15 iunie – comemorarea morții lui Mihai Eminescu. La ora 10 ne-am adunat la bustul poetului, cu flori și cărți care-i pomenesc numele, am făcut câteva fotografii și … am aflat că bustul a fost făcut de sculptorul Radu Aurel, cel care i-a dat imagine publică și lui Urmuz, puțin mai jos, pe bulevardul cu teii minunați ciopârțiți oribil de specialiștii (?!?) locali. Probabil peste vreo doi-trei ani vom avea din nou parfum de tei și umbră pe bulevardul pietonal traversând cândva elegant orașul.
Am avut cu mine cartea lui James Moulder , “47 Poems by Mihail Eminescu”, o ediţie bilingvă, care a apărut la Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului în 2011. Detalii asupra lansării cărții găsiți aici, dar simt nevoia să reiau cuvintele IPS Calinic care spunea cu acel prilej că acest proiect literar deosebit reprezintă “o înţelegere a profesorului şi cercetătorului James Moulder pe care Dumnezeu l-a inspirat să facă aceasta”. Și continua “Pentru mine, preocuparea profesorului australian este o dovadă în plus că mesajul lui Eminescu nu este doar pentru inima neamului românesc, ci pentru inima fiecărui om din această frumuseţe a lumii văzute. Este un pas înainte făcut dintr-un suflet sensibil, cu nobilă dorinţă de promovare a poeziei eminesciene în rândul cititorilor internaţionali. Iată o dovadă vie că Mihai Eminescu este viu în eternitate.”
A fost un moment firesc, natural fără obișnuitele atitudini prăfuite care îndepărtează majoritatea cititorilor de azi (mai ales pe cei foarte tineri) de momentele eminesciene. La câțiva pași de noi un personaj local cânta la muzicuță pe un acompaniament electronic un mix de café-concert. După ce am făcut pozele de pus pe Facebook, am avut plăcerea să fiu invitată la dans. Omul orchestră cânta unul din valsurile maestrului Doga. Și ce să vezi – am acceptat. Așa că am schițat câțiva pași de vals pe aleea din fața lui Eminescu. Și cred că a fost minunat. Sunt convinsă că poetul a zâmbit mulțumit din pulberea stelară unde-și petrece eternitatea.
Apoi a urmat un moment de recuperare a unei opere literare probabil mai puțin cunoscute – cea a scriitoarei Mira Lupeanu. Și ea pulbere de stele. Dar despre acest moment – în articolul următor.
Iată în continuare traducerea în engleză a articolului.
The “Romanian dream”, lived by an American who came to Curtea de Argeș: Victoria Seitz, on the adventure of a lifetime, with her friends Mariana and Olesia
In the picturesque heart of Romania, in the town of Curtea de Argeș, I witnessed the celebration of a story of deep and delightful friendship between three women equally passionate about culture, new experiences and authentic human connections. Victoria Seitz, a former professor of marketing at California State University of San Bernardino, USA, fell hopelessly in love with our country and, especially, with the beauty and mediaeval history of the Bessarabian Citadel. Professor Victoria Seitz her title of Doctor of Science in 1987 from Oklahoma State University in Stillwater, with the doctoral thesis: “The patronage behaviour of non-users, users and users-intensive catalogues for the purchase of clothing”. Alongside her, in this story, are Professor Mariana Nicolae (from Bucharest, but now living in Curtea de Argeș) and Dr. Olesia Mihai (from Iași), two friends whose devotion and affection have crossed years and distances.
Victoria Seitz first came to Romania in 2002 during an academic trip to Iași and Bucharest, on which occasion she met the Romanian women who would become her best friends. Since then, her connection to these lands has become deeper and more passionate. In love with the rural beauty of the country and the authenticity of the city of Curtea de Argeș, Victoria returned to these places several times over the years, observing with amazement and joy the evolution and growth of the local community.
In February this year she decided to spend a short vacation in the Royal City, to celebrate, together with Mariana Nicolae and Olesia Mihai, Olesia’s birthday marking a beautiful life milestone. Seven years apart from their last meeting, the three women revisited memories and created new experiences in a new occasion to explore friendship and places.
