Aseară am fost, din nou, la expoziția „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” deschisă în casa „La Mița Biciclista Stabiliment Creativ” din București.
Datorită interesului public enorm față de expoziție vizitarea ei a fost prelungită până în februarie. Și așa am avut norocul să găsesc bilete la turul ghidat prezentat admirabil de Edmond Niculușcă.
Sub farmecul nopții și … pe lumină.
Nu am regretat nici un moment turul ghidat și, mai ales, că mi-am luat și nepoții cei mari cu mine. Dar asta este o poveste pentru mai târziu.
Oricum pe repede înainte vreau să spun doar că am cumpărat o carte album minunată: Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin. De ce am cumpărat-o? Sigur, pentru valoarea ei documentară, dincolo de cea artistică, dar, mai ales, pentru că este scrisă de o femeie extraordinară: Cristina Cioabă. Și aici am o poveste mai lungă. Acum vreau doar să marchez momentul. Sper să am un răgaz mai mare pentru a scrie despre expoziție mai pe larg. Și despre carte.
Un roman de Andrei Mocuța, autor despre care puteți afla amănunte mai multe aici. Și dacă veți avea curiozitatea să dați clic (sic!) veți descoperi că Andrei Mocuța are câteva din publicațiile sale postate integral pe pagina Uniunii scriitorilor din Arad. Foarte interesant pentru mine, mai ales că se pare că este singurul care a făcut acest lucru – poate greșesc, dar am verificat la vreo 5 – 6 membri ai filialei și niciunul n-a avut nimic publicat acolo dincolo de biobibliografie. Generozitate, marketing? Aș înclina să cred că este o înțelepciune de adevărat scriitor pentru care este mai important să te citească tot mai multă lume decât doar cei care-și pot permite costul unei cărți, indiferent de cât de mic este acesta.
Revenind însă la Transfer – poate n-aș fi citit niciodată această carte dacă nu l-aș fi cunoscut pe autor. Mă bucur că l-am cunoscut și mă bucur că așa am citit și cartea. Destul de repede aș zice, între Moș Nicolae, ziua când am cumpărat-o și câteva zile înainte de Crăciun. Și, sigur, între timp am mai avut o mulțime de alte lucruri de făcut. De la operație de cataractă la pregătiri bunicești pentru Crăciun. Pe foarte scurt nu m-am plictisit, și am terminat cartea ceea ce, mi-e jenă să recunosc, nu pot spune despre o mulțime de alte romane (din toate culturile, dar mai ales din a mea) care zac împrăștiate prin casă și așteaptă să fie “reluate”. Vina este clar a mea. Și, da, știu exact că o carte lăsată pentru mai târziu, pentru că nu te-a atras așa cum ar fi trebuit s-o facă, este, cel mai probabil, o carte pe care n-o vei mai relua.
De ce mi-a plăcut Transfer? Probabil pentru că sunt și eu profesoară și empatizez cu întâmplările povestite de Mocuța. Sau probabil pentru că am găsit în carte pasaje care mi-au plăcut în mod deosebit și mi-au adus aminte de puterea pe care am avut-o ca profesoară, nu neapărat în realitatea socială, cât asupra minții celor din sfera mea de influență, și de puterea pe care o are un creator de lumi. Adică un scriitor.
“Atunci când scrii, poți fi oricine. Poți fi cerșetor, poți fi împărat, poți fi zeu, poți fi astronaut, oriunde în univers. Poți fi unul dintre strămoșii tăi pe care n-ai apucat să-i cunoști. Poți fi personaj în propria ta minte, nu trebuie să dai la nimeni explicații. Îți poți imagina viața pe care n-ai reușit s-o trăiești până acum. Nu este, în totalitate, și cazul meu. Din păcate, ceea ce veți citi în continuare e mai mult decât ficțiune. Adevărul poate îmbrăca mai multe forme.”
