DIN VIATA, ROMANA

Dumitru M. Ion – In Memoriam

L-am văzut ultima dată la începutul lunii februarie. Era o umbră, dar cu privirea vie și pătrunzătoare, ca de obicei. Vocea însă nu-l mai lăsa să vorbească, decât scurt, șoptit și cu ajutorul inhalatorului. Planurile pentru ediția din 2022 a Festivalului Internaţional “Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş” îl țineau activ. Sigur o activitate fizică extrem de restrânsă, dar salvată și extinsă de voința unui spirit extrem de puternic care punea în mișcare multiplele angrenaje ale organizării unui astfel de eveniment, dar și activitățile zilnice de care orice om, chiar și un poet, are nevoie pentru a-și continua drumul prin viață. Un drum care, din păcate pentru cei rămași, dar, poate, din fericire pentru poet, s-a terminat pe 13 februarie.

Au apărut în presă articole despre cine a fost Dumitru M. Ion. Nu vreau să repet datele și realizările, eminente de altfel, pe care le-a avut în viață. Le găsiți urmând linkurile de mai jos.

https://m.adevarul.ro/locale/pitesti/a-murit-unul-cei-mai-apreciati-poeti-romani-cartilesale-traduse-26-limbi-1_620b89775163ec4271039493/index.html

https://uzp.org.ro/15/02/2022/ramas-bun-dumitru-m-ion/

Vreau să-mi amintesc aici de o întâmplare plină de aventuri, descoperiri și poezie pe care am trăit-o alături și împreună de Dumitru M. Ion, Carolina Ilica și, uneori Lana Dumitru, în vara anului 2011 călătorind spre Festivalul de poezie de la Struga. Cum am ajuns să facem acest drum împreună? Soțul meu, Lulu, care a fost coleg de școală cu M. Ion și aveau și zile de naștere apropiate, Lulu pe 25 septembrie, M. Ion pe 26 septembrie, ar putea să-mi spună mai multe. Dar, a plecat mai devreme să-și aștepte foștii colegi și prieteni printre stele sau praf cosmic.

Așa că, în 2011 cu ajutorul lui M. Ion am descoperit Macedonia de Nord, mai ales minunea numită Ohrid, oraș și lac devenite situri UNESCO pentru natură și pentru cultură. În 2011 Ohridul era în plină reconstrucție și nu erau prea mulți turiști. Ne-am bucurat de câteva zile magnifice și, desigur, de prezența lui Dumitru M. Ion – o enciclopedie asupra locurilor vizitate. O binecuvântare să vizitezi astfel de locuri și să ai ca partener de excursie un învățat ca M.Ion. În timp ce ne aflam la Skopje am fost cazați în hotelul Academiei din Macedonia al cărui membru era M.Ion. Și așa, am descoperit și Skopje cu amestecul de oameni, arhitecturi, culturi și religii, care în vara lui 2011 era un tumultos șantier de recuperare al unui trecut pe care comunitățile care se respectă îl dezvăluie, îl conservă și-l respectă.

N-am să uit o seară de basm pe balconul îngust al restaurantului Gladiator din preajma teatrului antic din Ohrid. Eram serviți pe fereastră, totul era foarte strâmt, nu-mi inspira prea multă încredere, dar M. Ion a insistat, și ulterior mi-am dat seama că avea multă dreptate, că era unul din locurile cele mai fascinante pentru vorbit, degustat vin și privit în jos la istoria adesea crâncenă a locurilor, dar și în sus la un cer fascinant, adânc și cu o mulțime de stele care nu se lasă văzute de oriunde.

Ohrid, orașul perlelor și al multor legende și amestecuri de civilizații, mi-au dezvăluit un M.Ion foarte uman, prietenos, dar și cu îngrijorări și neliniști legate de, aș zice, soarta oamenilor de cultură din România, o țară care n-a mai catadicsit în ultima vreme să se îngrijească realmente de această delicată și fragilă parte a vieții unei comunități – poezia.  

