S-a încheiat o săptămână foarte încărcată emotional. Pe 2 și 3 iulie și-au susținut dizertațiile absolvenții masterului de comunicare în afaceri internaționale, MIBCOM. Este întotdeauna un moment tensionat. Anul ăsta mai mult ca oricând pentru că susținerea a avut loc online.
Ei, și?! Mare lucru – veți spune.
ZOOM-ul funcționează de minune. Nu mai pierdem vremea cu deplasarea. DAR …
Nimic nu este ca-n filme sau ca
în scenariile pe care ni le propun unii și noi trebuie să le acceptăm. De ce
spun asta? Aș putea scrie un roman, dar mă mulțumesc aici să vorbesc doar din
punctul de vedere al studenților. Ceea ce este firesc pentru că avem un
învățământ centrat pe nevoile studentului. Și atunci … studenții au fost protejați,
prezentându-se la examen online, iar profesorii, avem destui și îi putem oricum
înlocui la nevoie, au stat în universitate, respectând – desigur – normele de securitate
sanitară și distanțare socială.
Am avut atât studenți internaționali cât și studenți români cărora le-am îndrumat lucrările, am discutat despre cercetarea pe care doreau s-o facă, le-am citit variantele de texte, le-am făcut sugestii, le-am pus întrebări și unii dintre ei m-au rugat să-i îndrum și cum să prezinte, cum să se pregătească să răspundă întrebărilor comisiei, etc. Unii nu mai folosiseră ZOOM înainte, așa că … am făcut și “repetiții”.
Într-un cuvânt, la sfârșit au spus – precum liderul din istoria pe care o știți, “we did it ourselves”, adică “am făcut o dizertație foarte bună”. Și chiar au făcut.
Dar, cel mai important este ce am învățat eu de la ei. De la studenții internaționali am învățat că orice poziție socială sau/și profesională ai avea, emoțiile în fața unei comisii sunt la fel de mari. La fel și respectul față de profesori. Acest respect, prin comparație cu al studenților autohtoni, este mult mai mare sau poate doar mai clar exprimat. Mai ales la cei care vin din Asia sau Orientul Mijlociu.
De la studenții români am învățat, din nou, cât de buni sunt, de serioși și de dornici de performanță adevărată. Ar fi trebuit să spun de la studentele românce – anul ăsta am avut la îndrumare numai studente. Excelente. Maria, Adina, Noemi și Nicoleta. Felicitări. Ați fost minunate chiar dacă foarte emoționate. Am să revin cu o discuție pe temele abordate de ele. Merită.
Până atunci, câteva poze făcute în
timpul susținerilor. Am decupat datele de identificare din motive de …
hipercorectitudine politică.
Stiluri diferite, teme diverse, abordări variate, dar totul făcut cu pasiune și seriozitate. O mare bucurie să lucrez cu astfel de oameni.
Am citit în zilele astea de iunie, pline de presiunea lucrărilor de licență și a dizertațiilor de master, două cărți de ficțiune, foarte diferite și, totuși, extrem de asemănătoare: „Memoriile unui motan călător” de Hiro Arikawa și „Prietenul” de Sigrid Nunez.
Două femei din culturi diferite,
japoneza Arikawa și americanca Nunez, scriind despre două
animale diferite: un motan maidanez și un câine de rasă, un
dog german arlechin.
Și totuși, atât de asemănătoare prin dragostea dintre oameni și animale, prin încercarea de a face față încercării celei mai răscolitoare din experiența umană, moartea și, mai ales, prin acceptarea, sub forme diferite într-adevăr, a inevitabilului și a modului prin care facem față dramelor existenței.
Nu sunt doar lecturi de vară, sunt lecturi esențiale mai ales în vremurile stranii în care trăim. De ce m-am oprit asupra acestor cărți? Pentru că mi-au fost scoase în cale de forțele benefice ale universului: “motanul” mi-a fost dăruită de traducătoarea cărții, Raluca Nicolae, ghidul meu spre cultura japoneză, iar “prietenul” a venit în casa mea adus de Ela, fiica mea, care a fost și prima care ne-a indus, cu mulți ani în urmă, nevoia de câine în casă și-n suflet.
Le sunt recunoscătoare
pentru două lecturi minunat de generoase.