Transfer, p. 14
Puterea este un drog extraordinar și se manifestă, adesea insidios, mai ales în zonele considerate lipsite de ea. Foarte puțini profesori vor recunoaște că au acest dar de a schimba minți, destine etc. etc. Sigur că vorbesc de profesorii cu har, cei care chiar cred în ceea ce fac, nu de cei care sunt cu ochii pe grilele de promovare. Deși și aceia au puterea lor, dar izvorâtă dintr-o disonanță negativă care, din păcate, schimbă lumea nu neapărat în bine. Iar Mocuța ne prezintă o alegorie gigantică și devorantă a puterii reprezentată prin administratorii unui sistem de învățământ cosmetizat, dar rămas semnificativ la fel de-a lungul timpului. Este doar unul dintre cele mai conservatoare sisteme sociale, nu doar la noi ci oriunde pe acest pământ. Doar o putere mai mare și o forță de constrângere bine pusă la punct pot spera să urnească lucrurile din loc în educație. Ca, de exemplu, o pandemie. Dar iată că divaghez. Nu că Andrei Mocuța s-ar supăra. Doar recunoaște el însuși că iubește “la nebunie parantezele” (p. 35) și acest lucru este mai mult decât evident în Transfer.
Ce mi-a mai plăcut este întrepătrunderea planurilor acțiunii, a lumilor diverse, reale sau virtuale, a modalității de trecere de la un capitol la altul. De exemplu capitolul 10 din Partea întâi se termină cu întrebarea pusă de un enigmatic personaj la Schönbrunn: „Încă mai sunteți aici?” Pentru a fi reluată de mitologica doamnă Pârjol (numele sunt descriptive, dacă nu sunt reale) în capitolul 11. “Încă mai sunteți aici? ne-a aruncat matroana o privire plină de ură.” Sau capitolul 34 din Partea a treia.H care se încheie cu îndemnul către poetul Haș: „Acum mai povestiți-mi și dumneavoastră ceva despre Socrate. Sau Platon.” Pentru a deschide apoi capitolul 35 cu „Influența școlii platoniciene e covârșitoare în Florența.” Un procedeu pe care l-am mai întâlnit în literatura americană. Dar Mocuța are instinctul literar matur de a nu transforma în manierism o chestiune de tehnică artificială dacă nu își găsește justificarea în roman (legătura dintre lumi).
Mi-a plăcut coperta. M-am tot întrebat cine a creat o copertă atât de adecvată și care, pentru mine, are sensuri multiple cel mai vizibil însă făcând trimitere la capitolul 11. Dar nu numai. Da, știu, sensurile sunt în ochii și mintea privitorului/cititorului. Probabil pentru că am fost parte a sistemului am atâtea ancore de sensuri. Și am descoperit ceea ce era evident de clar pe manșeta copertei 1: eberhard grossgasteiger pe Unsplash. Este, cu alte cuvinte, imaginea unui grafitti din Italia. Vedeți mai jos. Și, da, titlul este un om meditând, ceea ce descrie la modul foarte general romanul, dar meditația lui pare să aibă loc nu neapărat pe o gură de rai, dimpotrivă! Mă opresc însă aici cu interpretările freudiene pentru că adesea ele spun mai multe despre analist cât despre cel analizat! 😉
Ce mi-a mai plăcut citind romanul și recitindu-l pentru această mini recenzie care sper să vă îndemne să-l citiți pentru că sensurile le descoperim fiecare dintre noi, ele nu sunt date în totalitate nici de autor și nici de recenzor, sunt multiplele trimiteri, directe sau indirecte, din și către culturile occidentale. De exemplu, o discuție deosebit de interesantă are loc în capitolul 30, la paginile 114-115 și se încheie cu: „A scrie înseamnă a crea noi legături între tine și lume. Înseamnă a intra în vibrație.” Capitolul 31 începe cu: „Vibrație și uimire. Uimire și cutremur (după titlul unui roman de Amélie Nothcomb)”. Legături, conexiuni, întrepătrunderi, sensuri re/descoperite toate peste o poveste care poate satisface și gustul cititorului foarte grăbit să afle cine? de ce? cum? Adică a unei părți destul de mari a cititorilor de azi care vor acțiunea/povestea/scenariul uitând adesea că ele se clădesc pe o lume de sensuri și semnificații pe care nu le poți descoperi într-o clipire.