I met Victoria at Mariana Nicolae’s house – a timeless setting, with romantic and elegant furniture, emanating a lot of good taste and love for art, where the best occupation is that of telling stories and reviving memories. The way the interior of the house is arranged is eclectic and reflects influences from the many trips Mariana has taken throughout her life. We sat down to chat by a beautiful fire glowing in the fireplace and with a platter with alluring pieces of cake with sour-cherries. Becoming nostalgic, the marketing Professor from across the Ocean started her story confessing that she is still sincerely in love with Romania and, especially, with Curtea de Argeș. She visited our town for the first time in 2004, and although it didn’t have much to win you over then, Victoria’s heart stayed on in this place. Therefore, after 20 years, during which she has returned to our town several times, she can tell us exciting things.
With each visit to Romania, Victoria deepened her connection with the local culture and traditions. Fascinated by the beauty of the rural landscapes and the hospitality of the people, she traveled and explored these lands with her friends, discovering new aspects of our picturesque paradise and living the “Romanian dream”. In this context, the company of the two friends from old Dacia was invaluable to her.
“I love Curtea de Argeș! I came to Romania for the first time in 2002, in Iasi, as a Fulbright Professor. I was invited to the Al. Ioan Cuza University, for a semester, to give different lectures to the students. That’s how I met Olesia. Then, I moved to Bucharest, where I had the opportunity to meet Mariana. I returned to Romania in 2004, 2006, 2008, 2011 and 2017, either as a Fulbright specialist or to participate in numerous conferences in my field of academic activity. The last time I came over was seven years ago, so it’s been a while since I stepped back on these beautiful lands. All these years kept me away from my favorite friends, Olesia and Mariana”, Victoria began to tell us.
She likes the countryside a lot for its authenticity and tranquility. Although she knows that it is a small town, she considers Curtea de Argeș to be an attractive place. And, in order to better understand the essence of the community, she asked questions and did her research on the history of the place, but also of the country, so that she can make comparisons and draw parallels between the Romanian society and the one from which she comes.
“I’m in love with nature and the countryside… It helps me relax. I had the opportunity to visit Timișoara as well, but my heart remained in Curtea de Argeș. As an American, coming from such a different society, everything seems so much easier here. Curtea de Argeș is a very courteous city. Over time, I also learned its history, I know that it was once the capital… In the more than 20 years since I have been coming to the area, I have seen this city evolve and its course has been amazing. It’s a good sign when you’re watching a community grow so much, so spectacularly… It means that its people really care about the future.
Everything here is gorgeous. You can’t help but admire the hills, the mountains, the fresh air. I don’t deny that I also liked Bucharest, but that is a metropolis, with agitation and noise, like in the big cities of America. Here, in the province, you can also listen to the voice of nature, contemplate the surroundings. And Mariana’s house is very welcoming and suitable for meditation. We have quality time together. I revisited, on this occasion of my return to Curtea de Argeș, the Vidraru Dam, where again the landscape impressed me a lot…”, Victoria shared with us.
Over the years, the friendship between her, Olesia and Mariana has been solid and full of fulfillment. These three remarkable women have combined their passions and experiences to create valuable projects together, including books and scholarly articles, offering unique solutions and insights in the field of marketing and personal image. Their story of friendship transcends borders and cultural differences, demonstrating the power of genuine human connections and mutual learning.
“Mariana was also a Fulbright scholar in America and spent 6 months at the university where I teach, California State University, and Olesia later came to the University of Santa Barbara, California, also as a Fulbright scholar. From our intersections resulted two books that I wrote together with Mariana. One of them is called Key to Success. The professional image, and appeared in 2008, at the Humanitas Publishing House, the other appeared at the ASE Publishing House. Mariana is very creative and deep. She helped me develop these two projects, wrote them, edited them, translated them and prepared them for printing… We also wrote numerous academic articles about business education and marketing. Our friendship helped us discover more about ourselves. She’s the one with the pen and the story, I come up with examples from the US, we talk about international trends, how things are done in various other areas and that’s how we complement each other. We have each benefited from our friendship, both professionally and personally. Between the three of us there is a special bond that I cherish. I’m very happy that I have such soulmates!”, Victoria pointed out.
In the book mentioned before, the two authors intertwine their totally different experiences – one Romanian, the other American – to offer simple solutions, available to anyone, to create a personal image to help people get promoted from the beginning of their careers: choosing the correct way to dress at work, improving their skills and art of oral and written communication, preparing a speech, etc.
For Victoria, Romania became more than a tourist destination, it is a place where she discovered new meanings and perspectives on the world.
