Vreau să-mi reorganizez biblioteca. Ce a mai rămas din ea, desigur, după ce am vandalizat-o prin mutări și reorganizări successive. Din care ea a ieșit mai puternică, mai multă – clar, mai sălbatică și cu viața ei proprie care ar fi trebuit să fie o oglindă a vieții mele, dar în care nu mă regăsesc deseori, sau mă regăsesc ca-ntr-o oglindă strâmbă.
Și, deocamdată, mă gândesc la cum s-o apuc, la care cărți să renunț, oare chiar pot, pe care să le pun mai aproape, mai la-ndemână, și asta e o chestie relativă având în vedere naveta pe care o fac, pe care să le pun mai pe raftul de sus, sau și mai bine le duc pe rafturile mai periferice, etc. etc.
O aventură. Fii-mea, altă bibliofilă nebună, sigur mai pragmatică – are multe cărți pe iPad, dar nimic nu se compară, zice și ea, cu obiectul în sine, mă-ndeamnă – hai să aranjăm biblioteca. E varză! Și, da, zic eu cu mintea mea îmbătrânită în rele – și eu citesc online, chiar foarte mult, dar prefer mâncarea adevărată, nu cea din imagini, ca să nu mai vorbesc despre … sex. Și mă opresc aici pentru că, nu-i așa, nu știm cine se rătăcește pe aici și … … Cartea e carte, online sau pe orice alt suport e doar funcțională, nu se compară …. Cam cum citeam pe vremuri o mulțime de lucrări fotocopiate. Eram fericiți că le aveam și așa. Erau un lux! Chiar și acum mai am câte o carte fotocopiată prin biblioteca mea profesională. La cât costă originalul … nici nu e de mirare!
Dar … de unde am plecat și … unde am ajuns! De asta mă feresc de bibliotecă – e ca un vortex. Și ce-am mai descoperit în biblioteca mea distantă?!? Nichita, Nichita … proză poetică sau poezie narativă sau … ce contează cum îi spunem?! Respirările lui ar trebui să fie și ale noastre. Azi, aici și acum.
Am promis
o continuare și, iată, mă țin de cuvânt. Sunt impresionată de reacțiile primite
la ce-am scris aici. Fericită și, da, smerită. Fericirea sunt convinsă c-o
înțelegeți fără explicații suplimentare. Smerenia, însă, simt nevoia s-o
explic.
Nu pentru
că n-ați ști ce-nseamnă, deși este adesea folosită ca un clișeu pentru că dă
foarte bine. Nu suntem aroganți – asta se penalizează; suntem smeriți pentru că
așa cere corectitudinea politică de azi.
Ei bine, prin smerenie eu înțeleg doar o parte din ceea ce ne spune DEX-ul că-nseamnă, respectiv: atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bună-cuviință. Mărturisesc că n-am fost niciodată nici umilă, nici foarte supusă. Cu toate consecințele respective, dar m-am străduit constant să fiu politicoasă și plină de bună-cuviință. Mai ales față de cei care se aflau într-o poziție lipsită de putere în fața mea. În această categorie intră și studenții. Există o literatură specializată în acest sens, dar și multe exemple din presa neprofesională care anunță adesea încălcările echilibrului student/elev – profesor/ învățător. Din ambele sensuri, dar nu asta vreau să discut aici. Vreau să subliniez că în peste 25 de ani de învățământ superior nu am avut niciodată conflicte cu studenții. Sigur că am avut divergențe de opinii, nu au fost întotdeauna mulțumiți de nota primită. Dar, și ei și eu, am reușit cu respect și politețe să ne clarificăm pozițiile. Și cred că cel mai important a fost că i-am respectat constant. Niciodată n-am intrat într-o relație de învățare crezând că am toate atuurile, că eu sunt autoritatea supremă. Deși am crescut și m-am format într-o cultură în care era foarte la modă zicala “10 este pentru Dumnezeu, nouă pentru profesor, și de aici în jos trebuie să mă convingeți de ce știți!” Sigur că și atunci. ca și acum. erau dascăli și dascăli, după cum exista și o mare diversitate de profiluri de elevi și studenți la care se adaugă toate problemele adolescenței și tinereții. Dar exista respectul social – pentru actul de învățare și pentru cei implicați în el. Nu se confunda ușurința accesului la informații, care evident era atunci ca și acum o chestiune contextuală, de resurse, cu abilitatea de a folosi informațiile în mod independent și creativ. Adică, spus mai simplu, informația regurgitată nu era apreciată. Și ca să-nchei această referință la evaluarea severă a timpurilor trecute, vreau doar să subliniez ceea ce poate nu este chiar foarte evident – că sunt și profi care regurgitează info, fără să-și crească elevii/studenții puternici și independenți ca să facă față oricărei info complet false sau doar ușor distorsionate.
