Zilele trecute fiică-mea a cumpărat o hartă. Am crezut că este pentru nepoții noștri care ne vizitează de Paște. Au dificultăți în a citi o hartă pe hârtie ceea ce este încă o cerință necesară la școală. Din motive întemeiate aș spune. Nu, îmi spune ea, nu este pentru ei. Este pentru mine și Redmund, partenerul ei. Vrem să marcăm locurile pe care le-am vizitat. Separat sau împreună. E distractiv, mamă, nu crezi !?
Absolut. În plus, îmi reamintește de vechea mea preocupare cu privire la hărțile digitale. Îmi plac hărțile digitale. Adesea, deși nu întotdeauna, sunt recunoscătoare pentru existența lui Waze sau Google Maps (în această ordine). Dar nu pot „gândi” fără o hartă pe hârtie. Și descopăr că nu sunt singură.
În acest articol din USA Today puteți găsi o mulțime de motive pentru care oamenii preferă, în continuare, hărțile pe hârtie și de ce industria respectivă prosperă. Rezonez cu multe dintre ele, dar motivul meu preferat este „Hărți pe hârtie pentru a ne face planuri și GPS pentru drum”.
Sursa: Google imagini.
Și astăzi, o zi lentă, chiar dacă este o zi de luni, a doua zi a Paștelui ortodox, mă pot răsfăța cu lucruri „inutile”, cum ar fi să mă uit pe hărți. Așadar, iată o privire asupra unor hărți fascinante. Toate sunt uimitoare. Cu toate acestea, îmi plac în mod deosebit următoarele: 9. Imperiul Roman vs. Imperiul Mongol la vârful puterii lor; 10. Cele mai populare nume de familie din Europa și 14. Cele mai vechi universități din Europa care sunt încă în activitate.
Așa cum se întâmplă adesea, de la acest articol am fost atrasă către următorul „Hărți cu informații neobișnuite”. Vă las să descoperiți ce alfabete se folosesc prin lume sau cât de primitoare este o țară pentru străini.
O modalitate excelentă de a începe o zi – pentru mine. Amuzați-vă puțin. Oare gândim după harta la care privim?
Cum să-ți faci lecțiile mai bune, mai inspiraționale, mai eficiente și, evident, în concordanță cu programa de care trebuie să te ții ca profesor într-un sistem de educație strict centralizat și foarte controlat cum este cel românesc? Este o întrebare pertinentă la care majoritatea va răspunde da, vrem să facem asta, dar cum? În condițiile în care suntem și noi, profesorii oameni, nu super eroi, și societatea are așteptări prea mari de la noi.
Am primit o invitație prin INACO la un eveniment care și-a propus să răspundă la întrebarea de mai sus. Evident, că m-am înscris. Evenimentul a fost organizat de asociația “Ține de Noi” și a fost organizat ca webinar. Detalii tehnice despre webinar, ca și înregistrarea lui o găsiți aici.
Câteva detalii subiective, dar posibil pertinente, găsiți mai jos:
– un eveniment necesar, bun și care a fost și gratuit. De ce? Păi, nu se dau adeverințe de participare. Și pentru că este un webinar de conștientizare și, mai ales, de atragere de viitori participanți la cursuri plătite. Ceea ce nu este un reproș, dimpotrivă, este o excelentă strategie de marketing.
– poate prea ambițios fiind dedicat “tuturor actorilor implicați în acest domeniu: profesori, reprezentanți ai elevilor, părinți, ONG-uri”. Cam mulți ca să-I mulțumești pe toți! Și totuși … de ce nu?
– o promisiune pe care niciunul dintre participanți n-a luat-o prea în serios fiind clar o tehnică de vânzare: “profesorii vor învăța să utilizeze video producția în educație, pentru cursuri online, să producă materiale din curriculum și să înțeleagă mai bine activitatea online a elevilor lor.” Zău?!?