Deși avea reputația unui om dificil eu l-am cunoscut ca pe un om corect, amabil, dar căruia nu-i plăcea să piardă vremea cu nimicuri și putea, din cauza asta, să pară mai abrupt. Mie mi s-a părut doar direct. În rest, cine poate știi poveștile și neliniștile scribului?

Am fost foarte bucuroasă că în 2021 i-a apărut la Editura Academiei Române, volumul O sută și una de poezii. Am primit și un frumos autograf din partea lui.

Acest volum are un important eșafodaj critic care pune și mai mult în valoare versurile din antologie. În loc de postfață, Cristian Constantin notează câteva din “primatele” lui Dumitru M. Ion:

“A fost cel mai tânăr debutant, a fost cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor, a fost cel mai tânăr consilier ales de Marin Preda pentru editura pe care o conducea – reînființata Cartea Românească. Și ca o încununare a seriei de primate, Dumitru M. Ion a fost cel mai tânăr scriitor interzis – ca “premiu” pentru volumele Vânătorile (versuri, 1968) și Paștele Cailor (roman, 1970), cărțile lui fiind scoase din biblioteci publice.” (p. 257)

Moștenirea lăsată de poetul, romancierul, traducătorul, omul de cultură, Dumitru M. Ion este imensă. Sper doar ca ea să nu se risipească în vânt.

DIN VIATA, LECTURI, ROMANA, Uncategorized

Bucuria lecturii

Ziua de ieri a fost una plină. De activități, de oameni și de bucurii.

Să-ncep cu bucuria de a fi primit o carte. Este o carte pe care mi-am dorit de mult s-o citesc fără să știu că este scrisă. Cu atât mai mare mi-a fost plăcerea să aflu că a fost publicată. Cartea mi-a fost inițial recomandată de o bună prietenă și colegă. Pe amândouă ne leagă un trecut profesional incitant și continuu aflat sub zodia schimbării și conectării la nou. În ultima vreme suntem, printre altele, interesate de Asia. Și iată că a apărut această carte pe al cărei autor am avut privilegiul să-l cunosc la diverse întâlniri și conferințe pe vremea când ele se-ntâmplau față-n-față sau să-l ascult pe diverse platforme în timpurile pandemice.

Este vorba despre cartea O privire spre Asia. Amintirile unui ambasador de Viorel Isticioaia-Budura, apărută la editura Litera în 2021. O carte elegantă din toate punctele de vedere. Coperta minimalistă, dar de un efect remarcabil, cu clape care ne dezvăluie câteva informații esențiale asupra autorului, și cu un text pe ultima copertă semnat de președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. Hârtia volumului are nuanța untului, plăcută și odihnitoare ochiului, nu albul orbitor al volumelor parcă trase la copiator.
Am răsfoit volumul imediat și mi-am dat seama că este fascinant și trebuie citit cu atenție pentru a te bucura de multiplele planuri și sensuri pe care autorul le-a țesut și întrețesut în capitolele cărții. Sigur că există și fotografii – de calitate și cu explicații.
Mă opresc aici pentru că abia aștept să intru în lumea pe care ambasadorul Viorel Isticioaia ne-o pune cu atâta generozitate la dispoziție.
DIN VIATA, POEZII. PROZĂ, ROMANA, Uncategorized

15 ianuarie

De 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale: Dăm cu sâc/ Din Isarlîk!

De ce? Cui? În semn de omagiu, desigur, celor care știu unde este Isarlâk, dar și celor mulți și de demult care au făcut posibil drumul către azi, și ca să le facem în necaz celor care nu reușesc s-o găsească pe hartă. Pe harta culturală evident.

DIN VIATA, GURA LUMII, ROMANA, SCRIERE CREATIVA

ABBAtaruri // ABBAtars

Printre premii literare, schimbări climatice și coșmaruri politice iată și ceva nou. ABBAtaruri. Vineri, 5 noiembrie, pe o arenă din Londra, construită la comandă. IA, fani loiali și răbdători și, bineînțeles, încasări. După cum spune The Economist Espresso: „Negativiștii vor spune că totul este motivat de bani, bani, bani. Fanii vor fi doar recunoscători pentru muzică”.

