palierele multiple ale unui text?
Sinceră să fiu nu prea mai citesc traduceri din engleză. Le răsfoiesc și … renunț. Prefer originalul. Nu sunt, sau încerc să nu fiu, snoabă. Nu cred că traducerea, mai ales cea de ficțiune, este o activitate care poate fi amenințată de algoritmi. Cea de calitate, evident. Traducerile tehnice sunt altă categorie. Dar multe din traducerile de azi sunt făcute … așa cum sunt. Nu vreau să devin negativă sau chiar acidă. Dar când recunosc topica originalului în fraza din română sau nu-nțeleg ce vrea să spună autorul, nu din cauza lui, ci din a traducătorului, atunci … prefer să renunț.
Dar să revin la Franny și Zooey în traducerea ta, Mihaela, și la palierele mele de înțelegere ale textului. Aici și acum mă voi opri doar asupra unei discuții care mie mi se pare esențială – ce ar trebui să fie învățământul superior și ce este, de fapt? Este o discuție nu neapărat centrală la Salinger, dar foarte importantă atunci ca și astăzi. Și rămasă neschimbată în aspectele ei esențiale.
Franny îi povestește lui Zooey despre istoricul depresiei ei: “Mi se năzărise – şi nu mai puteam să-mi scot din cap ideea asta – că facultatea nu-i altceva decît un lăcaş ridicol şi absurd, ca atîtea altele de pe lumea asta, unde oamenii urmăresc să-şi adune comori pe pămînt, şi aşa mai departe. Vreau să spun că o comoară-i o comoară, …!”
Cu alte cuvinte facultatea este locul prin care-ți satisfaci nu nevoia de înțelegere a lumii, a societății, ci nevoia de afișare a bogăției sub formă elevată, de cunoaștere. Atenție, și Franny și Zooey sunt doi oameni extrem de educați, foști copii minune! Și nu pot să nu mă gândesc la disprețul social profund pentru muncitorii manuali, deși iată în prezent vorbim de muncitori ai cunoașterii, adică noii sclavi ai erei digitale, care nu mai trudesc sub soarele arzător, ci în fața ecranelor de diverse tipuri. Dar asta este o altă discuție.
Și zice Franny mai departe: „Uneori mă gîndesc că cunoaşterea – cel puţin atunci cînd e vorba de cunoaştere de dragul cunoaşterii – e cea mai rea dintre toate. Şi, cu siguranţă, lucrul cel mai de neiertat”. Sigur cea mai rea comoară, adică cea mai pervertită formă de tezaurizare – este cea a diplomelor/certificatelor/atestatelor. De ce este Franny atât de deprimată? Pentru că, spera ea, acumularea cunoașterii ar trebui să ducă la înțelepciune: “rodul cunoaşterii ar trebui să fie înţelepciunea, și că, în caz contrar, nu-i decît o îngrozitoare pierdere de vreme!”
Și concluzionează trist: “Prin campusuri nu auzi niciodată făcîndu-se vreo aluzie cum că înţelepciunea ar fi scopul cunoaşterii. Abia dacă auzi vreodată pronunţat cuvîntul „înţelepciune”!”
Și, câteva pagini mai târziu, Zooey punctează: profesori “de-ăştia am avut şi eu cu zecile, la fel ca toată lumea, şi-s de acord cu tine că nu sînt deloc inofensivi. De fapt, sînt al naibii de periculoşi. Dumnezeule mare! Tot ce ating ei devine îngrozitor de pedant şi lipsit de noimă. Sau – şi mai rău – idolatru. După părerea mea, ei sînt principalii vinovaţi pentru puzderia de tîmpiţi cu diplomă care ies an de an, în luna iunie, pe porţile facultăţilor şi se răspîndesc în toată ţara.”
Dacă nu v-aș fi spus de unde este citatul de mai sus sunt sigură că ați fi crezut că face referire la situația românească de azi.