Ce mi-a plăcut mai puțin la roman? Nici măcar nu cred că-i pot reproșa ce urmează în întregime autorului, cât mai degrabă societății noastre extrem de tradiționaliste în fond și paternaliste – mai ales în cultură. Mda, și politică. Și … Mă opresc însă, vorba lui Mocuța, v-ați prins deja. Mă refer la stereotipurile de gen, aș zice mai profunde la noi decât în restul Europei. Da, trist dar adevărat, suntem încă pe ultimul loc în UE la acest punct. Mda, nici nu vreau să aud comentariile voastre. Dar adevărul este că harpiile, (ha, ha, știu … dar și grecii, adevărat cei moderni sunt pe ultimele locuri la egalitatea de gen) sunt Pîrjol și Pîndaru, iar Mănușă săraca ce să facă, se pliază până, probabil, se va transforma sau se va transfera în lumea puterilor demonice. Răul crește mai ușor ca binele. Sigur că partea a patra este o poveste/vis/ghicitoare/ce credeți voi că este în care femeile, de diverse vârste, interacționează în moduri pe care nu vreau să le deslușesc aici pentru că cine știe unde aș ajunge. Dacă aș ajunge undeva. Dar, mi s-a părut foarte semnificativ avertismentul prin care se încheie Partea a treia.H: „… aviz amatorilor: moartea poartă rochie, o rochie excesiv de mulată. Uneori, pseudonimul ei este Marilyn Monroe.”
Dacă ați ajuns aici să fiți convinși că am făcut recenzia unei cărți care merită citită. V-o recomand cu toată căldura. Doar cărțile mediocre nu ridică întrebări sau nu deschid controverse. Transfer este o carte care ne amintește constant că viața este complexă, adesea complicată, „o poveste lungă”, dar poveștile sunt cele care ne vor salva.
Îmi plac obiectele frumoase și nu mă mai satur să le privesc, să le ating (când am voie) și, uneori, să le cumpăr. Și nu despre faptul că nu orice obiect frumos este artă vreau să vorbesc aici, deși este o discuție interesantă și, pentru mine, clar fără finalitate.
Vreau să scriu aici despre o întâmplare recentă. Despre ce simt unii artiști plastici când sau după ce și-au vândut operele. Ai zice că se bucură. Doar de asta le fac să le vândă: au și ei cheltuieli, mai ales cele profesionale, semnificative aș zice, dar și cele legate de existența zilnică, au familie, facturi, nevoi legate de sănătate, recreere, și câte altele.
Sau creația artistică nu izvorește din dorința de a câștiga de pe urma ei? Nu neapărat bani, deși cum spuneam mai sus ei sunt necesari, dar poate unii vor să câștige notorietate (cu sensul românesc, nu cu cel anglo-saxon), vizibilitate, mai multă și mai semnificativă cunoaștere a oamenilor sau doar al propriului sine. Și, în aceste cazuri, ne putem aștepta la tristețe, durere chiar, adesea neputința de a te despărți de “copilul” căruia i-ai dat naștere.
Cei mai cinici dintre noi ar putea spune că sunt doar stratageme sau, mai neaoș, tertipuri de marketing. Eu însă cred sincer în fericirea dulce amară pe care o resimt cei care creează frumosul. Conform definiției că frumosul este în ochiul și, prin urmare, mintea privitorului.
Hai că iar divaghez și, de fapt, vreau să spun că am primit de la maestrul Traian Duță un telefon prin care mă ruga să fotografiez cele două statuete pe care le-am cumpărat de la domnia sa mai în vară. Sigur că s-a bucurat că le-am cumpărat și, în sfârșit după atâta timp, le-am și plătit. Dar vocea îi era tristă când m-a rugat să le fotografiez: “Știi, erau printre favoritele mele. Steve Vai și Céline Dion.”
Ce tot spui acolo? – i-am răspuns în minte. Eu am ales două statuete pentru valoarea lor simbolică, nu pentru că reprezintă niște persoane. Să fiu sinceră nici nu știam cine a fost Steve Vai. Cât despre Céline Dion … i-am admirat întotdeauna vocea, dar nu într-atât încât să vreau s-o văd zilnic.
Steve Vai în expoziția maestrului Traian Duță și în noua sa casă din București. Aparenta diferență de mărime este din cauza unghiului diferit al fotografiei și a inabilității fotografei.