Probabil că ultima promisiune a fost clar cea mai pertinentă. Lucrez de peste 40 de ani în educație și sunt fascinată constant de energia costructivă care se pierde în sistem din cauza ignorării celor care se presupune că învață pasiv de la noi, adică elevii sau studenții. Și ei învață într-adevăr, majoritatea, dar adesea în afara sistemului. Și învățăm și noi, profesorii chiar foarte multe, de la ei.
În sistemul privat de educație, la toate palierele lui, se cere constant feedback de la toată lumea, mai ales de la elevi, studenți, cursanți. De ce? Pentru că învățăm constant de la ei ca persoane și ca organizații. Sigur că cei mai buni din sistemul de stat fac și ei asta, dar este departe de a fi o bună practică generalizată.
– că acest eveniment a fost necesar și insuficient este clar din numărul de participanți: peste 200. O cifră care spune ceva despre dorința oamenilor de a se dezvolta, a învăța – sigur în timpul lor liber, seara după o zi lungă și încărcată de „corvezile” cerute de sistem. Și, majoritatea, am stat până la sfârșit, deși știam că înregistrarea va fi pe Facebook integral.
– ce mi-a plăcut mult la acest webinar:
Reconfirmarea dorinței de a învăța și a ne autodepăși
Întâlnirea cu oameni remarcabili, curajoși, modele de urmat: Teddy Necula, Alexandru Cojocaru, Magda Cojocea, învățătoare chiar la Școala nr 5 – București la care am învățat și eu … într-o altă viață.
vorbitul prea repede (moderatoarea a și făcut apel la un ritm mai inteligibil);
vorbitul fără conținut, de dragul de a ne auzi doar
romgleza – sumarizarea (rezumarea), gapul (decalajul), footage-ul (material filmat), tool (instrument), engagementul la conținutul video (interacțiunea). Nu o putem evita constant, dar putem face un efort ca semn de politețe față de propria noastră limbă și cultură.
Probabil că cel mai mult mi-a plăcut concluzia despre importanța colaborării ca șansă reală de a deveni mai competitivi. Așa cum spunea Răzvan Orășanu, președintele asociației “Ține de Noi”, nu știm (încă – sper eu) “să învățăm împreună, ca în Republica Moldova”. Din păcate resursele există, dar nu sunt suficient cunoscute și folosite. Și zice în continuare: E nevoie de un proiect colaborativ.
Corect, dar oare sistemul încurajează colaborarea în România? Ca profesor de leadership și comportament organizațional pot spune cu mare tristețe că răspunsul este din păcate negativ, cu mici excepții.
La mulți ani de 8 Martie! S-avem o primăvară frumoasă și cu … pandemia terminată!
N-am să intru în detaliile legate de ziua internațională a femeii, deși … poate ar merita. Dar le găsiți aici sau pe wikipedia. De ce pe wikipedia? Pentru că este o sursă deschisă, prin urmare mult mai credibilă decât sursele care aparțin unor autori/autoare cu agende proprii mai mult sau mai puțin transparente. Sau, dacă engleza vă este comodă puteți citi aici mai multe. Wikipedia în engleză este mult mai generoasă în informații și adesea mai deranjantă, în sensul de mai provocatoare, decât varianta în română.
Să revenim însă pe pământ, adică în martie 2021, în țara lui … Zoom! Ce se-ntâmplă în afara zilei de amintire și sărbătorire?!? Și dacă v-ați uitat azi în jur s-au întâmplat multe: de la cadouri și flori la ieșitul la terasă, restaurantele s-au închis din păcate, și plimbatul în soarele plăcut de primăvară care este indiferent la regulile de distanțare.