“My story is about the Romanian experience and how staying here awakened in me a new level of sensitivity that I didn’t know I had before stepping on Romanian soil… The people I met helped me understand more about Eastern Europe and what lies beyond what we call the Iron Curtain. I learned about the struggles and hardships that this people went through, during the times of restrictions from the period of Ceaușescu, but also before the communist regime… And I also had a better understanding of the lives of Mariana and Olesia. That’s also how I realized how much propaganda is circulating in the United States regarding the world over here. In America we often quote the saying Absolute power corrupts absolutely. I know that this was what happened in Romania. But I learned that in Eastern Europe, although the countries were all under communist rule, they were governed differently. For example, the Czech Republic flourished, while in Romania there was a lot of oppression, people suffered shortages. There are still enough leaders, even today, who do not care about their people. I can say that America also had a leadership that didn’t care about the people and we don’t know what will happen even after the new elections. At a high level, everything is arranged, but we, the common people, suffer…”, observed the Professor from California.
Through her voice, Victoria Seitz shares a deep understanding and appreciation for Romania and its people, highlighting the cultural and human richness of this country and encouraging people to discover and appreciate the beauty and authenticity of the world in which they live. While, for many Romanians, the “American dream” is associated with economic opportunities and the Western lifestyle, in a country considered to be successful and prosperous, where personal achievement and the fulfillment of objectives can be achieved, this is how, for an American, the “Romanian dream” comes into being, associated with the deep awareness of the cultural wealth and human values that Romania offers. For Victoria and other foreign travelers, our country represents a place of understanding and inner fulfillment, offering perspectives and experiences that can change the worldview and one’s own life. Here’s what Victoria told us:
“I think that the Romanian experience made me a better person, from small things like the food and drinks over here, to the interaction with special people. When I think of all the places in the world I’ve visited, this is definitely my favorite, and I’m being honest. Before I came to Romania I was very naive, although I had traveled a lot. But, having the opportunity to penetrate deeply into the local culture, I saw that the Romanians have gone through hard experiences over time, which I did not have, so I learned from them that you have to be prepared for anything, that the world is constantly changing and that misfortunes and difficult trials may come upon us at any time. In American newspapers, you don’t read about the turmoil of the world over here, nor about what is happening in Moldova, as this information is insignificant for Americans. The pages of the newspapers are barely enough to write about us… Over here I learned what is not taught in school or anywhere else. Before I first arrived in Romania, after I accepted the Fulbright scholarship, I wondered where this country was like. I had no idea, because I didn’t know anything about it…”.
Now retired and with the mentality of an experienced person, who through her life reached a high level of wisdom, the guest from across the Ocean most appreciates the sincerity of the people and the human values that she finds here, in contrast to some aspects of American culture and society that she considers more superficial and devoid of genuine human connections:
“You come to a country considered backward, underdeveloped, poor, and you find that it has a huge volume of culture and traditions, history and substance. Although a simple people, the Romanians have much more than we Americans have, because they are close to each other. They are well connected with each other, have strong family relationships, have love. In America, the news of divorce dominates and people are cold, shallow, families are broken. You, the Romanians, have more than us, you have depth of soul, you have identity and the feeling of belonging, of heritage. All the people of this country should see that they have so much to offer and should stop letting foreigners do business for them and rule over them. This is what I always tell Romanian students. I try to instill in them the idea that they have a lot to offer, because I have often heard Romanians say that they are not good enough. Yes, they are good enough! They are really better, because they have their own things, they have what they need to get ahead!” concluded Victoria.
From those deep musings, I directed the discussion towards how the “Romanian dream feels” at the level of entertainment. An important part of Victoria’s experience was the discovery of Romanian wines, which she appreciated and promoted with enthusiasm:
“I spent New Year’s Eve in 2004 here, in Curtea de Argeș, with Mariana and Olesia. They had energy all night long. We got home at 3am and I was exhausted. It’s amazing how much vitality the Romanians have, being able to spend a whole night and not get drunk, even if they always taste the liquors in their glasses. They are warm people anyway, even the language sounds friendly. The hosts at the hotels and guesthouses are very kind and welcoming. The hot chocolate here is very tasty, like nowhere else I’ve been. Another good thing is the coffee: it has an intense taste that I can only find in Brazil, where I was born. As for the food, polenta is in power! Here I also ate sarmale, which I associate with important holidays. There are so many dishes, so many appetizers that, when you get to the main course, you’re already full… I remember that, during my visit to Iași in 2002, I was saddened by the fact that I couldn’t find any souvenirs: no T-shirts, no magnets. I didn’t know what to buy as a souvenir… Now, they are everywhere and that makes me so happy! Of course, I don’t mean the ones that are made in China. I also took home traditional drinks. I got in touch with Romanian wines and, when I got back to the USA, to California, where I used to live, I tried to promote the Romanian wines and even created a link through which wine could be imported from Romania, to be sold over there. This association worked for a while…”.