This is a magic and, therefore, relatively weird story. It was created and developed by my grandsons, Vlad and Radu, while the three of us were playing a cards story-telling game. This is the result. They read and approved of what I wrote. I hope for the time when they themselves will be actually writing the story.
Once upon a time there was a
bad witch who was greenish and very mean. Her name was Greedy, don’t ask why.
She had a cat, as most witches do, and lived in a place protected by a blue
door. Greedy had put a curse on a beautiful and rich kingdom called Altar. She would
have loved to have the kingdom of Altar all for herself, but even her evil
spells could not make the good people of Altar accept her as their ruler. So,
she placed one of her aficionados as the ruler of Altar. This puppet ruler was
a frog which had a beautiful ring with a precious stone. The precious stone had
in it a tiny fairy which could escape from the stone during the night when she
did her best to undo the many evil things Greedy had been doing during the day.
The tiny fairy, called Nemesis, because she loved justice and would not find
her peace until she brought it to the people in need, had a magic wand and she
was an ardent defender of Altar and its inhabitants. Through Nemesis’s
good spells Altar was a wonderful place, full of sunshine during the day, a
clear, starry sky during the night and many, many riches on the ground,
underground and in its beautiful crystal-clear waters.
Actually, the beauty and richness of the kingdom of Altar was one of the main reasons Greedy had laid her eyes on it and placed her evil spells on all those who would fight against her, including placing Nemesis into the stone during the day. And so, the kingdom of Altar turned during the days in which Greedy was powerful into a gloomy place with lots of bad weather, damaging storms and bad rain and hail. Not really a place you wanted to live in. However, the inhabitants could not go away because they were kept prisoners by king frog who had grown many poisonous mushrooms in the area. Those were very special poisonous mushrooms: you needn’t really eat them to be made sick. No. These mushrooms would develop some invisible spores who when inhaled by the people of Altar made them submissive and hard working for their frog king and his mistress Greedy.
Somewhere in a forgotten and well-hidden corner of Altar there lived a good princess who was hidden and protected by fairy Nemesis. The princess was very wise because she had been reading the great book of wisdom and was learning all the good and useful things from it. Her only friend was a little mouse, who helped in many wonderful ways to make her lonely life bearable. The princess discovered that there was a key which could have saved the world, and therefore the kingdom of Altar as well, from Greedy and her frog king. But it was essential that Greedy wasn’t the first to find the key. So, the princess sent her little mouse to hide the tiny key into the dinner of her father, the old king Silly the third, who was kept by both Greedy and the frog king as a façade for their evil manoeuvrings.
The tiny mouse hid the key in the fish with the hope that Silly the third would find it and use it. As it happened Silly the third preferred to eat something else than fish which was really difficult to eat properly, with the right cutlery, in front of a respectful court. He obviously couldn’t find the tiny key which was thrown away with the left overs from the king’s dinner including the fish.
Larry the leprechaun, an illegal immigrant from Mexico, had just arrived in Altar brought over in one of the bags of a mule bringing supplies to Altar. As all illegal immigrants Larry was poor and starving, but lucky to find the leftovers. He started to eat and was almost ready to start on the fish when a hungry looking dog or maybe wolf suddenly jumped from a bush and swallowed the fish with the tiny key in it. All poor Larry had been left with were the fruit leftovers. He was happy to eat them all remembering how healthy it was to eat as many fruit and vegetables as one can get.
During this time Silly the
third was talking to his good and loyal wife, queen Fiona, who actually was
Greedy who had managed to take Fiona’s appearance in order to find out what
happened with the tiny key. Little did Greedy know that she was watched all the
time by an invisible dragon who was living deep down in a cave that Greedy
thought was only hers. This dragon could spit fire on all those who would harm Silly
and Fiona, but he could not undo the powerful spell that enslaved them and
their kingdom Altar to Greedy.
Unfortunately, Greedy
disguised as Fiona could not find anything useful about the tiny key. So she
went back to her place beyond the blue door to start making another plan to
discover where the key had been hidden and to finally get rid of all the good
characters in this story such as Nemesis the tiny fairy, the wise princess looking
for a way to free Altar, the kingdom of her parents, king Silly the third and
queen Fiona, the mouse helping her and the invisible dragon protecting the good
people.
As this is a story and strange things happen all the time you may want to know that the dog/wolf that had swallowed the fish and the key had an enchanted stomach in which the fish rematerialized together with key. The dog/wolf was so upset by this weird phenomenon which gave him some pretty strong discomfort that it started to cough strongly. So strongly that he vomited the fish and the key into the tiny stream on whose bank it was trying to rest. The fish found its way into the sea where it discovered a bottle with a strange message in it.
