Regina Maria atrage lucruri bune și concentrează energii. Utilajele din zonă s-au înmulțit și urmele pe care le-au lăsat sunt vizibile. Sper ca eforturile celor care sunt implicați într-un astfel de proiect să ducă la transformarea zonei într-una de frumusețe, curățenie, adică de capitală europeană. Sper că n-au uitat să treacă in proiect și întreținerea zonei și da, de ce nu monitorizarea ei!
Cum imaginile sunt mai grăitoare decât cuvintele iată câteva făcute dimineața, relativ devreme – ora 7.56. Utilajele pornite și pe locație. Vă țin la curent. 😉
Mariei îi plăcea natura și ordinea. // The Queen loved nature and order.Gardul viu este frumos. Sper să descurajeze automobiliștii disperați în căutarea locurilor de parcare. //Parking or cars? The hedge will decide.Deja lucrăm. // On location at work. 7. 56 a.m.Vedere. // View.Când va fi gata … // When ready …
Queen Marie attracts good things and focuses energies. There’s more gardening machinery in the area then I last checked leaving visible traces. Hopefully the efforts of those involved in such a project will lead to the changing of this area into one of urban beauty and cleanliness that is fit for a European capital city. I do hope they haven’t forgotten to include maintenance costs in the project and, why not, surveillance cameras (CCTV)!
As pictures are worth thousands words here are some taken fairly early in the morning – 7.56 am. Machinery running and people busy. I’ll keep you posted. 😉
Dac-ar fi trăit, pe 8 aprilie mama ar fi împlinit 100 de ani. Dar a murit pe 4 mai 2007. Nu trece o singură zi fără să mă gândesc la ea.
A fost o femeie remarcabilă. A trecut prin greutăți enorme, a dus o viață dedicată în întregime familiei și și-a păstrat în permanență seninătatea și optimismul. Ne-a condus cu o voință incredibilă și a reușit să ne și lase să ne alegem drumul pe care ni l-am dorit în viață fiecare.
Acum însă vreau doar să-mi amintesc de ea așa cum n-am cunoscut-o – tânără și frumoasă, misterioasă, cu poveștile pe care nu i le voi cunoaște niciodată. Știu sigur că era curajoasă și o luptătoare. A venit în București din sătucul ei din inima Ardealului și a trecut prin război, prin schimbarea de după.
O viață extraordinară trăită pentru alții. Leadership avant la lettre.
Mama probabil prin 1937Mama 1940?
Had she lived on 8 April mum would have been 100. She died, however, on 4 May 2007. I still think of her every single day of my life.
She was an extraordinary woman. She went through incredibly tough times, she dedicated all her entire life to our family and she had always kept her serenity and optimism. She led us with an incredible will at the same time allowing us our own choices in life.
Now and here I want to remember her as I have never known her: young and beautiful, mysterious, with her stories – for ever lost for me. I know she had been courageous and fearless. She came to Bucharest from her little village in the heart of Transylvania and went through the war and all the changes after.
An extraordinary life lived for us. If this is not leadership what is?
Prima zi oficială a primăverii. Oficial nu înseamnă neapărat și real. Se pare că ziua echinocțiului se schimbă din cauza rotației pământului. S-a întâmplat pe 21 martie doar în 2003 și 2007 și se va mai întâmpla în 2101. Se poate întâmpla pe 19, 20 sau 21 martie.
Dar în afara echinocțiului de primăvară ziua de 21 martie este foarte plină de sărbătoriri diverse: Ziua libertății educației – Education Freedom Day, Ziua armoniei – Harmony Day (Australia), Ziua internațională a culorilor – International Colour Day, Ziua internațională a pădurilor – International Day of Forests, Ziua mamei sărbătorită în majoritatea țărilor arabe- Mother’s Day (most of the Arab world) și Ziua mondială a poeziei – World Poetry Day.
Toate au importanța lor. Și mai sunt și altele multe – toate relevante în felul lor. Dar pentru mine azi cea mai relevantă este Ziua mondială a poeziei. De ce?