Dizertațiile masterandelor pe care le-am coordonat au avut temele
obișnuite, clasice: International meetings – effective strategies of
communication in the real and virtual communities; Communication for social
change & social marketing; Moral Leadership – Whose Values? How Do we
Communicate Them?; Creative People Creative Organizations. Dar, cercetarea
făcută de ele într-o perioadă atât de atipică, lucrând de acasă și
întâlnindu-ne doar online, a fost ancorată în realitățile pandemiei prin care
am trecut și continuăm să trecem.
Am să punctez câteva lucruri care mi-au plăcut și mi-au dat de gândit.
Maria este fascinată de leadership, dar nu de cel care ne-mpinge mai sus, mai repede pentru profituri mai mari, ci de cel care este deschis spre inovare, căruia nu-i este teamă să învețe și să învețe pe alții după cum spune Oscar Arias. Maria se uită spre inovarea socială și, ca majoritatea masteranzilor din această promoție, își alege studiul de caz din lumea bântuită de angoasele covidului de ultimă generație. Ridică întrebări delicate – putem învăța ceva de la modul în care chinezii au tratat pandemia, dar de la liderii femei care și-au condus țările cu grijă față de oameni, fără declarații beligerante, dar cu mână de fier? La ce sau cui folosesc teoriile conspiraționiste? Dar „infodemia” – adică epidemia informatică? Lecțiile de leadership pe care Maria le-a evidențiat prin cercetarea ei sunt:
Succesul necesită timp
Uneori vrei să uiți ce ai văzut
Continuă să mergi înainte
Liderii măreți știu care pot fi consecințele, dar acționează în ciuda
lor
Povestea ta contează
Dacă nu puteți controla situația, examinați-o
Arătați echipei că vă pasă de ei
Adina,
interesată de modul cum comunică oamenii în comunități virtuale, face o cercetare
empirică prin care chestionează un public obișnuit cu acest gen de comunicare.
Primește 203 răspunsuri care evidențiază că angajații, în funcție de nivelul de
educație și de experiență, aleg să comunice în scris (email) sau oral (telefon
sau ședințe online). Adina consideră că ședințele/întâlnirile online sunt
preferate discuțiilor telefonice, iar comunicarea formală pierde tot mai mult
teren față de cea informală mai ales în comunicarea orală. Chiar dacă vorbești
cu directorul executiv sau cu alte persoane din vârful ierarhiei
organizaționale este mai simplu, zice Adina prin respondenții ei, să spui “Bună,
Tom” decât “Bună dimineața, domnule director general”. O observație interesantă pusă în evidență de cercetarea Adinei, dar pe care n-a putut s-o
dezvolte din cauza nerelevanței față de subiectul cercetării ei, este că toți
respondenții care au doctorat lucrează în sectorul public. Adina concluzionează
că sistemul privat nu pune această cerință. Eu mă-ntreb dacă lejeritatea
studiilor doctorale poate avea oare vreo influență asupra acestei preferințe a
celor din sectorul public. Oricum merită investigat.