During this time Patrick, the
Irish man, who was actually the reincarnation of Larry the leprechaun, appeared
and wanted to go into the cave where the invisible dragon was living in order
to make an alliance with the dragon and fight Greedy. He discovered Greedy’s cat
and started to study how he could make the cat leave its comfortable place and
help him discover the key which was to unlock all the mysteries, solve all the
problems of Altar and defeat Greedy. Patrick whispered the word “fish” into the
cat’s ear and, miraculously, or maybe not so miraculously if we remember how
much cats love fish, Greedy’s cat jumped out of her comfy basket and ran all
the way to the cave where, among many hanging and flying bats, well hidden in a
dark corner, it found a bag and in the bag the tiny key.
“If you turn the key three
times clock-wise and five times counter clockwise pointing towards the moon” –
the message in the bottle had said – the spell would break and Greedy would
become a prisoner in a small bottle from which she could no longer escape.
And this is what the cat and
Patrick did.
And this is how the story ends – evil has been once again defeated and the kingdom of Altar with all its good people is thriving again.
Internaționalizarea și globalizarea afacerilor – una dintre mini-secțiunile celei de-a 14-a Conferințe internaționale despre excelența în afaceri – Revoluția afacerilor în era digitală, prezidată de Luminița Nicolescu și de mine. Un eveniment academic excelent care demonstrează că internaționalizarea și globalizarea se adaptează la noile realități mondiale. Participanți deosebiți, discuții provocatoare și conștientizarea faptului că există mai multe întrebări decât răspunsuri. Ceea ce este într-adevăr un semn de maturitate intelectuală.
Iată că online este posibil și în condiții foarte bune. Online este bun din mai multe motive importante. Cu toate acestea, nimic nu se poate compara cu schimburile incitante de idei din timpul dineului conferinței pe care organizatorii ICBE l-au organizat întotdeauna impecabil. Viitorul poate fi încă minunat!
Business internationalization and globalization – one of the mini-tracks of the 14th International Conference on Business Excellence – Business Revolution in the Digital Era co-chaired by Luminița Nicolescu and myself. An excellent academic event proving that internationalization and globalization are adapting to the new world realities. Great participants, thought-provoking discussions, and the realization that there are more questions than answers. Which is indeed a sign of intellectual achievement.
Online is possible and in
great conditions. Online is good for a number of important reasons. However,
nothing can match a great exchange of ideas during the conference dinner that
the organizers of ICBE always organized impeccably. The future may still be
great!
Au trecut șapte ani. Uneori s-au târât … fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut și secundă încet, ca și cum timpul nu s-ar sfârși vreodată. Altădată într-o clipire. Mă uit în urmă și mi se pare că a fost ieri. Singurul lucru care-mi spune că au trecut totuși este … durerea. S-a estompat sau m-am obișnuit cu ea. Sau poate nici nu este durere, n-a fost niciodată. Poate a fost doar obișnuința. Suntem doar ființe ale obișnuinței. Așa spun înțelepții. Și lipsa ei poate provoca traume.
Și teiul. Își vede de creșterea lui. Măsoară și el timpul.
S-a terminat starea de urgență. Ne putem mișca mai lejer în interiorul localităților și, sigur, putem circula, în anumite condiții, și între localități. Să fim alerți însă – pericolul n-a trecut!
Fiecare avem diverse scenarii, care de care mai “personale” despre ce se-ntâmplă în jurul nostru. Și, mai ales, de ce? S-a schimbat lumea? S-au schimbat lucrurile? S-au schimbat oamenii? Depinde ce știri citiți sau ascultați sau ce platforme sociale frecventați.
Rigoberta Menchú Tum, premiul Nobel pentru pace în 1992, spunea că “lumea nu se poate schimba decât dacă vrem să ne schimbăm noi înșine”. Ecou oarecum a unei idei a lui Gandhi care sublinia, poate cu alte cuvinte: “Fii schimbarea pe care o vrei în lume!”
Prin urmare, ne-am schimbat? Am devenit mai atenți, mai răbdători, mai înțelegători, mai dispuși să cedăm din dreptatea noastră, mai puțin cârcotași, mai … buni? Nu doar față de “ai noștri”, cei apropiați, dar și față de străini și, mai ales, față de Pământ, de natură, de univers?