Here we conclude the story of the friendship between Victoria Seitz, Olesia Mihai and Mariana Nicolae, which is a tribute to human connections and journeys that open new perspectives on life. Beyond the limits imposed by the paper sheet of the newspaper or the interface of a website, the beautiful relationship will continue until the One above allows it. It was fascinating to learn how, in a modest Romanian town, two Romanian women and an American one discover and share the joy of friendship and the beauty of travel… Despite cultural and social differences, human connections and personal discoveries transcend borders and give us the opportunity to enrich our souls and improve our understanding of the world around us.
Îmi place să merg pe jos. Pentru mine este una din formele preferate de exercițiu fizic pe care reușesc să le fac constant. Știți cum e cu universul care-ți trimite tot felul de semne despre lucrurile care te interesează, despre care vorbești, la care te gândești. Sau poate e Facebook sau vreun alt algoritm isteț programat de oameni? Chiar nu contează.
Zilele astea am dat peste un citat din Kierkegaard care, în 1847 îi scria nepoatei sale preferate, Henriette Lund, următoarele:
“Mai presus de toate, nu-ți pierde dorința de a te plimba, de a merge pe jos. În fiecare zi, umblu spre o stare de bine și mă îndepărtez de orice boală. Am mers pe jos înspre cele mai bune gânduri ale mele și nu cunosc niciun gând atât de împovărător încât să nu ne putem îndepărta de el. Dar stând nemișcat și cu cât stăm mai mult pe loc, cu atât ne apropiem mai mult de a ne simți rău. Astfel, dacă vom continua să ne plimbăm, totul va fi bine.”
apud https://tolstoytherapy.com/kierkegaard-on-how-if-one-just-keeps-on/
Și iată că acum citesc un articol, și nu este singurul, despre cum o plimbare în ritm alert (chiar dacă o detești) îți poate dezlănțui creativitatea. Este clar că se apropie cursul meu de dezvoltarea gândirii creative și, până atunci, chiar termenul de a-mi trimite articolul pentru rubrica din Leviathan. Așa că, hai la o plimbare.
I love to walk. It’s one of my favorite forms of exercise that I manage to do consistently. You know how it is with the universe sending you all kinds of signs about the things you’re interested in, talking about, thinking about. Or maybe it’s Facebook or some other clever algorithm programmed by humans? It really doesn’t matter.
These days I came across a quote from Kierkegaard who, in 1847, wrote the following to his favorite niece, Henriette Lund:
Above all, do not lose your desire to walk. Everyday, I walk myself into a state of well-being and walk away from every illness. I have walked myself into my best thoughts, and I know of no thought so burdensome that one cannot walk away from it. But by sitting still, and the more one sits still, the closer one comes to feeling ill. Thus if one just keeps on walking, everything will be all right.
Søren Kierkegaard, from a letter to his favourite niece, Henriette Lund, in 1847
And here I am now reading an article, and it’s not the only one, about how a brisk walk (even if you hate it) can unleash your creativity. Clearly, my course on the development of creative thinking is getting closer, and until then, the very deadline to submit my article for my Leviathan column. So, let’s go for a walk.
Povestire apărută în Leviathan, nr. 1 (22), ianuarie-martie 2024, p. 133-134.
– Ce suntem noi în marea ordine a lumii? – întreabă o voce din amfiteatrul universității.
Profa se uită în jur sperând să localizeze sursa vocii. Nu-i foarte simplu. Amfiteatrul e mult prea mare pentru obiceiurile de azi când prezența poate fi hibridă. Sigur că educația, mai ales cea superioară este democratizată și chiar masificată, dar efectele, din nenorocire, sunt adesea demonic de multiple şi de încâlcite.