Nu neapărat pentru că este recomandată de UNESCO. Nu pentru că poezia ne luminează sufletele și ne amintește că dincolo de ce ne desparte cultural toți avem aceleași sentimente, neliniști și temeri. Indiferent de limba în care vorbim. Nu pentru că ne deschide perspectiva spre o lume, în general misterioasă, mai greu accesibilă, plină de creativitatea sufletului și minții omenești. Sau poate pentru toate aceste lucruri și altele în plus. Ca de exemplu, muzicalitatea care ne vrăjește indiferent de limba în care ascultăm poezia, faptul că azi putem să ascultăm poezie de la autori diverși, în limbi diferite ca, de exemplu, aici https://soundcloud.com, că prin poezie avem acces la un limbaj magic, viu, nu jargon birocratic, la tipare de gândire fascinante care ne dezvăluie lumi la care altfel n-am avea acces.
Și e firesc de ziua poeziei să sărbătorim cu … poezii. În memoria lui James Moulder, maestrul meu, pe drumul nesfârșit către înțelepciune. Din volumul 47 Poems by Mihai Eminescu, pag. 53. Desigur bazată pe Odă (în metru antic).
ode to myself
I was forever young
dreaming under the stars
suddenly death stood in front of me
she asked me how I’d like to die
being burnt alive – like Nessus
being poisoned by my cloak – like Hercules
being allowed to return – like the Phoenix
may these tempting options go away
may indifference come back to me
may I be myself when I die
Acum, în epoca virtuală în care trăim, mai semnificativă ca niciodată.
Acum câtva timp am observat o statuie stranie pe terenul din zona Izvor, în locul unde Bulevardul Libertății întâlnește Splaiului Independenței. N-aș putea să-l numesc parc din cauze evidente: neîngrijire, murdărie, parcări anapoda, boschetari dormind vara pe unde e mai comod pentru ei, iubitori de animale care-și scot câinii la aer și nu curăță după ei.
De ce stranie? Pentru că apariția ei într-un loc jerpelit și jegos în spatele unei stații de autobuz la fel de neîngrijită ca restul peisajului este aproape ireală. Nu te aștepți să vezi nimic acolo. Și brusc într-o dimineață am văzut-o! Din taxi. Aurie, clasică, o femeie cu aspect de … zeitate grecească. Dacă ar fi fost de marmură. De la distanță și din mersul mașinii nu mi-a spus nimic. Dar m-a uluit existența ei într-un loc neașteptat. Am uitat de ea. Dar mi-am reamintit când agitația zilei mi-a dat răgazul să reflectez la trecerea timpului. Nu reținusem unde am văzut-o așa că am căutat pe Google. Și desigur că am găsit.
A doua zi am ieșit la plimbare și da, era acolo. M-am apropiat și am citit. Maria, Regina României, 1914 – 1927. Primul sentiment? De șoc! Asta era Regina Maria? Probabil cea mai frumoasă femeie din Europa timpului ei, cu siguranță cea mai frumoasă regină?! Și de ce aici? Și … multe alte gânduri pe care n-are rost să le trec aici. Oricum plimbarea prin parcul Izvor, parte a încercărilor mele de a nu uita că avem picioare pentru a le folosi la mersul pe jos, nu pentru a îmbogăți producătorii de încălțăminte, m-a mai liniștit. De ce nu? Până la urmă orice încercare de înfrumusețare a orașului este binevenită. Fie că ne place, fie că nu – ca în acest caz.
Și da, poate ne-ar fi plăcut mai degrabă o statuie ca cea dezvelită anul trecut la Ashford, Marea Britanie, locul unde s-a născut Maria, viitoarea regină a României. Dar, educația, gusturile, și mai ales bugetele care stau în spatele unor opere de artă sunt greu de discutat și de înțeles și este mai înțelept să ne uităm doar la rezultate.
De ce scriu acum despre statuia Reginei Maria? Pentru că trecând din nou prin zonă am văzut că Regina pare să atragă lucruri bune. Terenul este pregătit de amenajare. Pământ adus pentru a-l împrăștia și nivela, un utilaj care va face asta și, sper eu, că terenul va fi înconjurat de un gard care să nu permită automobiliștilor să parcheze pe el. Da, primăvara ne dă semne clare că este nevoie de curățenie și ordine. Oare le-am fi văzut dacă nu era Regina Maria?