Adevărul este că privim un proces fascinant care, probabil, este încă de domeniul fantasticului. Intrați în al șaptelea deceniu de viață, după o carieră de un succes pe care toți și l-ar dori, dar puțini și-l pot imagina, iată un grup de legendă întorcându-se pe scenă. De ce? Björn și Benny explică pe scurt un proces care a durat 40 de ani. De la inițial două melodii noi, (‘I Still Have Faith In You/Încă am încredere în tine’ și ‘Don’t Shut Me Down/Lasă-mă să vorbesc‘) la un album complet și, la formarea unei echipe de profesioniști de câteva mii de oameni, concertul de lansare vrea să sărbătorescă, printre altele, capacitatea umană de a-și imagina lucruri de neimaginat și de a păstra prietenii în ciuda multor încercări care ar putea s-o distrugă.

Among literary prizes, climate change and political nightmares here’s something new. ABBAtars. On Friday, November 5, on a custom-built arena in London.  AI, fan loyalty & patience and, of course, revenues. As The Economist Espresso says: “Naysayers will argue it’s all motivated by money, money, money. The fans will just be thankful for the music.”

The truth is that we are looking at a fascinating process that is probably still somewhere between reality and fantasy. In their seventies, after an incredibly successful career that everyone would love to have, but few can even imagine it, here’s a legendary group returning to the stage. Why? Björn and Benny briefly explain a process that lasted 40 years. From initially two new songs, (‘I Still Have Faith in You’ and ‘Don’t Shut Me Down’) to a full album and to bringing together a team of professionals of several thousand people, the launch concert wants to celebrate, among other things, the human capacity to imagine the unimaginable and to keep up friendship in spite of many attempts at destroying it.

DIN VIATA, ROMANA

In Memoriam – ALEXANDRU BUDIȘTEANU

S-a stins din viață Alexandru Budișteanu. Avea 93 de ani. Am avut deosebitul privilegiu de a fi o prietenă a familiei Alexandru și Ileana Budișteanu și de a fi lucrat împreună cu ei într-o perioadă a vieții.

Așa cum am i-am spus la aniversarea de 91 de ani, din păcate ultima pe care și-a sărbătorit-o împreună cu prietenii la Capșa, să-mplinești o astfel de vârstă este o realizare minunată pentru oricine. Dar să trăiești o viață atât de lungă și constant activă și să fi înfăptuit toate lucrurile pe care Alexandru Budișteanu le-a înfăptuit este cu adevărat o poveste de succes.

S-a născut la 11 august 1928 în comuna Pârlița-Târg, atunci în județul Iași, România, ulterior județul Bălți, Republica Moldova.  A trăit așa cum spune el însuși în titlul cărții sale apărută în 2014, Sub patru regimuri pe toate continentele. A avut o viață frumoasă, intensă, cu foarte multe încercări, trecând prin atâtea schimbări istorice, dar și cu atât de multe împliniri, cu clipe minunate, cu secvențe dificile, cu oameni care i-au fost și continuă să-i fie recunoscători și, desigur, cu oameni care l-au detestat pe față sau, poate, doar în particular.

Am scris aici despre cum și când l-am cunoscut și am punctat câteva repere personale ale cunoștinței noastre.  Nu o să mă repet acum. Dar vreau să evoc aici rugămintea pe care Alexandru Budișteanu mi-a făcut-o în martie 2002 de a descoperi și fotografia la Cleveland un monument care fusese amplasat sub supravegherea lui în Grădina Națiunilor. A fost o întreagă aventură de a descoperi Grădina în condițiile în care Internetul era la începuturile sale, în majoritatea cazurilor putând fi accesat prin conexiune telefonică (dial-up) și telefoanele erau mobile, dar erau departe de a fi inteligente.


https://www.clevelandculturalgardens.org/gardens/romanian-garden/

Acum, în octombrie 2021, în câteva secunde am aflat locația Grădinii românești (înființată în 1967) din Federația grădinilor culturale din Cleveland. Și m-am întristat, dar asta este o altă poveste, pe care sper s-o spun altă dată. Aici am să spun doar că în 2002 am găsit Grădina datorită ajutorului veșnicului nostalgic după România Nicu Manolache. Era un martie plin de zăpadă și ne-a luat o zi întreagă de întrebat în dreapta și-n stânga până am ajuns unde trebuia să ajungem. Fotografiile de mai jos au apărut în cartea aniversară, bilingvă, dedicată lui Alexandru Budișteanu, Schimbând destine, schimbăm lumea / Changing lives, we change the world.  