Să ne uităm la ce ne spun cifrele unor surse relativ credibile. Potrivit raportului Băncii Mondiale intitulat „Femeile, afacerile și Legislația în 2021” femeile continuă să aibă doar trei sferturi din drepturile legale ale bărbaților. Sigur, vorbim despre o medie din întreaga lume. În România la capitolul „pe hârtie” sau declarativ stăm relativ bine, dar dacă ne uităm la ce se-ntâmplă în viața reală – descoperim că femeile sunt tot mai puțin reprezentate în viața publică, adică acolo unde se iau deciziile. Guvernul actual are cel mai mic număr de femei în componența lui. Vorba Sabinei Fati a cărei carte Singură pe drumul mătăsii vorbește mai plastic, cred eu, despre ce-nseamnă să fii femeie decât analizele ei jurnalistice corecte de altfel.
De ce în România avem atât de puține femei în roluri cheie? Simona Fati consideră că “Pentru femei e chiar mai complicat (decât pentru bărbați – n.a.) și multe dintre cele care ar fi chemate să aibă roluri importante în politică, renunță din cauza peisajului pestilențial pe care ar trebui să-l traverseze pentru a ajunge în locul de unde ar putea să schimbe ceva.” Și concluzionează “În decorul politic românesc dominat de prea mulți bărbați mediocri, adesea lipsiți de entuziasm și de idei, femeile rămân ex-centrice, neasimilabile.” Simona Fati, De la Regina Maria la Codruța Kövesi: de ce femeile n-au putere în România
Sigur, raportul amintit al Băncii Mondiale consideră că performanța mai bună în domeniile măsurate de indicatorii luați în calcul este asociată cu un decalaj mai mic de gen în rezultatele dezvoltării, cu un număr mai mare de decidenți politici, cu o participare mai mare a forței de muncă feminine și cu un număr mai mic al vulnerabilității ocupaționale. Interesant cum cifrele și statisticile reflectă umbrit anumite realități.
Un studiu făcut anual de McKinsey și organizația Lean In începând din 2015 despre “Femei la locul de muncă” subliniază ritmul scăzut al progresului înregistrat de egalitatea de gen în corporațiile americane și pune în lumină efectele pandemiei. Studiul arată că la începutul anului 2020, reprezentarea femeilor în corporațiile americane evolua în direcția corectă. Acest lucru era mai evident în managementul superior: între ianuarie 2015 și ianuarie 2020, reprezentarea femeilor în funcțiile de prim vicepreședinte a crescut de la 23 la 28%, iar reprezentarea în rândul managementului de vârf a crescut de la 17 la 21%. Dar, per total, femeile au rămas puternic subreprezentate – în special cele provenind din diverse etnicități.
Se pare că problema competitivității și a femeilor este una serioasă. OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) consideră că lupta pentru egalitatea de gen este una dintre provocările majore ale epocii actuale. Relația dintre chestiunile de gen și politica de concurență rămâne relativ nedocumentată. Și asta din cauză că politica de concurență se referă, de obicei, la consumatori și firme, guvern și autorități de reglementare, adică este în mare parte opacă la problematica de gen și chiar consideră că este obiectivă. Începând cu 2018 însă OCDEa început să analizeze dacă perspectiva de gen ar putea contribui la realizarea unei politici de concurență mai eficiente.
La mulți ani de 8 Martie!
Le-am primit de 8 Martie, prin curier, de la o colegă. Îi mulțumesc și aici.
În sfârșit … deși iarna a fost nesemnificativă pe unde sunt eu, iată că pot spera că a trecut și că … vine, vine primăvara!
Minunile de culori, de flori minunate, de gândăcei de tot soiul, de sunete diafane și muzici înălțătoare pe care le întâlnesc pe mail, pe Facebook, Insta și altele asemenea, nu prea se văd în grădină. Dar, e încă mult prea devreme.
În schimb, pisicuțele mele, Kira și Iso, nu mai vor să stea în casă. Umblă felin, delicat și urmărind lucrurile nevăzute de ochii oamenilor, dar foarte clare în ai pisicuțelor și, desigur, escaladează tot ce se poate escalada.