Statuia Reginei nu și-a schimbat cu nimic înfățișarea, dar parcă s-a integrat în peisaj sau, cel puțin, nu mai tresar eu când o văd. Și pe soclul ei câteva flori și o candelă arată că sunt oameni care se bucură că au, când și-aduc aminte, ocazia de a cinsti una dintre femeile mărețe și iubite ale istoriei noastre.
Regina Maria la IzvorOare ne pregătim de curățenia de primăvară? Poate Regina Maria va fi și protejată de invazia autoSemne bune – curățăm și nivelăm terenul
Sună cunoscut? „… un sistem de educație bizar, bizantin și profund nemeritocratic”. Se întâmplă peste tot, dar nu peste tot vor sau pot oamenii să-și dea seama (să accepte) că educația este o „schemă de corupție” cu atât de multe implicații. Un efect pervers perfect. Calea spre iad… (nu a lui Chris Rea).
Drumul spre iad este pavat cu intenții bune! Ce vreau să spun? Că fără să încerc diminuarea responsabilității fiecăruia dintre noi, multe lucruri gândite de inițiatori într-un mod onorabil se denaturează și ajung să conducă la efecte adesea contrare. Există o linie solidă de gândire care argumentează existența problemelor perverse. În sfera publică din România discuțiile despre efectele rele sau perverse sunt foarte puține și, în general, de nișă. Un exemplu simplu, wikipedia în engleză are un capitol substanțial referitor la problemele perverse (wicked). Wikipedia în română – nu.
Una din problemele perverse ale societății globalizate este cea a învățământului superior. Aproape toată lumea consideră că învățământul superior este un lucru bun și ca atare dezirabil pentru cât mai mulți oameni. De aici, o mare varietate de proceduri de admitere în universitățile sau școlile superioare de pretutindeni. Și, să nu uităm, ierarhizările instituțiilor de învățământ superior – o afacere de mare calibru. Pentru unii. Pentru alții …
Se creează astfel diverse mituri: universitățile cele mai bune sunt cele din fruntea clasificărilor, studenții sunt selectați strict pe merite academice, sistemul de selecție este transparent, fără o diplomă de calitate nu poți avea succes la un post de calitate și, în consecință, la o viață împlinită din multe puncte de vedere.
Și, desigur, mai sunt multe altele, care ne sunt aruncate în față în România, nouă celor care lucrăm în sistemul de învățământ superior, cu disprețul social rezultat din ani de dezinteres față de educație – la toate nivelurile. Și oferindu-ni-se exemplul universităților americane care sunt un model de bune practici în multe domenii, inclusiv în cel al admiterii. Și, în mod evident și sincer, avem multe lucruri de învățat de la americani. Fără îndoială. DAR, iată că presiunea enormă pusă de societate pe „rentabilizarea” sau „eficientizarea” învățământului superior poate avea efecte perverse. Fără să generalizăm, iată că modelele noastre de bune practici au și ele problemele lor.
Scandalul care a făcut ocolul multor agenții de presă și pagini personale de internet este acoperit, într-un mod echilibrat aș zice, de Masha Gessen în The New Yorker. Ea vorbește despre “…un sistem de educație bizar, bizantin și profund nemeritocratic”. Sigur că Gessen vorbește despre un fenomen care are loc peste tot în lume. La noi poate mai puțin azi, din cauză că potențialii noștri studenți preferă să plece în Occident. Prin urmare nu prea mai avem de unde alege. Dar nu toată lumea are puterea sau voința să recunoască multiplele implicații ale acestui plan de corupere. Un exemplu perfect de efect pervers. Și mă-ntorc la drumul spre iad …
Aerial photo of Sydney City taken from over North Sydney
Sounds familiar? “… a bizarre, Byzantine, and profoundly unmeritocratic education system”. It happens everywhere, but not everywhere do people (want to) realize that it is “a corruption scheme” with so many implications. A perfect perverse effect. The road to hell … (not Chris Rea’s).