Noemi urmărește problematica leadershipului și a modului în care liderii
au comunicat în timpul crizei COVID-19. Pentru Noemi, leadership înseamnă a-ți
servi comunitatea pe care o conduci, a te pune în slujba ei și nu a-i da
ordine. Și, mai ales, leadershipul nu este o trăsătură a elitelor, ci poate fi
găsit în întreaga societate, la orice nivel. Este unul din elementele de bază
ale cursului meu și sunt foarte fericită când îl găsesc subliniat la studenții
mei. Noemi analizează problematica leadershipului moral și subliniază că scopul
acestui tip de leadership nu este să creeze o societate ideală, ci să
încurajeze abordarea că fiecare persoană poate acționa ca membru pozitiv al
unei societăți imperfecte. Prin urmare cum este un lider moral? Un lider moral
învață continuu, îi educă pe ceilalți, face ceea ce spune și știe cum să
păstreze un echilibru sănătos între disciplină și motivație. Și, se-ntreabă
Noemi, într-o lume globalizată care sunt valorile pe care le promovăm și le
urmăm? O întrebare pertinentă, continuă ea, pentru că este naiv să credem că avem
toți aceleași valori și interese care ne-ar face să acționăm la fel. Când o
absolventă ridică astfel de întrebări, personal sunt plină de optimism: există
speranța unei lumi mai bune.
Nicoleta crede că o comunitate lipsită de creativitate nu are multe
șanse de progres. Lucrează într-o industrie puternic reglementată în care, la
prima vedere, sunt foarte puține nișe pentru a fi creativ. Nu și pentru oameni
tineri și dornici să facă lucruri noi și să învețe constant. Nicoleta a studiat
creativitatea organizațională și a hotărât că cel mai util element în
cercetarea ei pentru dizertație ar fi o discuție cu CEO-ul companiei în care
lucrează. Cultura organizațională și, implicit, modul de difuzare al inovării
organizaționale depind, în mare măsură, de managementul de vârf. Personal am
fost sceptică în privința obținerii unui interviu, dar iată că Nicoleta l-a obținut
și a desprins din el lecții care ne pot fi utile tuturor. De la faptul că
directorul general al unui gigant precum ENGIE România își face timp ca să ajute
un membru al organizației să se dezvolte, frumos spus de Nicoleta sub forma “the
lesson of availability” – lecția disponibilității, la interesul față de
interesele clienților și de dezvoltarea locală, la dificultățile conducerii
unei organizații într-o altă cultură. Iată câteva din lecțiile evidențiate de
cercetarea Nicoletei:
să schimbăm modul de gândire al oamenilor,
să încurajăm mințile deschise;
să vedem marea schimbare și să ne adaptăm;
să vedem ce va funcționa în viitor;
să ne asigurăm că lucrurile nu vor stagna.
Cum? Toată lumea trebuie să fie creativă, îndrăzneață
și curajoasă. DAR, și politicoasă și gata să-nvețe constant.
Optimismul
meu este cu siguranță firesc – lumea are toate șansele să fie mai bună cu
astfel de oameni!
S-a încheiat o săptămână foarte încărcată emotional. Pe 2 și 3 iulie și-au susținut dizertațiile absolvenții masterului de comunicare în afaceri internaționale, MIBCOM. Este întotdeauna un moment tensionat. Anul ăsta mai mult ca oricând pentru că susținerea a avut loc online.
Ei, și?! Mare lucru – veți spune.
ZOOM-ul funcționează de minune. Nu mai pierdem vremea cu deplasarea. DAR …
Nimic nu este ca-n filme sau ca
în scenariile pe care ni le propun unii și noi trebuie să le acceptăm. De ce
spun asta? Aș putea scrie un roman, dar mă mulțumesc aici să vorbesc doar din
punctul de vedere al studenților. Ceea ce este firesc pentru că avem un
învățământ centrat pe nevoile studentului. Și atunci … studenții au fost protejați,
prezentându-se la examen online, iar profesorii, avem destui și îi putem oricum
înlocui la nevoie, au stat în universitate, respectând – desigur – normele de securitate
sanitară și distanțare socială.