Kira și Iso
Mărțișoarele se cumpără, se oferă, se schimbă prin toate mediile care ne sunt la îndemână. Dar nici unele nu sunt atât de frumoase ca cele pe care le primim direct. Anul ăsta primăvara mea a fost întunecată de necazurile prin care o parte a familiei a trebuit să treacă. Bine că norii se-mprăștie și speranța de mai bine revine. Doamne ajută!
Și, ca să trec la o notă mai optimistă, chiar frivolă, am descoperit că am succes la bărbați tineri! Da, da! De ce nu? Am primit mărțișoare de la doi bărbați vajnici, cu nume biblice, unul de 7 și celălalt de 12 ani. Sau pe-acolo. Cei doi David mi-au dat două mărțișoare minunate care mi-au încălzit sufletul. Dacă nici ăsta nu este succes, atunci nu știu ce poate fi!
David și David.
S-avem o primăvară minunată, senină și echilibrată, cu pandemiile și durerile lumii vindecate și cu cât mai multe îmbrățișări reale, sincere și călduroase!
Festivalul de primăvară este cel care marchează intrarea în Anul Nou chinezesc. The Economist ne spune în versiunea scurtă a articolului trimisă electronic că:
Întoarcerea anuală a chinezilor în orașele lor de origine și la familiile lor pentru anul nou lunar este o migrație la fel cu oricare alta de pe Pământ. În mod normal, se fac cam 3 miliarde de călătorii cu avioane, trenuri și automobile. Pentru unii dintre cei 300 milioane de muncitori migranți ai țării, călătoria către satele lor pentru Festivalul Primăverii care ține o săptămână este singura lor șansă de a-i vedea pe cei dragi. Anul acesta se așteaptă jumătate din numărul de călătorii. Având în vedere covid-19, chinezii sunt îndemnați să rămână acolo unde sunt. Angajații guvernului sau ai întreprinderilor de stat au opțiuni puține – li se ordonă să nu călătorească. Toți ceilalți se confruntă cu o serie de neplăceri: morcovi, inclusiv bani pentru a lucra de sărbători, și bețe precum opțiuni reduse de transport și carantină la sosire. Puțini putem nega că măsurile chinezești pentru controlul virusului sunt eficiente, chiar dacă foarte dure. Cazurile noi sunt rare; viața de zi cu zi se desfășoară aproape normal. Dar pentru cei despărțiți de cei dragi, acest an al Boulului va fi mizerabil.
Marea despărțire, cea care ne trimite în eternitate, este singura certitudine pe care o avem în viață. Dar suntem constant nepregătiți pentru ea și ne năucește mereu prin brutalitate. Mai ales când dispar oameni activi, plini de viață și energie, care umplu viața lor și a celor din jurul lor cu bunătate, generozitate și zâmbete. Precum Rodica Miron.
Eram de aceeși vârstă și mă gândeam adesea la ea ca la o prietenă dragă pe care o așteptam să vină să ne spunem nimicurile vieții, bucuriile, dar și tristețile, tot ceea ce ne-ngrijorează la cei dragi pe care i-am vrea constant ocrotiți de dureri, care, de fapt, îi fac mai puternici. Îmi făcea plăcere s-o ascult – o femeie înțeleaptă, care-și luase, cu bună știință, atâtea poveri pe umerii ei firavi, pentru a ușura viața celor apropiați. Și făcea totul cu zâmbetul pe buze, cu bunătatea în ochi și cu o mare dragoste față de cei mai slabi și mai neajutorați. Fie ei oameni bătrâni, copii lipsiți de șanse sau animăluțe care aveau nevoie de îngrijire.