– Știți că sunteți pe speaker și vă putem auzi gândurile, zice vocea. Și ce faceți? Citați din clasicii necunoscuți ai marii noastre literaturi necitite nici măcar de noi, vorbitorii de română, și neștiute de cei care ar merita s-o cunoască? Nu-i mai simplu să ziceți efecte complexe și perverse?
Vocea vine dinspre ecranul din lateralul sălii, nu are corp pentru că videocamera nu este conectată, dar îi este familiară. O aude adesea punând întotdeauna întrebări incomode.
– Mai simplu pentru cine? răspunde profa.
Vocea continuă ironic:
– De ce suntem aici? Care este locul nostru în univers, sau poate este metavers sau… Scuzați, doamna profesoară, vă ascult răspunsul.
Cei câțiva studenți prezenți fizic în amfiteatru și-au ridicat ochii de pe ecranele proprii și ascultă amuzați dialogul.
– Stimate domnule student, scuze că nu-ți spun pe nume, dar nu ți-ai personalizat contul și nici nu te-ai conectat de la început când am făcut prezența. Știi că este încercarea mea de a vă cunoaște chiar și superficial. Chiar dacă știu și sunt de acord cu “What’s in a name?”
S-a gândit puțin, mai degrabă intuitiv, încercând să nu verbalizeze ca să nu fie auzită de cei care aveau această biotehnologie enervantă prin care ți se puteau citi verbalizările din minte, și apoi spuse:
– Cred că amestecul ăsta de întrebări fundamentale, ca cea pe care mi-ai pus-o, și întrebări concrete pentru activitățile de zi de zi, nu-și au rostul la un curs de management. Poate vrei să reformulezi și să întrebi care este rolul fiecăruia dintre noi în organizația din care face parte? Cum reușim să performăm și să contribuim semnificativ, nu doar prin prezența fizică, la bunul mers al echipei din care facem parte?
– Nu, răspunde vocea de dincolo de opacitatea căsuței de ecran care arată că prezența este conectată doar audio. Și apoi, după o pauză aproape imperceptibilă: Oare ce zi e azi?
– Păi, e … azi, veni răspunsul de la Adam Demetrescu, studentul aflat fizic în amfiteatru.
Danilo Batista on unsplash.
– Corect, zise vocea. Și, da, azi e ziua mea preferată din săptămână. Celelalte nu contează în mare ordine a lumii. Ce ziceți, doamna profesoară?
– Azi este miercuri și contează în ordinea vieții voastre. Contează pentru modul în care vă voi evalua și nota. Iar dacă nu veți putea sau nu veți dori să dați răspunsurile corecte la întrebările de examen atunci va trebui s-o luați de la capăt.
– Vă eschivați. Știți foarte bine că trăim într-o matrice infinită și inutilă. Și atunci de ce să ne omorâm, ooops ce joc secund de cuvinte, cu organizațiile dvs. și eficientizarea unei birocrații pe care n-o pot califica corect pentru a nu vă deranja auzul cu expresii neacademice!
– Și atunci ce cauți aici? De ce ești înscris la universitate și ce speri să descoperi sau poate să redescoperi când iată sunt atâtea modalități de a fi eficient fără a-ți deranja proprii neuroni? În metaversul prin care te plimbi și pe care nu vrei sau nu poți să ni-l descrii asistenta ta virtuală sau diversele variante de ChatGPT pot să-ți regurgiteze toate teoriile și cunoștințele despre cum vei trăi în trecutul tău. Adică cum poți să fii eficient fără să faci nimic. Doar înghițind pastile roz, albastre sau … solare.
– Aș vrea să știu într-adevăr cum va arăta trecutul meu privindu-l din viitorul care încă nu s-a născut și ca atare nu poate fi explorat. Suntem oare deja acolo? Nu. Suntem doar în simularea lui, pe care o imaginăm fiecare după puterea educației și imaginației noastre.
– Imaginație?! Ce tot spui? De când se ocupă managementul de imaginație? Ca să fii creator sau creativ trebuie să fii disciplinat, să stai nemișcat în cutia ta bine regizată, și să vezi lumile care se nasc din plictiseala care n-ar trebui să te cuprindă fiindcă ești eficient, dar care iată că se furișează și-ți sare în spate cu toate armatele ei de videojocuri și platforme din care curg constant râuri de conținuturi generate nu de oameni, ci de idioți artificiali pe care alți idoți i-au creat după chipul și asemănarea lor. Vizibilitatea care ne dă de mâncare la toți!