Ce poți spune în astfel de momente? Că despărțirile, oricât de previzibile, sunt foarte dureroase? Că am fost și sunt foarte fericită că Alexandru Budișteanu a existat în viața mea, în viața noastră, în care a fost un model de om de la care am încercat să învăț cât mai multe? Că-mi punea întrebări interesante, de “lingvist ratat” cum îi plăcea să glumească și mă obliga să reflectez la modalitățile în care limbile se adaptează sau creionează realități? Că glumeam tot timpul despre cum îi vom aniversa centenarul, dar, iată, n-a fost să fie?! Din păcate sau poate din fericire, unele lucruri nu depind numai de noi, indiferent de câtă voință și dragoste de viață ar exista.

Mă opresc aici știind că nu pot spera să luminez nici măcar parțial o viață atât de complexă precum cea a lui Alexandru Budișteanu în doar câteva rânduri. Dar, iată pentru cei poate interesați, câteva locuri unde puteți găsi mai multe informații despre aspecte din viața lui. Aici și aici.

Am convingerea, însă, că viața noastră va fi mai săracă fără Alexandru Budișteanu în ea. La fel, știu sigur că viețile celor pe care i-a atins cu generozitatea lui sufletească și intelectuală, și sunt mulți, vor fi cu siguranță mult mai bogate.

DIN VIATA, ROMANA

In Memoriam – Dan Tănasie

Pentru mine au fost întotdeauna un cuplu – Vivi și Dan Tănasie. Nu mi-i pot imagina separați. Ne cunoaștem de o viață. Întâi a plecat Lulu, soțul meu, apoi Vivi a suferit un AVC și acum Dan. A plecat spre alte lumi, poate spre Marele Arhitect, poate spre lumina divină a unui Dumnezeu care pare adesea că ne-a uitat sau, poate, doar ne încearcă răbdarea și umanitatea. Nu vreau să las trecerea lui Dan fără un mic ecou, aici pe pagina mea.

Plecarea lui a făcut să vibreze pânza lumii noastre și am primit știrea trecerii lui din diverse colțuri și de la prieteni dragi cu care nu mai apucăm să ne vedem – nu, nu din cauza vârstei, ci a vremurilor. Puținele știri pe care le mai am despre Vivi și Dan mi-au venit așa.  

Este cazul acum să-mi amintesc aici de clipele minunate pe care le-am petrecut împreună. Un revelion făcut la Eforie Nord prin 1978 (pe vremea aia era o aventură exotică), concediul petrecut cu ei și Cosmin la Neptun în 1979. Noi fetele și Cosmin eram cu jachete și ne uitam de pe marginea piscinei cum Dan și Lulu se bălăceau zgomotos pentru că eram, probabil, singurii curajoși pe faleză. Ce ne-am bucurat acum vreo doi ani când i-am arătat pozele lui Vivi în timp ce Dan era la pescuit. Câte seri petrecute în casele prin care au trecut – din Calea Victoriei în Cosmonauți și apoi la curte, sau la noi sau aiurea. Câte partide de pescuit n-au făcut împreună cu Lulu și Ionuț! Dar concediul de la Sulina?

Aniversarea de 70 de ani a lui Dan de la Select când am reîntâlnit prieteni dragi, l-am revăzut pe Cosmin maturizat de trecerea prin viață, ne-am amintit … viața!

Ultima întâlnire a fost la Curtea de Argeș în august 2019. Cu Vivi și Whiskey am stat în chioșc depănând amintiri, schimbând impresii de lectură și mai târziu și cu Dan care, ca de obicei, mi-a lăsat captura zilei.

Și câte altele.

Era foarte mândru că era absolvent de comerț exterior. Printre relativ puținii din perioada în care a existat facultatea ca atare. Adică, zicea el, ce ziceți voi acum că este REI. Și-i făcea mare plăcere să-și amintească de profesorii de atunci.