Am avut atât studenți internaționali cât și studenți români cărora le-am îndrumat lucrările, am discutat despre cercetarea pe care doreau s-o facă, le-am citit variantele de texte, le-am făcut sugestii, le-am pus întrebări și unii dintre ei m-au rugat să-i îndrum și cum să prezinte, cum să se pregătească să răspundă întrebărilor comisiei, etc. Unii nu mai folosiseră ZOOM înainte, așa că … am făcut și “repetiții”.
Într-un cuvânt, la sfârșit au spus – precum liderul din istoria pe care o știți, “we did it ourselves”, adică “am făcut o dizertație foarte bună”. Și chiar au făcut.
Dar, cel mai important este ce am învățat eu de la ei. De la studenții internaționali am învățat că orice poziție socială sau/și profesională ai avea, emoțiile în fața unei comisii sunt la fel de mari. La fel și respectul față de profesori. Acest respect, prin comparație cu al studenților autohtoni, este mult mai mare sau poate doar mai clar exprimat. Mai ales la cei care vin din Asia sau Orientul Mijlociu.
De la studenții români am învățat, din nou, cât de buni sunt, de serioși și de dornici de performanță adevărată. Ar fi trebuit să spun de la studentele românce – anul ăsta am avut la îndrumare numai studente. Excelente. Maria, Adina, Noemi și Nicoleta. Felicitări. Ați fost minunate chiar dacă foarte emoționate. Am să revin cu o discuție pe temele abordate de ele. Merită.
Până atunci, câteva poze făcute în
timpul susținerilor. Am decupat datele de identificare din motive de …
hipercorectitudine politică.
Stiluri diferite, teme diverse, abordări variate, dar totul făcut cu pasiune și seriozitate. O mare bucurie să lucrez cu astfel de oameni.
Este o poveste lungă, dar care merită citită. Puteți s-o și ascultați, din păcate doar în engleză. Ascultați-o în timp ce vă plimbați în jurul camerei, sau faceți orice altceva decât uitatul la vreun fel de ecran. Poveștile despre epidemii sunt povești despre neputința limbii și despre oamenii transformați în brute. Fiecare poveste despre o epidemie este o poveste a analfabetismului, a neputinței limbajului, a omului transformat în animal. O epidemie este ca o lobotomie, spune Jill Lepore, autoarea acestui articol care este doar un fragment dintr-o viitoare carte. Prin lobotomie se înlătură sferele superioare, cele mai înalte capabilități ale omului și se lasă doar animalul.
Fiecare roman despre ciumă este o parabolă a condiției umane. Albert Camus a definit romanul ca locul în care oamenii sunt abandonați altor oameni. Lepore spune că în romanele despre ciumă toate ființele umane abandonează toate celelalte ființe umane. Ea citează câteva cuvinte înțelepte din Camus, în special gândurile doctorului Rieux de la sfârșitul cărții: “Știa ceea ce mulțimile acelea fericite nu știau, dar ar fi putut să învețe din cărți: că bacilul ciumii nu moare niciodată sau nu dispare complet . . . și că este posibil să vină și ziua în care, pentru pedepsirea și învățătura oamenilor, își va ridica din nou șobolanii și-i va trimite să moară într-un oraș fericit.”
Concluzia este că oamenii vor redeveni, întotdeauna, șobolani. Dacă vi se pare sumbru, mai gândiți-vă. Am selectat doar fragmentele pe care le-am vrut, așa că poate am greșit. Plus, întotdeauna există speranța aflată în înțelepciunea cărților. Și chiar schimbăm lumea în timp ce ne străduim să supraviețuim.
Și da, Rieux “știa că povestea
pe care trebuia s-o scrie nu putea fi una a unei victorii definitive. Ea putea
fi doar cronica a ceea ce a trebuit să se facă, și ceea ce cu siguranță va
trebui făcut din nou, în lupta fără sfârșit împotriva terorii și atacurilor ei neobosite,
în ciuda suferințelor personale ale tuturor celor care, neputând fi sfinți, dar
refuzând să se plece în fața molimelor, se străduiesc să fie medici.”
Citiți sau ascultați – nici un moment nu este mai bun decât cel de acum! Și puteți fi atât de curajoși încât … să citiți și “Ciuma” de Albert Camus.