Și pentru că pe “Steve Vai” l-a admirat, și primit în avans de sfintele sărbători, nora mea, care nici ea nu auzise de celebrul chitarist, i-am pregătit o mică prezentare. Iat-o mai jos:
În 2011, Fundația TEC i-a oferit lui Steve Vai prestigiosul premiu Les Paul Award, creat pentru a-i onora pe cei care au folosit creativ tehnologia, la cele mai înalte standarde de excelență. Printre câștigători ai premiului Les Paul se numără Paul McCartney, Neil Young, Herbie Hancock, Steely Dan și Bob Clearmountain. La decernarea premiului, Fundația TEC a subliniat: „Ușurința uimitoare a lui Steve Vai de a folosi chitara este apreciată în lumea rock și dincolo de ea … Vai și-a folosit talentul pentru a îmbogăți creativ limbajul muzicii. În timp ce mulți artiști se încadrează cu ușurință într-o singură categorie, Steve Vai rămâne imposibil de clasificat. Este un alchimist de cel mai înalt nivel al muzicii.”
Pentru mine statueta respectivă mi-aduce aminte de faptul că golul din jurul inimii nu înseamnă sub nicio formă un gol. Mai degrabă o zonă de transparență totală pentru că artiștii adevărați își dau sufletul și inima (oare sunt același lucru???) pentru a crea pentru cei care-i ascultă/privesc/citesc o imagine a unei lumi așa cum au visat-o ei, dar fiecare dintre noi trebuie să umple zona de gol după chipul și experiența noastră de viață. Sigur că dacă mă mai gândesc și sunt într-o perioadă mai deprimată ar putea să-mi vină în minte “sfârșitul istoriei” în care arta este doar o chestiune tehnică, și-a pierdut fiorul prin care frumusețea lumii încă ne mai uimește, iar ororile ei continuă să ne îngrozească fără să învățăm nimic din ele. Sau … mi-aduc aminte că Steve Vai crește albine și speră că ele vor face lumea mai bună.
Iar frumusețea statuetei care pentru mine poartă titlul “Femeia zburând pe muzica universului” este extraordinară, mai ales dacă vedeți și atingeți texturile diverse din care este alcătuită.
Céline Dion pentru Traian Duță este pentru mine “Femeia zburând pe muzica universului”.
Arta maestrului Traian Duță și modalitățile sale remarcabile de îmblânzire ale bronzului pe care-l prelucrează sunt, pentru mine, o sursă inepuizabilă de sensuri. Oare nu asta trebuie să facă arta?
Că inteligența artificială ne ajută eliberându-ne de activități de rutină, plictisitoare, sau, dimpotrivă, ne amenință slujbele și cine știe, chiar mai mult decât slujbele, sunt lucruri pe care le știm și le repetăm continuu în ultima vreme. Și cei mai interesați de domeniul inteligenței artificiale știm și că experții ne spun că doar oamenii creativi nu vor putea fi înlocuiți de roboți. Prin urmare să ne dezvoltăm creativitatea.
Cum? Simplu de spus, dar cum ne ajută creativitatea? Unii scriem, în toate mediile posibile, explozia scrisului este evidentă și un subiect în sine, alții călătorim, unii pictăm, alții avem canale de youtube sau TikTok pentru comentarii politice sau de artă sau orice altceva ne interesează, alții reciclăm lucruri la îndemână creând obiecte pline de semnificații pentru persoana creatoare, dar și pentru privitor/ utilizator. Și nu mă refer aici la artizanii care își câștigă astfel existența. Mă refer la oamenii care simt nevoia să facă altceva decât fac în mod obișnuit, lucruri care îi ajută să se reîncarce și să poată continua într-o lume atât de cinică și indiferentă.
Am să dau un exemplu. Este vorba despre o distinsă doamnă profesoară de română și franceză, pensionară, care scrie poezie și proză. Nu pe bandă rulantă, așa cum se obișnuiește astăzi, ci atunci când are ceva de spus. Și când are, spune lucrurile într-un mod admirabil, în cuvinte memorabile și imagini impresionante. Când însă inspirația n-o mai ajută un timp, sau poate este prea obosită de exprimarea în același mediu și doar cu resurse lingvistice, recurge la moduri alternative de a-și canaliza creativitatea, construind obiecte frumoase, care-i satisfac nevoia de a se juca și de a crea din ce are la îndemână obiecte surprinzătoare ca cele pe care le vedeți în Figura 1 și 2.