The Higher Education Fraud – The Road to Hell
The road to hell is paved with good intentions! What do I mean? That, without attempting to diminish the responsibility of each of us, many things originally put forward with honourable intentions by their initiators end up distorted often leading to contrary effects. There is a solid line of thought arguing the existence of wicked problems. In the Romanian public sphere, discussions about bad or wicked effects are very few and, generally, a niche. As a basic example, the English version of Wikipedia has a substantial chapter about wicked problems, while the Romanian one does not have one at all.
One of the wicked problems of the globalized society is that of higher education. Almost everybody believes higher education is something good and, therefore, desirable for as many people as possible. Hence, a great variety of admission procedures in universities or post-secondary education everywhere. And, let’s not forget, the rankings of higher education institutions –a big business. For some. For others… Various myths are thus being created: the best universities are those at the top of the rankings, students are selected strictly based on academic merits, the selection is transparent, you cannot have access to a quality job without a quality diploma, and, consequently, to a generally fulfilled life, from many points of view.
And obviously there are other myths as well which are used as reproaches and thrown at us working in the Romanian higher education with the social contempt coming from years of disinterest in education at all levels. We are being given the examples of the American universities, which are a good model in many fields, including that of admission. And, obviously and sincerely, we have a lot to learn from the Americans. Undoubtedly. HOWEVER, as we can see, the huge social pressure to “improve the profitability and efficiency” of higher education can lead to wicked outcomes. With no desire to generalise, it appears that our good practice models have their own problems.
The scandal that took over many news agencies and personal web pages is covered, in an objective manner I would say, by Masha Gessen in The New Yorker. She talks about “…a bizarre, Byzantine, and profoundly unmeritocratic education system.” Of course, Gessen is talking about a worldwide phenomenon. Perhaps less so in the Romanian case, because our potential students prefer to go to study in the West. Consequently, there is not much of a selection left for Romanian universities. But nobody has the strength or will to admit the multiple implications of such a corruption plan. A perfect example of a wicked effect. So we’re back on the road to hell… (Andrei Călinoaia)
It’s a gorgeous spring day. As it should be, but not always is as March is fickle. Some say as a woman, I’d say as a human in this age!
Saying Happy Spring to all the great people I know and have made my life as it is!
To Huayna Picchu (aka Wayna Picchu). It means ‘Young Peak’ in Quechua. I couldn’t have made it without a team and a guide! It was great! // Către Huayna Picchu (sau Wayna Picchu). “Vârf tânăr” în quechua. N-aș fi reușit fără sprijinul echipei și al ghidei! A fost minunat!
Este o zi minunată de primăvară! Așa cum trebuie să fie, dar adesea nu este pentru că martie este o lună atât de capricioasă! Ca o femeie – ar spune unii. Ca o ființă umană în epoca noastră, zic eu!
La mulți ani tuturor oamenilor minunați pe care-i cunosc și mi-au marcat viața!
O săptămână plină. De la aniversarea INACO, marți 26 februarie, la lansarea de carte de la Gaudeamus Craiova, joi 27 februarie. De la primii pași ai unei organizații care a învățat nu doar să pășească, ci să meargă hotărâtă înainte, la dansul și pasiunea învățării de multiple feluri inclusiv a lansărilor eficiente de carte. Totul printre întâlniri de suflet cu prieteni dragi, aniversări plăcute și … săptămâna continuă!
Un lider bun trebuie să-și motiveze echipa, dar și să-i ofere momente de reflecție! Andreea Paul ne-a oferit din nou ocazia să reflectăm la puterea unei echipe de voluntari dedicată proiectului INACO la cei doi ani de activitate sărbătoriți la Mindspace. Doar o mică parte din emoția serii se poate vedea din clipul de aici. Are 11:19 minute. Eu spun câteva lucruri între minutele 3:27 – 4:33.
Am primit o plachetă aniversară și ghiocei. Mulțumesc, Andreea! Avem încredere în tine și tu ne dai încredere în noi!