Ce legătură au poveștile cu schimbarea organizațională? De ce vorbim despre business story telling ca despre o chestie extraordinară folosită în MBA-urile deștepte și foarte costisitoare? Probabil că are de-a face, printre altele, cu principiul scump = bun, ieftin = nu-i bun de nimic. Oare așa să fie mereu?
Sigur că-i mai ușor să vorbești despre „story telling” unui auditoriu informat. Avem o referință comună, probabil am citit cărți similare! Dar când ne adresăm unui auditoriu neinformat, uneori chiar ne-educat în ciuda diplomelor universitare și post-universtare, dar cu putere asupra multor aspecte ale vieții noastre ca persoane, grupuri sau chiar societate – ce facem? Cum reacționăm?
Să vă spun o poveste! Acum câțiva ani reactualizam planul de învățământ sau curriculum-ul unui program de master pe care-l coordonam. O colegă mi-a propus să introduc o nouă disciplină – Business story telling. Mi-a dat și programa analitică (syllabus-ul) cu bibliografia aferentă. Am fost de acord. Chiar m-am bucurat pentru că masteranzii noștri sunt, în general, conectați la cele mai noi metode de predare din lume. Fie datorită mobilităților universitare, fie, mai ales, datorită training-urilor (instruirilor) pe care le fac la locul de muncă. Sigur atunci când lucrează în organizații dinamice, mobile, creative.
După un timp mă întâlnesc întâmplător cu unul din factorii de decizie instituționali care-mi spune:
– Doamna director, nu putem avea în planul nostru de învățământ o materie ca Business story telling!
– De ce nu?
– Păi, pentru că noi suntem o universitate economică, nu de filologie!
– Păi, e vorba de „Business” story telling, nu de story telling în general. Știți, e o materie care se predă la Harvard, în Anglia la marile universități. Este vorba de comunicare eficientă de afaceri!
– Nu, nu se poate. Schimbați denumirea disciplinei! Ce faceți dumneavoastră acolo e altceva!
Oricine știe câte ceva despre cultura organizațională a universităților românești știe că, în ciuda protestelor mele mai mult sau puțin acide, în cele din urmă m-am supus. Am schimbat denumirea.
A good summary of Christopher Booker’s book The Seven Basic Plots by Alex Usher, President of Higher Education Strategy Associates. Booker, controversial as he used to be, looks at the amazingly universal nature of storytelling. Booker says that the world tells its incredibly numerous stories in only seven basic plots (as in “pattern or sequence of interrelated events in a work of fiction, as a novel or film”): “Overcoming the Monster”, “Rags to Riches”, “The Quest”, “Voyage and Return”, “Comedy”, “Tragedy” and “Rebirth”.
For what Usher says about which plots best fit university and college sagas read his text.
Dar dincolo de asta: platformele sociale care au înlocuit, aproape, piața publică, așteptările publicului și realitatea industriei, valoarea socială a muncii respective, incontestabilă, dar extrem de prost plătită și distorsionată valoric atât de către public, angajatori cât și de către cei care o efectuează, externalizarea activităților și efectele nedorite cauzate de disonanța și distanța culturală, lingvistică, contextuală și politică dintre moderatori, care lucrează într-o anumită zonă a lumii, și materialul care a fost produs în alta. Și nu în ultimul rând, una din marotele lumii noastre de azi, inteligența artificială sub forma ei cea mai simplă – automatizarea. Soluția industriei este aproape întotdeauna automatizarea, dar cei care știu contextul, știu că probabilitatea ca oamenii să fie lăsați să plece din aceste slujbe este aproape nulă. Numai noi putem să ne ocupăm de mizeria produsă de noi.
Dar toate aceste idei sunt rezultatul unui interviu pe care Chotiner l-a avut cu Sarah T. Roberts, profesoară de studii ale informației la U.C.L.A., autoarea cărții “Behind the Screen” (În spatele ecranului).
There are many thought-provoking things in Isaac Chotiner’s article in The New Yorker: “The Underworld of Online Content Moderation”. First of all the drama of those who work there and are almost alone. They face-to-face with human misery.