Care sunt “idolii” învățământului superior de azi? De la noi și de aiurea, dar la noi lucrurile sunt mai vizibile și mai acute. Și mult mai periculoase pentru că subdezvoltarea nu poate fi depășită fără educație! Aș numi aici doar câțiva – fascinația diplomelor, marota competențelor în dauna gândirii creative, dependența de cercetarea cantitativă, credința că dacă este în engleză este mai bun/ă decât în română sau orice altă limbă mai puțin cunoscută, dezinteresul real față de predare și învățare în favoarea cercetării, eficientizarea și rentabilizarea procesului de învățământ superior, și … lista poate continua. Luate fiecare în parte sunt justificate sau justificabile, dar aplicate cu toptanul ne-au adus unde suntem în present. În criza profundă a educației, adică a componentei de învățare pentru înțelegerea rostului nostru în această lume, și la scară mai largă în acest univers.
Mulțumesc frumos, Mihaela Dumitrescu, pentru Franny și Zooey. De abia acum i-a venit rândul, dar mi-a plăcut neașteptat de mult. Și m-a făcut să mă gândesc la atât de multe lucruri. De la educație și religie la de ce și pentru cine scriem, și … !?!
Se apropie din nou începerea școlii. Și vorbim tot mai mult despre educație. Ne frământă, firesc de altfel, atâtea lucruri. Am recitit un articol pe care l-am scris la începutul anului pe site-ul INACO și pe care l-am republicat și pe blog, aici. Este la fel de adevărat acum ca și atunci, dar acum doar spicuiesc din el.
Cel mai trist lucru este că un Raport al Băncii Mondiale subliniază că decalajul dintre atingerea potențialului uman în România este de 60% față de UE (100%) și este asociat direct cu o lipsă de calitate în educație (p. 138). Cu alte cuvinte dacă te-ai născut în România ai cu 40% mai puține șanse să te realizezi în viață față de restul Europei.
Photo by Dragos Gontariu on Unsplash Photo by Markus Spiske on Unsplash Photo by Josh Cris Gayle on Unsplash
Poate n-aș fi citit Raportul BM dacă INACO n-ar fi participat în februarie 2020 la dezbaterea lui. Raportul dedicat României este intitulat “Piețe și oameni”. Ce spune Andreea Paul, președintă INACO și, mai ales, părinte al unei copile extrem de dornică să învețe și să facă lumea mai bună? “Cea mai șocantă concluzie este că un copil născut în România atinge doar 60% din potențialul său de productivitate odată ajuns adult, în mare parte din cauza educației. Simțeam cu toții că sunt multe lucruri care nu merg bine în educație, dar când auzi o astfel de evaluare te trec toți fiorii. Este vorba de copiii noștri, de copiii României! Este vorba de viitorul nostru! Ne tragem singuri frâna de mână.”
Revenid la date, cele din Raportul BM ne arată că 40% dintre elevii români în vârstă de 15 ani nu obțin competențe de alfabetizare minime și doar 15 % din populația de vârstă activă a terminat învățământul terțiar. Cu alte cuvinte, ceea ce spun și angajatorii din România – este foarte greu să găsești capital uman adecvat ofertei de muncă a firmei tale, sau mai simplu nu avem oameni suficient de calificați pentru a munci eficient.
Photo by Adam Winger on Unsplash Photo by Jeswin Thomas on Unsplash Photo by stem.T4L on Unsplash
Ce mai spune Raportul BM? Că educația românească se luptă (da, da cu frâna de mână trasă sau, dacă vreți, legată de mâini și de picioare de reglementări care fiecare separat sunt probabil bune și necesare, dar împreună și fără pregătirea din timp a sistemului, crează haos) să ofere abilitățile necesare economiei și societății (p. 113). Există o deconectare între angajatori, muncitori și ofertanții educaționali ceea ce face ca sistemul de învățare pe parcursul vieții să fie fragmentat și, ca atare, nefolositor. Există o listă lungă de cauze pentru această situație pentru cei interesați. (Capitolul 6 al Raportului).