Pentru că sunt o optimistă incorigibilă, cred că puțin, puțin ne-am schimbat. Sau măcar știm că ar trebui s-o facem! E un pas … mic. Dar orice lucru începe cu un gând. Fugar! Dar … dacă-l prindem … începem să ne schimbăm.
Poezia de mai jos este o traducere a unui text impresionant prin el însuși, prin povestea autoarei lui, Rebecca Elson, și prin rezonanța sa cu ceea ce mulți simțim mai mult ca oricând azi în condițiile stranii ale izolării sociale.
Poezia face parte din volumul publicat postum Responsabilitate față de venerație (A Responsibility to Awe). Rebecca Elson a fost astrofiziciană și poetă canadiană (1960-1999) și a murit de cancer. A lăsat o operă poetică remarcabilă și peste 50 de lucrări științifice referitoare la clustere globulare, evoluția chimică a universului și formarea galaxiilor. Volumul Responsabilitate față de venerație apărut în 2001 a fost inclus de The Economist pe lista Cărților anului 2001.
Dincolo de conotațiile religioase sau mondene ale zilei, Sfântul Gheorghe sau St George, onomastică sau zi de pioasă rugăciune, ziua de 23 aprilie este și o zi cu foarte multe note culturale. Este ziua mondială a cărții și drepturilor de autor. Stabilită de UNESCO în 1995 pentru a ne aminti tuturor, dar mai ales celor tineri, că omenirea a ajuns unde este datorită cuvântului scris. Prin extensie, dar nu și prin suprapunere simplă, datorită cărților. 23 aprilie este o zi de mare valoare simbolică pentru literaturile lumii. Este ziua în care au murit Cervantes, Shakespeare și Inca Garcilaso de la Vega. Și, prin consens general, este și ziua de naștere a bardului de la Stratford. Și tot pe 23 aprilie s-au născut sau au murit autori minunați care ne-au îmbogățit viața, mintea și sufletul. Maurice Druon, Haldor K.Laxness, Vladimir Nabokov, Josep Pla and Manuel Mejía Vallejo.
Capitala mondială a cărții va fi anul acesta Kuala Lumpur, Malaezia. Capitala este selectată de industria cărții în fiecare an. Kuala Lumpur a fost ales pentru eforturile pe care le face pentru o educație inclusivă, dezvoltarea unei societăți bazate pe cunoaștere și accesibilitatea lecturii pentru toate sectoarele populației orașului.
Sloganul capitalei mondiale a cărții în 2020 – “Un oraș care citește, este un oraș căruia îi pasă!”
Pentru mine aprilie a fost întotdeauna o lună minunată. Zilele de naștere ale părinților, mama pe 8 aprilie, tata pe 16 aprilie, dar era și Florian, prin urmare onomastica lui era cunoscută de toată lumea, m-am căsătorit pe 24 aprilie, fiica mea s-a născut pe 20 aprilie, noră-mea are ziua de naștere pe 25. O lună minunată. Nu mai vorbesc de sărbătoarea dublă a Paștelui – mama era evanghelică, iar tata ortodox. Noi copiii am fost botezați în credința ortodoxă, deși tata în anii 50 ai secolului trecut n-avea nici o pretenție, lăsând alegerile de tipul ăsta pe seama mamei.
Dacă ar fi trăit, mama ar fi avut anul ăsta 101 ani, iar tata 97. Pentru că 2020 este anul în care ni s-a dat răgazul să stăm acasă și să ne gândim la rosturile vieții noastre, a vieții în general, mi-am adus aminte mai mult decât oricând de ei și de felul cum spunea mama că erau “nebuni de aprilie”. Și chiar au fost! nebuni în sensul bun al cuvântului, adică neastâmpărați, zvăpăiați, vioi. Dar fără oameni ca ei lumea n-ar fi fost niciodată mai bună sau n-ar fi făcut un pas înainte.
dav_soft
Kati și Florian la cununia civilă, 1952, Florian probabil prin 1946, și, prin 1955, la Cecălaca.
Lumea se schimbă, merge înainte sau nu, dar amintirea celor care ne-au adus aici este pentru mine o bucurie și o mângâiere extraordinară. De asta mă gândesc la ei și vreau să le păstrez amintirea vie. Atât cât se poate.