Figura 1. Speriecioare.
Din ce sunt realizate? Ne spune chiar creatoarea lor și, da, am acordul să le fac publice:
„Speriecioarele” sunt din diverse peturi, îmbrăcate în resturi de material cusute manual, pălăriile – cutii mici de pate, părul – „deșirături” de elastice sau șnururi.”
Figura 2. Văzuțe.
Văzuțele sunt din recipiente de Actimel, „bobinate” cu mouline. Suportul – inele desperecheate pentru perdele, decorațiunile – decupaje din resturi de material textil sau piele.
Credeți că sunt ușor de realizat? Mai gândiți-vă. Autoarea își amintește de procesul de învățare prin care a ajuns la aceste realizări, trecând de la materiale mai grosiere la altele mai delicate. <<După ce mi-am „antrenat” răbdarea am trecut la mouline și alte fire subțiri, colorate și am combinat „bobinatul” cu pictura (în acrilic).>>
Ce-mi spun mie aceste mici creații, delicate și foarte colorate, răspândind în jur un optimism extraordinar? Că iată, creativitatea individuală este importantă pentru a ne demonstra nouă și celor din jur, că putem face lucruri noi înșine, fără să apelăm la lipsa de efort și luatul de-a gata! Că lumea în care trăim ar fi mai bună dacă n-am arunca toate deșeurile pe care le producem într-un ritm tot mai amețitor și le-am refolosi pentru că, nu-i așa, pe 2 august consumaserăm deja resursele planetei pentru întregul an, deprivând lumea copiilor și nepoților noștri de șansa la o viață cel puțin la fel de bună ca a noastră (mă rog, a unora dintre noi).
Cred, însă, că cel mai important lucru pe care-l putem reține de aici este că aceste activități care ne învață disciplina și dexteritatea manufacturieră ne dau șanse reale în lupta împotriva unuia din cele mai devastatoare flageluri din lumea contemporană – deteriorarea accelerată a sănătății mintale a omenirii. Sunt tot mai multe voci, venind din diverse domenii, care ne spun cum ne ajută creativitatea la îmbunătățirea stării noastre de sănătate. Revista Forbes citează studii medicale serioase pentru a-și îndemna cititorii să se implice în comportamente creative (chiar simple precum colorarea în cărțile de colorat pentru adulți privite cu destulă neîncredere pe piața românească). Aceste activități îmbunătățesc funcțiile creierului, sănătatea mintală și sănătatea fizică a celor care au curajul, disciplina și educația necesare să iasă din rutina vieții sociale moderne și să încerce să fie creativi pentru ei înșiși și pentru lumea lor proprie.
Dacă aveți curiozitatea să căutați pe net “creativitatea + sanatatea creierului” veți vedea ce bogăție de materiale apar. În limba engleză sunt mult mai multe, dar asta este o altă poveste.
Mulțumesc, Mihaela Malea Stroe, pentru frumoasa lecție de viață pe care ne-o dai!
N-am vrut să scriu despre Luminație. Mi se pare că ar trebui să fie un sentiment personal, chiar intim între tine și restul lumii care este deja dincolo, nu față de cei care sunt încă aici.
Oricum se comemorează doar, sau poate mai ales, în Ardeal. De toată lumea, nu doar de catolici. Așa am pomenit de la mama, care era reformată, așa am pomenit de la vecinii din București care erau catolici, și așa știu că se întâmplă și azi. Și când dau telefon de 1 noiembrie pe la prieteni sau cunoștințe adesea mi se spune tocmai ne-am întors de la cimitir sau chiar suntem la cimitir.
Am primit pe unul din grupurile mele sociale un text frumos despre Luminație. Îl găsiți aici. Nu mai am ce adăuga.