Da, era plin de viață, optimist, mereu dornic să facă lucruri noi, îndrăgostit la nebunie de nepoata Maria, Măriuca cum o alinta, pe care am și cunoscut-o datorită grijii enorme pe care o avea față de ea. Era un izvor nesecat de bancuri și pilde ardelenești, un vocabular total incorect politic față de standardele de azi, dar deosebit de savuros și memorabil. Un om adevărat.

A cunoscut o mulțime de oameni remarcabili, dar a fost de o discreție desăvârșită fără să pară secretos. Neuitând o clipă de unde vine și, probabil, de ce s-a aflat temporar, ca noi toți, aici era deplin conștient de misiunea lui: să servească unei cauze înalte pe care adesea unii o uităm, dacă am știut-o vreodată. A arătat drumul celor care au avut ochi și dorința de a face mai mult și mai bine.

Ne vei lipsi, Dănuț.

DIN VIATA, ROMANA

In memoriam – Rodica Stanciu-Capotă

Cuvintele se adună greu pentru a vorbi despre cineva care ne-a părăsit mult prea repede. Nu pentru că nu le găsim pe cele mai potrivite , ci pentru că sunt mult prea multe care se vor alese pentru a vorbi despre un om deosebit, o persoană remarcabilă prin eleganța atitudinii și exprimării, conciziunea și eficacitatea interacțiunilor profesionale, dar și căldura, sinceritatea și omenia relațiilor cu semenii. O persoană de mare forță interioară, educată și trăită, din păcate, nu doar livresc, dar mai ales prin multiplele încercări pe care viața i le-a pus în față. Le-a depășit cu firescul și seninătatea omului care știa că suntem trecători pe lumea asta și că nu merită să ne pierdem vremea cu fleacuri care adesea ne țin ocupați și ni se par vitale câteva momente din existența noastră. Probabil că Rodica Stanciu-Capotă a distilat în personalitatea ei cele mai tari esențe ale culturii franceze pe care o iubea cu pasiune și o preda cu sinceritatea și entuziasmul dascălului care nu se repetă niciodată pentru că are constant în față alți studenți, alte individualități, alte nevoi.

Suntem, în diverse măsuri desigur, influențați de stereotipurile prin care încercăm să navigăm o lume tot mai incertă și mai fluidă. Unul din ele este că devenim în timp parte a culturii pe care o predăm. Iată că Rodica era mai degrabă o anglo-saxonă prin comportament decât o franțuzoaică tipică. Cu alte cuvinte avea o disciplină extraordinară a comunicării, era discretă și eficientă, și, mai ales, nu lăsa ca lumea să-i vadă greutățile, necazurile și suferințele personale.

Cu siguranță că de aceea dispariția ei a tulburat profund comunitatea profesională din care a făcut parte. Am citit despre Rodica lucruri impresionante, amănunte personale delicate sau comice, amintiri pe care fiecare din noi le purtăm și foarte rar ne găsim timpul sau prilejul să le împărtășim chiar cu persoana care ni le-a oferit cel mai adesea fără nicio intenție. Doar pentru că era firească și naturală. Poate că dacă ne-am face timp și am insista …

Am câteva amintiri personale despre Rodica. Am fost impresionată sincer de faptul că într-o lume toxic de competitivă, Rodica avea tăria și fermitatea de a nu-și dori neapărat „sclipiciurile” vieții academice, adică promovarea cu orice preț. Își alegea cu atenție parcursul profesional și-l urma cu atenție și disciplină riguroasă. Făcea, într-un fel binecuvântat, ceea ce-i plăcea să facă și, desigur, asta se vedea în aprecierea sinceră a celor din jur, dar mai ales a studenților.

Mi-a fost de un mare ajutor în perioada în care eram director de departament. Era un om deosebit de echilibrat și, pentru mine esențial, nu-mi spunea ceea ce voiam să aud. Îmi spunea lucruri „neplăcute” pe un ton cald și prietenos făcându-mi serviciul de a-mi deschide ochii asupra unor fațete ale realității pe care, din diverse motive, nu le vedeam. Un adevărat dar și o binecuvântare pentru un  om în poziția mea. Sper că a înțeles cât de mult i-am prețuit sfaturile, chiar dacă nici eu n-am găsit timpul să-i mulțumesc altfel decât superficial.