Și a fost lansarea de carte la Craiova! Cu pasiune, interes și… dans. De idei, desigur. Mulțumesc Editura Ase, Simona Margareta Bușoi, Antoaneta Lorentz, și publicului craiovean. Și mulțumesc coordonatoarei cărții, Roxana Marinescu, și coautoarei Irina David – fără ele azi nu s-ar fi întâmplat! Și dacă n-ar fi fost Roxana Magdalena Barlea și pasiunea ei pentru dans, probabil, s-ar fi scris o altă poveste. Câteva imagini de la lansare.
Încă o destinație în proiectul INACO. Cu ecouri excelente! Nu neapărat din punctul de vedere al indicatorilor proiectului, deși evident ei contează în primul rând, cât din punctul de vedere al participanților. Feedbackul emoțional pentru mine este mult mai important decât cel administrativ. Conform principiului – cei mai mulți oameni vor uita ce ai spus sau ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă. Iar echipa INACO îi face să înflorească.
12-15 februarie 2019, hotelul Transilvania – Alba Iulia, INACO –workshop și sesiuni de instruire în proiectul Politici publice alternative pentru dezvoltare locală competitivă.
Pe 11 februarie 2019 a fost lansată campania publică Școala egală, școala legală! La sediul INACO – grup de reflexie din care fac și eu parte.
Campania a fost lansată printr-o conferință de presă țintită asupra luptei cu mentalitatea fondurilor clasei si importanța cadourilor pentru profesori în mentalul public românesc.
Am descoperit cu încântare că este o problemă care frământă sincer o mare parte a societății românești. În mod firesc pentru că educația, școala sunt instituții sau sisteme vitale într-o societate sănătoasă. Oricare dintre noi am fost, suntem sau vom fi conectați la educație direct sau indirect. De aici și sentimentul firesc de implicare în orice discuție legată de educație. Ceea ce spun, cu alte cuvinte, este că toți suntem experți în educație. Mai mult sau mai puțin, dar asta este o altă poveste.
Mă așteptam deci la un oarecare interes asupra campaniei, dar … nu atât de intens. Și de polarizat. Am vrut să spun că INACO a deschis un cuib de viespi, dar formularea corectă este un stup de albine. De ce? Pentru că sunt multe albine în stupul educației, sigur și mulți trântori, dar cei care știți cât de cât ceva despre apicultură, despre faptul că mierea parfumată și sănătoasă nu este produsă simplu și standardizat, ci cu eforturile enorme ale apicultorului, știți și ce important este apicultorul pentru supraviețuirea și creșterea stupului. Cine-o fi apicultorul în metafora educației? …
Pe scurt deci, am fost impresionată de efectele timpurii ale campaniei noastre, de dorința tuturor de a avea un sistem de educație sănătos și moral, dezamăgită de unele reacții instituționale din sistem, m-am așteptat la și s-au și declanșat multe reacții conexe, fără legătură cu fondul problemei, dar strict legate de neprofesionalism, birocrație excesivă, suprareglementare a sistemului, schimbări continue și, adesea, fără sens, frică, lăcomie, merge și așa, de ce ne deranjați, ce urmăriți de fapt, etc. etc.
Și sper ca pe parcursul acestei campanii să se realizeze cel mai important, pentru mine, punct pe care ni l-am propus:
Nu cere, nu lua, nu da BANI în școală! Cere, ia, oferă CUNOAȘTERE și VALORI!
My mom had badly wanted a boy. So much, that when I finally arrived a few minutes before the change of the day into a new one and started to cry, the doctor and the midwife didn’t dare to say “what a lovely daughter you have!” as they usually did when the newcomer was a girl. And so my mom had to ask:
“It’s a girl, isn’t she?”
“Oh, yes! And she is beautiful and healthy and looks so much like you!” Which obviously was not true at all, except the healthy part. And beauty is in the eyes of the beholder, so ….
My mom, a wise woman, would always remind me of my disobedience to her desire to have a son. Just for educational purposes. Those were the days when education was not democratic, you had to do as you were told. And I was not very good at that. Even though I always ended up doing “the right” thing – whatever that means. And no, I have never been troubled by gender doubts. I tried to do the best with what I had been given and I always had to fight to get where I wanted to be. Probably more so as I am a woman.