Mă gândesc doar cu tristețe la bunicul matern, badea János de la vii, care spunea: “când mă duceți în deal să aveți grijă să-mi faceți pod. Pământul este greu și să nu cadă direct pe mine. Iar când nu va mai ști nimeni cine este dedesubt, să nu calce lumea nepăsătoare și să mă îngreuneze și mai mult!” Cei mari râdeau și glumeau, că doar așa te lupți cu moartea, dar noi copiii nu înțelegeam ce-i aia pod. Ei, cum să uite lumea că acolo este un mormânt?! E așa de simplu, dar trebuie să treci prin viață, să-ți pierzi o parte din cei apropiați, de la bunici, unchi și mătuși, la părinți și alte persoane semnificative ca să-ți dai seama cât de repede se mută cimitirul. Vorba lui Ion Mureșan din articolul citat.
De luminație, n-am fost nicăieri. O gripă rebelă. Dar cu gândul mi-am vizitat toate mormintele. Și, pentru că până la urmă contează și ce faci pe lumea asta pentru cei care mai sunt aici, am sunat niște doamne aproape centenare pentru a vorbi despre … viață și cei care nu mai sunt cu noi. Am cules câțiva trandafiri din grădină, am aprins o lumânare în micul meu colț cu fotografii ai celor dragi și … m-am gândit la ei. Sigur că mă gândesc în fiecare zi la ei, dar de ziua asta mă și opresc puțin din ce fac pentru a-mi aduce aminte și a spera că lumea va fi mai bună și mai înțeleaptă pentru a le mai putea păstra amintirea timp de un fir de nisip.
For Romanian speakers BIP is the onomatopoeic representation of a digitally produced call for attention from our smart phones. However, in English it may have numerous other meanings as, for example, Blended Intensive Programme. Which is a programme under the larger ERASMUS+ umbrella. A BIP is made up of “short, intensive programmes that use innovative ways of learning and teaching, including the use of online cooperation”.
The Department of Modern Languages and Business Communication in our university organized such a BIP aiming at improving academic communication with a focus on the latest developments in the digital age and networking. More details on the programme are here.
What I am going to highlight here, however, are the things that are not usually seen, but without which no programme can come into existence and also the interactions that go beyond the usual bureaucratic ticking of activities on an evaluation form.
What I mean is that beyond the institutions and departments involved there is usually an engine, a power force, to drive such programmes into existence, to make them happen in a meaningful way, to draw people together and show them the benefits of participating in such events. This power force is in this case Professor Laura Mureșan to whom we all have to be grateful for her extraordinary energy and commitment to make things come into being in professional and relevant ways to all the participants. Besides our university, the Bucharest University of Economic Studies, the organizer of the BIP, the following universities were partners in this BIP: University of Zaragoza, Zaragoza, Spain; University of Silesia, Katowice, Poland; University of Technology and Economics (UTH), Warsaw, Poland and University of Saints Cyril and Methodius in Trnava, Slovakia.
I was happy to be invited by Laura to share my experience of digital communication with the rest of the participants. I accepted and I almost immediately regretted it having seen the range of topics and expertise that the programme rallied during this week. And particularly since my presentation came after that of Professor Carmen Pérez-Llantada who offered us a state-of-the-art review of Digital Genres and Practices in which she gave us an accurate survey of the theoretical issues in the field as well as of the pedagogical implications that they incur.
Well, as it very often happens personal inputs, especially our anxieties and even struggles, are usually appreciated because they show we all have to deal with trial and error, impostor syndrome and almost nothing comes easy in research and in teaching. I therefore ended up being happy for participating in this worthwhile event, seeing my former colleagues and meeting new people. The joy of participation and listening to other researchers’ endeavours is so important to our own development. This is why I always like to learn about what happens in the world around me.
As very often in this type of situations I am amazed at the humility of the really great iconic figures of a field of study, such as applied linguistics, and the discipline and good conference manners that they have. Carmen Pérez-Llantada is such an extraordinary person who generously encourages people (young or not so young) to approach the field and to advance the construction of knowledge in our D VUCA-D times. It is both a great opportunity and a pleasure to listen to her sense making of a world that seems crazy, of the creative ways researchers generate and communicate knowledge, how they build new identities and how they evaluate research and pedagogical outputs. It is also a great learning experience to listen and reflect on the wise questions she raises.