Today is the 4th of July – so many things to be thankful for! My dear friends who have their birthdays today, the busyness of end-of-academic year and master dissertations defenses, and … of course Independence Day!
And on this so busy, glorious summer day I discover Stephen Fry’s understanding of what makes us human and his amazing use of language.
Loved this! And it is so true for all languages. Romanian, obviously, included. Use it or lose it! (this is a good one – and so true!). Words are free and your birthright! Let there be pleasure in the use of language! “Let there be rapid firecracker phrases and language that oozes like a lake of lava.”
Și atât de adevărat și pentru vorbitorii de română. Cuvintele sunt gratuite și dreptul vostru prin naștere! Folosiți limba cu plăcere! “Folosiți expresii care sunt rapide ca artificiile și o limbă nămoloasă ca un lac de lavă!” Că de scris… în română … tot mai puțin. Oare de ce?
Text apărut în 2007 în Revista de marketing şi comunicare în afaceri, ISSN 1841- 0065
Câte speranţe ne-am pus şi încǎ ne mai punem în capacitatea miraculoasǎ a tursimului de a ne propulsa în rândul ţǎrilor care fac un ban uşor, la prima vedere, din turism. Chiar dacǎ între timp am mai cǎlǎtorit, ne-am mai dat seama ce-nseamnǎ stelele sau margaretele, cum este cu ospitalitatea tipic “româneascǎ”, cât de specificǎ şi sǎnǎtoasǎ este bucǎtǎria naţionalǎ pentru turistul occidental, ce-nseamnǎ calitate în servicii, ce-nseamnǎ grija faţǎ de client şi alte asemenea chestii de marketing, chiar dacǎ, altfel spus, am devenit mai sceptici cu privire la aşteptǎrile majore pe care le avem dinspre turism, chiar dacǎ ştim cǎ infrastructura noastrǎ lasǎ mult de dorit, cǎ serviciile sunt “ca la noi”, etc. tot mai aşteptǎm cu nerǎbdare sezonul de vârf – oricare ar fi acela –pentru ca valuta generatǎ de turism sǎ se acumuleze şi sǎ producǎ dacǎ nu altceva, mǎcar o imagine mai bunǎ a României.
Text apărut în 2006 în Revista de marketing şi comunicare în afaceri, ISSN 1841- 0065
A mai trecut un an si sezonul festiv, sarbatorile de iarna adica, si sunt multe, diverse, de diferite confesiuni si traditii – le denumesc generic pentru a nu ofensa cumva vreo categorie de cititori ai revistei Markmedia carora le doresc multa fericire si impliniri in noul an- se apropie de sfarsit. Incepem usor sa ne readaptam ritmului trepidant pe care il avem mai tot timpul anului si ne mai gandim la hotararile luate de anul nou pentru a ne integra mai eficient intr-o Europa mai mult sau mai putin fericita ca ne are – functie de segmentul social caruia ii apartine cel intervievat.
Sunteți pe Facebook, LinkedIn, Twitter, Instagram, Google+, WhatsApp, YouTube, etc. etc.? Cum? Ce vede lumea când vă caută? Credeți că nu vă caută decât prietenii? Cei care vă cunosc deja bine? Mai gândiți-vă!
Nu sunteți pe nici o rețea socială? De ce? Aveți vreo problemă? Nu vreți să știe lumea nimic despre dumneavoastră? Nu vă pasă ce cred oamenii? Nu-i treaba nimănui! Nu …?! Toate astea sunt motive bune, dar nu pentru cei care vor să aibă o carieră, ba mai mult vor să aibă succes în carieră, să se remarce în organizația în care lucrează deja, să-și promoveze afacerea, produsele, să atragă clienți și să-i păstreze. Sau dacă sunteți liber profesionist … dar nu, ei cunosc deja foarte bine puterea și importanța brandului personal, pe care poate-l numesc altfel – renume, reputație, faimă, celebritate, popularitate, imagine, autoritate, valoare de piață, etc. etc.