It is relatively recently that I started to have difficulties in explaining my fellow Romanians, mainly my students, about gender, the different ways of expressing it culturally, the often deeply rooted and not easily perceived and willingly admitted patriarchalism in the world in which we live. Even as I write I have students who constantly use the generic “he” for author, doctor, engineer, student, pupil or whatever they need when in fact the person writing is a woman. I just didn’t realize – they retort when I say, hey you can’t refer to yourself as a man, unless you want to change your gender! Ha! Ha! Ha! Laughter around, the few male students start making the classical jokes, and the girls … Some blush, some get into defence mode, some … don’t care!
So, I am very happy whenever I find texts about gender in English. Not that there is a shortage of them, but I don’t like the openly and abrasively activist ones! So, when one of my favourite writers, just relatively recently discovered, lost and rediscovered last year, writes about gender in such thought-provoking ways I want to share her writing with whoever is interested. And I am grateful to Maria Popova for her post on Ursula K. Le Guin – On Being a Man.
“I am a man. Now you may think I’ve made some kind of silly mistake about gender, or maybe that I’m trying to fool you, because my first name ends in a, and I own three bras, and I’ve been pregnant five times, and other things like that that you might have noticed, little details. … That’s who I am. I am the generic he, as in, “If anybody needs an abortion he will have to go to another state,” or “A writer knows which side his bread is buttered on.” That’s me, the writer, him. I am a man. Not maybe a first-rate man. I’m perfectly willing to admit that I may be in fact a kind of second-rate or imitation man, a Pretend-a-Him. As a him, I am to a genuine male him as a microwaved fish stick is to a whole grilled Chinook salmon. (…)
Here I am, old, when I wrote this I was sixty years old, “a sixty-year-old smiling public man,” as Yeats said, but then, he was a man. And now I am over seventy. And it’s all my own fault. I get born before they invent women, and I live all these decades trying so hard to be a good man that I forget all about staying young, and so I didn’t. And my tenses get all mixed up. I just am young and then all of a sudden I was sixty and maybe eighty, and what next?
Not a whole lot.
I keep thinking there must have been something that a real man could have done about it. Something short of guns, but more effective than Oil of Olay. But I failed. I did nothing. I absolutely failed to stay young. And then I look back on all my strenuous efforts, because I really did try, I tried hard to be a man, to be a good man, and I see how I failed at that. I am at best a bad man. An imitation phony second-rate him with a ten-hair beard and semicolons. And I wonder what was the use. Sometimes I think I might just as well give the whole thing up. (…) If I’m no good at pretending to be a man and no good at being young, I might just as well start pretending that I am an old woman. I am not sure that anybody has invented old women yet; but it might be worth trying.”
Peru – on our way to Islas Ballestas. August 2017. Gender stereotyping – alive across cultures. // Peru -în drum spre Insulele Ballestas. August 2017. Stereotipuri de gen – în uz și în alte culturi.
Mama și-a dorit enorm un băiat. Atât de mult încât atunci când în sfârșit am venit pe lume puțin înainte ca ziua să se transforme în următoarea și am început să plâng doctorul și moașa care au asistat-o n-au avut curajul să-i spună conform tradiției “să-ți trăiască fetița”. N-au spus nimic până ce mama a întrebat ea însăși:
– E fată, nu-i așa?
Și atunci au început:
– Da. E sănătoasă și frumoasă și seamănă cu tine. Ceea ce era în mod clar o exagerare, exceptând sănătatea. Cât despre frumusețe, ea e în ochii privitorului, așa că …
Mama, femeie înțeleaptă, îmi va reproșa întotdeauna nesupunerea față de dorința ei de a avea un băiat. Doar în scopuri educative. Erau vremurile în care educația nu avea prea multe în comun cu democrația – trebuia să faci ceea ce ți se spunea. Iar eu nu prea eram bună la așa ceva. Chiar dacă sfârșeam prin a face ceea ce “trebuia” – orice ar fi însemnat acel lucru. Și nu, n-am avut niciodată dubii cu privire la identitatea genului meu. Am încercat constant să fac lucrurile cât mai bine cu ceea ce mi s-a dat și a trebuit întotdeauna să mă lupt pentru a ajunge unde vroiam. Probabil mai mult pentru că sunt femeie.