Și țin minte cum ieșea o dată pe lună cu un grup de colege la prânz într-unul din locurile de lângă ASE. Pizza Hut, La plăcinte, Tucano. Am fost și eu invitată și de vreo două ori am și fost. M-am bucurat de liniștea și calmul pe care o astfel de „decuplare” le poate aduce în iureșul nestăvilit al vieții profesionale dintr-o universitate modernă.

Dar mai ales, mi-aduc aminte cu mare plăcere, că am fost la o întâlnire de film pe care o organiza cu studenții. Erau neașteptat de mulți, foarte activi și în mod sincer interesați de subiect.

Cel mai frumos omagiu care i se poate aduce unui dascăl este aprecierea studenților. Sunt pe pagina de Facebook a Rodicăi câteva mesaje impresionante. Dar, probabil cel mai straniu lucru care mi s-a întâmplat a fost ieri seară. Ginerele meu, englez rezident în România, mă întreabă dacă o cunosc pe profesoara de franceză din ASE care a murit. Sigur. De ce? Pentru că două dintre fetele care lucrează la firma lui vor veni special din vacanță să participe luni la înmormântare. Probabil a fost extrem de iubită, zice el.

Da, Rodica a fost iubită și apreciată. Ne va lipsi mult. Și-a lăsat amprenta pe foarte multă lume care-i va purta amintirea vie. Ce poate fi mai frumos pentru o profesoară adevărată?

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, DIN VIATA, LIMBA SI COMUNICARE, ROMANA

Economia serviciilor și scrisul de mână

Ce legătură este între cele două? Mai strânsă decât v-ați imagina!

Prelucrare după emblema campaniei cu același nume de la RRC.

Am mai scris anul trecut despre bucuria trimiterii și, mai ales, primirii de flori prin curier. Un avantaj al economiei bazate pe tehnologie. Totul este minunat: găsești magazinul online potrivit, alegi buchetul după diverse criterii, inclusiv de buget, scrii ce-ți dorești să apară pe biletul de însoțire, plătești și … aștepți surpriza plăcută din glasul care-ți mulțumește telefonic pentru gestul delicat și elegant! Și, înainte de a trece la nemulțumirile mele, trebuie să subliniez că paginile de internet ale majorității florăriilor sunt frumoase și prietenoase, explicând clar ce și cum trebuie să faci. O plăcere să te uiți la bucuriile florale pe care ți le-ai comanda adesea singur/ă ca să te răsfeți în culori și miresme de vis.

Dar, mai sunt și cârcotași (ca mine) care se uită critic la biletul din buchetul de flori și se-ntreabă de ce nu există la florarii care se ocupă de livrări de flori o persoană care să scrie de mână într-un mod mai evoluat?!? Mă refer desigur la orășelele în care se livrează flori. În București, unde am trimis și eu adesea, furnizorii tipăresc textul pe care l-au primit prin formularul electronic de pe internet pe orice tip de felicitare și fac acest lucru profesionist. Cu alte cuvinte, ce-ai scris cu mâna ta, aia va primi destinatarul sau destinatara.

În Curtea de Argeș, însă, acest lucru nu se-ntâmplă. De ce? Nu pot decât specula: probabil nu au rădbare sau nu știu cum se tipărește cu un font frumos un text pe o carte poștală sau felicitare. Cum poziționezi cartonul în imprimantă pentru a avea încadrarea corectă a textului pe pagină? Lucrurile nu sunt chiar simple și uneori îți trebuie mai multe încercări. Soluția: exerciții, exerciții, exerciții sau … cursuri de formare.

Sau poate au aflat că scrisul de mână este mai cald, mai apropiat, mai elegant decât orice caracter tipărit. Există însă o condiție esențială: să fie un scris frumos, evoluat, care se citește ușor și care este îngrijit. Fără ștersături, ezitări sau chiar cerneală/pastă întinsă ca la școlarii începători care scriu chinuit, cu limba între dinți, de frică să nu-i certe doamna sau părintele de serviciu!