Volumul Forţa femeilor în sport coordonat de Andreea Paul a apărut în această toamnă la editura Polirom din Iași. Este al patrulea volum din seria Forța femeilor … pe care Andreea Paul ni-l dăruiește umplând astfel golurile de pe piața editorială românească, dar mai ales pe cele din mentalul colectiv al unei societăți profund patriarhale, în ciuda semnelor de schimbare care sunt tot mai evidente în ultima vreme. Andreea Paul reprezintă, prin eforturile ei concretizate în seria de la Polirom, această schimbare. Și, sigur, așa cum se întâmplă adesea în viață, scânteia care a pus în mișcare eforturile unei echipe mici, dar curajoase de voluntari, au fost declanșate de întrebarea fiicei autoarei, întrebare la care nici ChatGPT n-a știut să răspundă.
„Câte medalii olimpice au reuşit să obţină româncele de-a lungul timpului?” Încă o data se dovedește că o întrebare bună, este mai eficientă ca orice răspuns sofisticat.
Primul volum al seriei, Forța politică a femeilor, a apărut în 2011 urmat în 2016 de Forța economică a femeilor și în 2018 de Forţa civică a femeilor, toate publicate în colecția „EgoGrafii” a editurii Polirom. Prezentul volum Forţa femeilor în sport completează în mod fericit eforturile editoarei Andreea Paul de a atrage atenția într-un mod informat și, în același timp, alarmat și sensibil asupra a ceea ce majoritatea dintre noi pobabil vedem și simțim că se întâmplă în societatea românească post-decembristă: declinul tot mai accelerat al educației și sportului. Cu alte cuvinte acest volum reprezintă o nouă carte necesară, utilă și, în același timp, atrăgătoare care găsește echilibrul necesar pentru a nu plictisi cititorul în mod activist și partizan. O carte pe care este greu s-o lași deoparte după ce ai deschis-o.
Cartea este structurată în trei părți, Sportivele României, Antrenoare, Jurnaliste în sport, urmate de câteva Anexe și precedate de o Notă asupra ediției și o Introducere ambele scrise de editoare. Ceea ce se numește modest Notă asupra ediției este, dincolo de mulțumirile specifice unei astfel de secțiuni, o elocventă introducere în problematica volumului ridicând întrebări pe care doar o cercetare atentă și laborioasă le-a putut formula. Sigur că Andreea Paul ne oferă aici și argumentele pentru nevoia unei astfel de cărți. Introducerea are titlul complet Prima participare a femeilor la Jocurile Olimpice şi prima medalie în 1900 și pune situația femeilor sportive din România într-un context international mai larg.
Probabil că vor exista și voci (ele apar întotdeauna) care vor spune că o astfel de carte este inutilă – femeile au acum drepturi egale cu bărbații și, ca atare, despre ce mai vorbim? Pentru cei care gândesc astfel și, mai ales, pentru tinerele și tinerii care s-au născut cu idea egalității de gen acceptată social și teoretic de, aproape, toată lumea este bine să le reamintim că în 1896 Pierre de Coubertin, cel care a renăscut Jocurile Olimpice Moderne, spunea că la un astfel de eveniment „Participarea femeilor este lipsită de pragmatism, neinteresantă, inestetică şi incorectă” (A.P., p. 11) pentru că „indiferent de cât de dură ar fi o sportivă, organismul ei nu este menit să suporte anumite șocuri” [1].
Și pentru a înțelege mai clar ce a însemnat lupta femeilor pentru admitere și recunoaștere în viața sportivă este emblematică și impresionantă povestea grecoaicei Stamata Revithi căreia i s-a interzis să concureze la maratonul de 40 km din 1896 pentru că era femeie. Dar Revithi a pornit în cursă la o zi după evenimentul „oficial” al bărbaţilor având grijă să aibă documente care să-i ateste plecarea și sosirea. Cu toate acestea nu i sa permis să intre pe stadionul Panathinaiko unde ar fi trebuit să se finalizeze maratonul și nici nu i-a fost recunoscut oficial rezultatul, deși cazul ei s-a bucurat de o justificată acoperire în presă. (A.P., p. 11) și [2].