– Doamna profesoară, zice una din studentele din amfiteatru. Eu cred că avem prea multă imaginație, dar nu o folosim.
Râsete. Tânăra, oarecum între Morticia și Wednesday Adams, sau o anorexică cu ochi de cocaină, continuă:
– Și de ce am face-o? În principiu, putem fi inventivi și putem avea curajul de a visa lucruri imposibile, cel puțin așa tot citesc când intru în VR – dar tot acolo aflu că degeaba le avem, nu le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum, mai ales din cele negative și demonice. Precum procedurile care ne asigură o responsabilitate cât mai difuză. Asta știu de la multinaționala la care lucrez. Să inventezi binele, însă, îți ia timp, enorm de mult timp și, este deci, ineficient. Binele este plictisitor și … nici dracu nu se uită la el! Râde și ea.
– Foarte interesant mod de a gândi ai. Nu ți-e teamă, nu aveți coșmaruri, zise Profa uitându-se și la ceilalți, că fără a face bine, lumea este în derivă și alunecăm tot mai repede pe o cale periculoasă?!?
Vocea de dincolo de ecranul negru se auzi din nou:
– Ce tot spuneți acolo? Ce imaginație? Noi trebuie să fim perfecți de la început! Organizațiile n-au timp de rebuturi. De aia avem managementul total al calității. De aia avem nevoie de roboți.
Profa intervine.
– Pentru ca să greșești trebuie să fii foarte puternic, să ai curajul să greșești. Chiar există management nu „just in time”, cât „just in case”.
– Să știți că sunteți în continuare pe speaker. Vă auzim că ne considerați idioți care ne merităm soarta și …
– Și atunci de ce nu-ți activezi camera? Să vedem și noi vocea “rațiunii” care nu mă lasă să-mi fac lecția în liniște și pace? Și profa întinse mâna către ecranul din sală care începu să se rotească și o sorbi în adâncul negru al unuia din metaversurile care promit fericirea paradisiacă.
De 1 Martie am primit câteva mărțișoare minunate. Unul este făcut de o doamnă pe care o admir pentru că, pe lângă darul minunat de a folosi cuvintele într-un mod magic, are și o dexteritate manuală uluitoare. Am mai scris aici despre creativitatea ei și mă bucur că mi-a trimis mărțișorul creat de ea din frunze, licheni, acrilice și ce a mai avut la îndemână.
Al doilea mărțișor l-am primit de la revista Leviathan care mi-a publicat o povestire scurtă. Face parte din încercările mele de a scrie “neștiințific” despre viața în universitate. Unde mi-am petrecut, și continui s-o fac, peste 30 de ani ca profesoară. Fără să mai țin cont de propria mea studenție, nu de alta dar nostalgia pare să fie luată în derizoriu, dacă nu chiar condamnată azi.
Mulțumesc Leviathan pentru această bucurie.
Dacă povestirea este mai greu de citit, mâine voi publica textul ca atare, nu scanat din revistă.
Perhaps the whole root of our trouble, the human trouble, is that we will sacrifice all the beauty of our lives, will imprison ourselves in totems, taboos, crosses, blood sacrifices, steeples, mosques, races, armies, flags, nations, in order to deny the fact of death, which is the only fact we have. It seems to me that one ought to rejoice in the fact of death—ought to decide, indeed, to earn one’s death by confronting with passion the conundrum of life. One is responsible to life: It is the small beacon in that terrifying darkness from which we come and to which we shall return. One must negotiate this passage as nobly as possible, for the sake of those who are coming after us.
James Baldwin, The Fire Next Time
Poate că întreaga rădăcină a suferințelor noastre, suferințele umanității, este că sacrificăm întreaga frumusețe a vieții, ne întemnițăm în totemuri, tabuuri, cruci, jertfe de sânge, turle, moschei, rase, armate, steaguri, națiuni, doar pentru a nega certitudinea morții, singura certitudine pe care o avem. Cred că certitudinea morții ar trebui să ne bucure – ar trebui să ne facă să hotărâm ferm să ne câștigăm moartea confruntând cu pasiune paradoxul vieții. Suntem responsabili față de viață: este micul far din acel întuneric înspăimântător din care venim și la care ne vom întoarce. Trebuie să negociem această trecere pe cât de nobil posibil, de dragul celor care vin după noi.
Cum să mai fii creativ în lumea de azi? Toate ideile bune au fost deja folosite. Sau poate nu…?