Iată biletul care a însoțit un buchet de flori livrat foarte elegant, de altfel, de Floria.ro, furnizor oficial al casei regale românești în Curtea de Argeș.

Am permisiunea să folosesc imaginea.

Ce să comentez? Păcat de florile încântătoare și textul plin de gingășie.

Nu mă pot abține să repet că în alte țări caligrafia este nu doar parte obligatorie a programei școlare, dar și un hobby destul de popular. Pentru convingere căutați pe TED. Sau amintiți-vă că Steve Jobs n-a terminat facultatea pentru că i se părea că învață lucruri nerelevante, dar a frecventat cu mare pasiune cursul de caligrafie de la Reed College și era convins că acest curs a contribuit la dezvoltarea caracterelor elegante ale primului computer Macintosh.

Economia serviciilor este o construcție foarte fluidă și adesea fragilă. Când există detalii de tipul celui de mai sus te gândești dacă să mai comanzi din același loc sau nu.

DIN VIATA, GURA LUMII, ROMANA

21 iunie 2021

Solstițiul de vară, prima zi de Rusalii, și multe altele. Le găsiți aici sau dacă vreți chestii mai diversificate, gen muzică, film și sport aici.

Da, știu sunt în engleză. Dar, iată și în română lucruri interesante aici: Ziua internaţională Yoga, Ziua europeană a muzicii, și altele.

Tot citind diverse mi-am reamintit că acolo jos, dacă ne uităm la hartă din România, începe iarna. La ei e ziua cea mai scurtă. Mi-am amintit cum eram îmbrăcată straturi-straturi, ca o ceapă, chiar la mentoratul cu James Moulder. Ce vremuri!

La noi înflorește teiul. Știu că la șes a inflorit deja, dar la mine, la Curtea de Argeș acum e în plină floare. Și se pare că teii înfloriți de Rusalii aduc noroc și sănătate. Iar ploaia – desigur că va aduce prosperitate. În cantitate rezonabilă. Altfel – pagube și chiar mai rău. Dar azi – numai de bine!

Ce bucurie să apuc un interval fără ploaie și să mă plimb pe sub tei, în mireasma lor încântătoare. Și să-mi aduc aminte de alți tei, de alte vieți și alte miresme.

DIN VIATA, GURA LUMII, LIMBA SI COMUNICARE, ROMANA

Rusalii, roze și … cuvinte

Pe mai multe pagini de presă am găsit informația că „Rusalii”, sărbătoarea de azi, provine din latinescul „rosalia”, care simbolizează sărbătoarea trandafirilor. Frumos și, desigur, posibil. Dar, tot acolo ni se spune că s-ar putea să vină și de la fetele împăratului Rusalim, despre care se credea ca aveau puteri magice si seduceau oamenii, pedepsindu-i pe cei care nu le respectau.

Mda, dar cine este acest împărat Rusalim? News.ro nu ne spune, și o căutare sumară nu ne dezvăluie. Dar, mă duce la un blog extrem de interesant, scris de o lingvistă specializată în istoriografie, profesoară emerita la Duke University. Adică, ce spune are ceva credibilitate! Citiți aici.

Și apoi, iată și, pe scurt, ce ne spune DEXul:

Săptămâna dinaintea sărbătorii de rusalii în timpul căreia există obiceiul să se sărbătorească anotimpul primăverii și să se pomenească morții. (…) Forma cea mai veche a cuvântului din română este atestată cu o (rosalii), (…) probabil un împrumut cultural.

https://dexonline.ro/definitie-der/rusalie

Așa că fie că vorbim de Rusalii ca iele (mai știți „Jocul ielelor” al lui Camil Petrescu? Carte, film sau audio) sau ca zâne, să ne bucurăm de libertatea pe care au dat-o celor care sunt încă legați de un angajator și, mai ales, de trandafiri, de rozele minunate care acum se luptă cu ploile și manele (sensul 2 și 4 din DEX) de tot felul pentru a ne încânta privirea și parfuma existența.