Formația de economistă a Andreei Paul ca și ușurința ei remarcabilă de a comunica simplu, dar cu impact, idei și situații complexe, o fac să ne ofere un tablou viu, sensibil și bazat pe cifre exacte al contribuției femeilor românce la palmaresul sportiv al țării. Pornind de la început de la ideea sănătoasă că succesele unei națiuni trebuie analizate și apreciate fără tentația facilă a ideologizării, Andreea Paul ne informează fără emfază, dar cu justificată mândrie, că dintre cele 309 medalii olimpice câştigate de români în timp, 156 au fost obţinute de femei şi 153 de bărbaţi, iar împreună, pentru că este important să fim împreună și nu despărțiți de tot felul de meme și tendințe de moment, putem contribui la imaginea corectă a țării în primul rând între noi pentru a ne recăpăta demnitatea și respectul față de noi înșine, dar și în fața lumii internaționale care știe puține și nu întotdeauna bune despre noi. Volumul pe care ni-l propune Andreea Paul vine să corecteze aceste neajunsuri.
Pentru a încheia privirea de ansamblu asupra volumului este important să spun că partea întâi dedicată Sportivelor României, cuprinde un număr impresionant de 72 de sportive care fie că au răspuns la intervuri, fie că au fost evocate de către cei care le-au cunoscut. Partea a doua, care se referă la Antrenoare, desi este desigur o împărțire relativ arbitrară, o parte din eroinele cuprinse în aceste secțiuni jucând ambele roluri, cuprinde opt antrenoare la fel ca și secțiunea Jurnaliste în sport. În sfârșit, Anexele cuprind două materiale foarte interesante referitoare la româncele medaliate la Jocurile olimpice (cu disciplina și proba de concurs în care au câștigat, tipul de medalie și anul performanței) precum și reprezentante ale federaţiilor sportive naţionale în cadrul organizaţiilor sportive internaţionale. Aceste două anexe au fost realizate de coordonatoarea volumului împreună cu Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR).
Celelalte două anexe reprezintă gândurile lui Carol¬Eduard Novák despre „Sportul românesc are o nouă strategie” și ale lui Mihai Covaliu despre „Forţa feminină”. Cei doi nu sunt doar ocupanții unor poziții în instituțiile sportive ale țării, ci au o viață cu solide cariere sportive. Contribuțiile lor la acest volum sunt motivaționale pentru noile generații de români și pentru oricine este interesat de importanța sportului pentru bunăstarea fizică și mintală a oamenilor și a țării. Cum spune Andreea Paul în încheierea Notei asupra ediției „atunci când femeile progresează, ţările progresează, iar atunci când activismul sportiv creşte, naţiunile prosperă”.
Carol¬Eduard Novák consideră că succesele femeilor sunt cu atât mai deosebite cu cât le este mai greu să le obțină decât bărbaţilor, pentru că trebuie să jongleze permanent cu responsabilităţi multiple. Și reușesc să facă acest lucru prin „responsabilitatea” de care dau dovadă. „Sunt mai rezistente psihic, dar şi mai empatice. De aici vine forţa lor. Forţa feminină, sportivă şi nu numai.” (A.P., p. 391)
Citiți cartea – o să vă fascineze! Citiți multiplele povești de succes bazate nu pe magie, nu pe viața în metavers, nu pe rețete și antrenamente în diverse jocuri video (ele sunt utile, dar cu măsură) ci pe pasiunea pe care copiii și părinții și-o identifică împreună, pe amuzamentul inițial și, pe măsură ce atracția și dragostea pentru sport se amplifică, pe disciplina și efortul constant de a-ți depăși limitele, de a deveni mai bun/ă, de a sprijini prin eforturile tale o comunitate mai mare sau mai mică. Cu alte cuvinte, sportul te ajută să devii liderul sau lidera propriei vieți.
Referințe
Andreea Paul, 2023, Forţa femeilor în sport, Editura Polirom, Colecția EGO-GRAFII
Semnalez apariția ultimului număr al revistei culturale Litere, un număr excepțional prin diversitatea și calitatea articolelor referitoare la literatura română de ieri și de azi. Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, Panait Istrati, Ioan Alexandru și Calinic Argeșeanul „slăvind dumnezeirea”, Nichita Stănescu ca personaj de roman, sunt doar câteva dintre articolele care merită neapărat citite.
Și, sigur, am publicat și eu un Cocktail de vară pe care-l găsiți la pagina 94 sau mai jos.