De Crăciun am primit una dintre cele mai creative felicitări vreodată.
Pare obișnuită, deși este alb-negru ceea ce este în regulă pentru că este mijlocul iernii chiar dacă schimbările climatice ne tulbură imaginea despre ce-nseamnă iarna. Dar când o deschizi, este o creație colectivă, a patru femei care au scris mini proză sau povestiri foarte scurte sau cum zic anglo-saxonii flash fiction.
Un minunat proiect de grup pentru că, nu-i așa, Crăciunul este despre comunitate. Iată mai jos una din povestirile scrise de Mary Bevan inițiatoarea și sufletul proiectului.
Și traducerea în română.
“Kintsugi – arta de a repara cu aur
Mary Bevan
Stau în fața vitrinei care adăpostește ceașca favorită a shogunului și citesc cum, cu multă vreme în urmă, a căzut în timpul unui ospăț, spărgându-se pe podeaua tare de piatră. Cum stăpânul războinic a dorit să fie reparată dar a refuzat firele urâte de metal folosite de slujitorii lui.
Până când un meșter străin l-a rugat să-l lase să-și încerce și el arta. A adunat bucățile, le-a lipit lăsând între fiecare spărtură spații largi și adânci, apoi a topit aur și, cu multă grijă, a umplut urmele spărturilor cu straturi peste straturi de aur până când în cele din urmă cana era întreagă, aceeași, dar diferită: un mozaic străbătut de pânza de păianjen a urmelor strălucitoare. Și iat-o acum, rezistentă la trecerea timpului și sclipind, un obiect nou născut din ruină, vibrând triumfător, semănând cu nimic altceva decât cu sine însuși.
Îmi văd fața reflectată în vitrină lângă cană. Zâmbesc și preamăresc astfel toate lucrurile crăpate și imperfecte.”
Am fost invitată la o lansare de carte și m-am bucurat să pot să fiu prezentă în seara zilei de 25 ianuarie la un frumos eveniment de suflet. Autoarea, Miorița Baciu Got, este o pasionată căutătoare a valorilor și sensurilor vieții în lumea adesea fără de sens în care trăim. Și este o scriitoare care are o misiune clar asumată: acea de a depune mărturie pentru scurgerea istoriei pentru a-i ajuta pe cei tineri, care n-au trăit atunci, sau pe cei mai puțin tineri, dar neîncrezători față de multele și, adesea, îngrozitoarele întâmplări, prin care au trecut mulți, prea mulți, dintre contemporanii lor. Iar cei cu care a dialogat sunt ei înșiși personalități remarcabile: PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București, și istoricul Cristian Vasile.
Aseară la Humanitas Cișmigiu a fost o atmosferă plină de emoție, dar și de dinamismul unui public foarte numeros și participativ când discuția s-a deschis către toată lumea. Ca să nu mai vorbesc despre trecătorii pe care-i vedeam prin geamul librăriei aruncând priviri curioase spre interior și gândindu-se, probabil, la ce fel de eveniment atrage așa un public numeros înăuntru.
Da, a meritat să vin din Orașul regal la București să fiu și eu parte la interesul tot mai viu al oamenilor, indiferent de vârstă, față de memoria trecutului. Sigur că memoria este subiectivă. Dar cu cât cunoaștem tot mai multe fațete, văzute sau nevăzute, ale lumilor care au trecut prin noi sau pe lângă noi, cu atât devenim mai întregi și mai apropiați de esența sinelui nostru cel mai bun.
Închei citând cuvintele înțelepte ale PS Mihai Frățilă de pe coperta IV a cărții:
„Din felul de-a fi al Elsei Anca-Bărbuș învățăm gustul politeții, nostalgia cuviinței și savoarea celor «șapte ani de-acasă», dar cel mai impresionant rămâne faptul că din vorbele ei nu răzbate nici o umbră de resentiment. Nu găsim nimic demodat în forța caracterului și lupta sinelui acestei eroine, în conștiința prețului de sânge pe care l-a plătit și a binelui moral căruia i s-a consacrat de-a lungul existenței sale zbuciumate. Cele două interlocutoare întrețes o carte solară, tihnită, scoțând la lumină un model de om, de partener de dialog împlinit, izbăvit prin lupta cu sinele, inconfundabil și de care, după ce l-ai cunoscut, nu poate decât să-ți fie veșnic dor.“