Doar relativ recent am început să am dificultăți în explicarea românilor din jurul meu, în special studenților mei, a chestiunilor de gen, a diverselor modalități de a-l exprima din punct de vedere cultural, a patriarhalismului adesea profund și nu ușor de sesizat și recunoscut de bunăvoie al lumii în care trăim. Chiar și în acest moment am studente care folosesc automat genericul „el” pentru autor, doctor, inginer, student, elev sau orice altceva și, evident, substantivele masculine deși se referă la ele însele. Chiar nu mi-am dat seama – îmi răspund când le atrag atenția că nu e firesc să te referi la tine ca la un bărbat, decât dacă visezi să-ți schimbi genul! Ha! Ha! Ha! – râsete, chicoteli, puținii studenți bărbați încep să spună bancurile clasice, iar fetele … unele se-mbujorează, altele intră în modul de apărare, și altele … sunt indiferente, adică nu le pasă!
Prin urmare sunt foarte încântată când găsesc texte despre gen în engleză. Nu că ar fi puține, dar nu-mi plac cele mărturisit și agresiv activiste! Așa că atunci când o autoare preferată, doar relativ recent descoperită, pierdută și redescoperită anul trecut, scrie despre gen în modalități care te obligă la reflecție vreau să-i împărtășesc gândurile cu toată lumea interesată. Îi sunt recunoscătoare Mariei Popova pentru postarea cu Ursula K. Le Guin – Despre a fi bărbat.
«Sunt bărbat. Poate credeți că am făcut vreo greșeală prostească de gen, sau că-ncerc să vă păcălesc pentru că numele meu se termină cu un a, și sunt posesoarea a trei sutiene, și am fost gravidă de cinci ori, și alte multe lucruri pe care le-ați fi putut observa, detalii mărunte. … Și totuși asta sunt. Sunt genericul “el” din “Dacă cineva are nevoie să facă un avort, el va trebui să meargă într-un alt stat”. Sau “Un scriitor știe care parte a feliei sale de pâine este unsă.” Asta sunt eu, scriitorul, sunt bărbat. Poate nu un bărbat de categoria întâia. Recunosc de bunăvoie că probabil sunt un fel de bărbat de categoria a doua sau de imitație, care pretinde-a-fi-el. Ca el, sunt față de un bărbat autentic, ceea ce este o bucată de pește congelat pregătită la microunde față de un somon proaspăt și întreg făcut la grătar. (…)
Iată-mă, bătrână, când am scris asta aveam 60 de ani, “un bărbat public, zâmbitor de 60 de ani,” cum ar fi spus Yeats, doar că Yeats chiar era bărbat. Și acum am peste 70 de ani. Și e numai vina mea. M-am născut înainte să se inventeze femeia, și am trăit timp de atâtea decenii încercând din răsputeri să fiu un bărbat bun încât am uitat să-ncerc să rămân tânără, și n-am rămas. Și încep să-mi încurc timpurile. Sunt pur și simplu tânără și brusc am împlinit 60 de ani și poate 80 și ce va urma?
Nu prea mult.
Mă tot gândesc că un om adevărat ar fi putut să facă ceva în legătură cu asta. Ceva nu atât de dramatic ca o armă, dar mai eficient decât uleiul de Olay. Dar am dat greș. N-am făcut nimic. Am eșuat clar în a rămâne tânără. Și când privesc în urmă la toate eforturile mele intense, pentru că am încercat realmente, am încercat din răsputeri să fiu bărbat, să fiu un bărbat bun, și îmi dau seama că am eșuat. În cel mai bun caz sunt un bărbat prost. Un el de mâna-a-doua, o imitație cu 10 fire de barbă și multe semne punct și virgulă în frazele mele. Și mă-ntreb la ce a folosit. Uneori mă gândesc că aș putea renunța la tot. (…) Dacă nu sunt bună la a pretinde că sunt bărbat și nu sunt bună să rămân tânără, aș putea începe să mă prefac că sunt o femeie bătrână. Nu știu dacă cineva a inventat deja femeile bătrâne; dar merită să-ncercăm.»