România a cunoscut o creștere economică impresionantă în ultimele două decenii, veniturile pe cap de locuitor ale țării crescând de la 26 % față de media UE în 2000 la 63 % în 2017. Dar baza acestei creșteri este tensionată din cauza, zice BM, a două componente structurale esențiale și indisolubil legate: piețele și oamenii. BM trage un semnal de alarmă subliniind că dacă România își propune să crească în continuare trebuie să abordeze 1) defectele pieței și 2) barierele care-i împiedică oamenii să-și atingă potențialul propriu, capacitatea de a participa și de a beneficia de creșterea economică a țării (p. 133). Cu alte cuvinte, România tebuie să-și rezolve problemele de competitivitate și de educație.
Și, dacă n-am fost suficient de explicită, reiau. La pagina 138 Raportul BM spune limpede: decalajul dintre atingerea potențialului uman în România este de 60% față de UE (100%) și este asociat direct cu o lipsă de calitate în educație (p. 138).
Lipsa educației competitive poate duce la generarea și acceptarea unor decizii care pun în pericol, pe termen din ce în ce mai scurt, supraviețuirea noastră ca specie. Nu a lumii, lumea va continua să existe și fără noi. Dar a noastră ca specie. Ce să mai vorbim de noi ca țară? Până să ne-ngrijorăm de soarta lumii, poate e mai simplu să ne gândim la noi. La cei care cu ocazia pandemiei ne redescoperim țara și ne dăm seama cât de multe lucruri minunate se ascund în ea și așteaptă să fie (re)descoperite. De oameni bine educați și mândri că s-au născut aici.
Photo by Markus Winkler on Unsplash Photo by Markus Spiske on Unsplash
Photo by Franck V. on Unsplash
Da, sper să ne descurcăm. Dacă nu noi, atunci copiii și cei tineri. Nu de ei sau pentru ei sunt îngrijorată. Ci pentru cei aroganți, care le știu pe toate și sunt în diverse locuri de unde pot trage frâna. În loc să apese accelerația. Ei sunt cei care mai au de învățat. Mult.
We go (again and again) through a period of demolishing statues. In Romania, but not only, we’ve been somehow used to tearing down and wiping out parts of our history. It’s a primitive mechanism of both revenge on what had been unfair and oppressive to those who are now in the position to be able to order the offensive pieces away and of “if I don’t see it, it never existed”.
It’s just that this happens today in places which we used to admire for their balanced, objective and generally democratic capacity to discuss, analyse and preserve public records so that history does not repeat itself. Well, not anymore it seems. And I do hope I’m wrong. This article, on “What the Removal of a K.G.B. Statue Can Teach America”, raises some thought-provoking questions.
However, what happens to the statues that are no longer desirable? According to Joshua Yaffa, a Moscow correspondent for The New Yorker, they are dumped or, if you prefer, preserved in the Muzeon, the Fallen Monument Park. Is this because they are nostalgic, or just want to revive the old times or … you can imagine as many scenarios as you are capable of imagining.
However, in another article, another journalist is quoted as having said thatwaging war on bronze men doesn’t make your life any more moral or just. “It does nothing really.” An interesting point coming from an anti-communist expert.
But the most interesting point is made by the granddaughter of Nikita Khrushchev, Nina. “Denouncing Stalin was Khrushchev’s greatest achievement, but removing him from all public spaces, trying to delete that history, was a big mistake,” Nina Khrushcheva said. “Once you demolish somebody’s hero you only incite hatred and force feelings underground.”
And the article goes on giving the example of the Ukraine who tore down the statues reminding them of the Soviets, but the effects has not been beneficial. On the contrary it seems.
We have our own stories of dealing with our past. The three pictures above are emblematic. The sources for them are below.