Nu, nu mă uit spre Rodica doar cu ochii acoperiți de vălul nostalgiei și durerii cauzate de plecarea ei neașteptată și mult prea timpurie de pe acest pământ. Știu sigur că era o femeie aprigă, munteancă adevărată, care se lupta pentru familia ei cu toată puterea pe care o avea … și avea o putere extraordinară. Era o femeie extrem de tare și viguroasă, mai ales moral. Altfel n-ar fi putut să-și conducă atât de sigur și frumos familia și gospodăria pentru care a făcut toate sacrificiile posibile și adesea, greu de crezut. Și toate astea pe lângă o activitate profesională admirabilă, pentru care a rămas ca o lumină caldă în amintirea colegilor și doctoranzilor din ASE.
Și n-am să-i uit niciodată fața și cum i se luminau ochii când vorbea de “dom’profesor” sau de Alexandra. Domnul profesor era centrul universului ei. “Doamna mea încă luptă pentru viață“ – spunea domnul profesor cu speranța unei minuni care n-a venit. O mare dramă pentru toți.
Cel mai dureros este că, deși a suferit mult și îndelungat, nemeritat pentru un om de bunătatea ei, a plecat dintre noi datorită acestui virus perfid, care nu ne lasă să-i jelim plecarea și să ne luăm rămas bun de la ea așa cum presupun obiceiurile locului. Pentru familie, mai ales, este o mare încercare. Mai ales că ea era o demnă păstrătoare de tradiții.
Am să mi-o amintesc mereu frumoasă și senină, ca o zână bună, umblând neobosită printre cei pe care ne strângea în grădina casei, spunându-ne fiecăruia în parte un cuvânt plin de bunătate și umor. Și cu ochii mereu la domnul profesor. Când dansau împreună era o adevărată plăcere să-i privești.
A plecat mult prea devreme și a lăsat în urmă atâtea suflete care-i vor simți lipsa. Fie ca energia ei pozitivă și dragostea nemăsurată să vegheze de acolo de unde este asupra familiei ei dragi.
Crăciunul se apropie cu pași repezi și ne facem planuri de tot soiul, mai cu seamă despre selecțiile culinare care vor umple masa sau mai degrabă mesele festive.
Iată-mă, prin urmare, căutând prin mica, dar bogata mea bibliotecă gastronomică, strânsă cu pasiune de soțul meu. Regăsesc această frumoasă primă ediție a cărții de bucate semnate de Sanda Marin, cu prefață de Al.O.Teodoreanu, poate mai cunoscut ca Păstorel. Ediție care, conform unor anticari online, se pare că este bibliofilă.
Este o carte frumoasă făcută cu profesionalism și resursele adecvate de Editura Cartea Românească S.A., deși autoarea este conștientă de necesitatea păstrării prețului, la limite accesibile (p. 11). Și S.A. din titulatura editurii are importanța sa despre care sper să povestim cu altă ocazie.
Iată coperta I și coperta interioară a cărții precum și un autograf splendid nu doar datorită rezonanței istorice a numelor (nu știu nimic despre cei care le-au purtat) ci, în primul rând datorită caligrafiei superbe.
Sanda Marin, ediția din 1936.
Și mai jos aveți o rețetă pentru cartofi pai pe care copiii mei o fac azi cu mare plăcere desigur luată de pe youtube și înlocuind untura cu uleiul. În rest, însă, rețeta este identică. Iar rezultatul exact cum este descris de Sanda Marin. Oricum mai bun și mai sănătos decât cartofii congelați de la McDonalds și nu numai pe care cei mici și mai puțin mici îi devorează cu atâta plăcere.
Nu pentru masa de Crăciun, dar zilele lungi de sărbătoare precis ne vor îndemna să folosim minunata rețetă. Savurați-o! Este cu atât mai bună cu cât o facem împreună, în familie.
Adică șprițul. Sau spritz sau … Mă rog, cei interesați mai degrabă de variante lingvistice găsiți un articol foarte bun aici, dar și aici pentru o abordare comparativă.
Acum, după un sfârșit de săptămână cu multe ceaiuri și un delicios compot de gutui din grădina proprie, prin urmare fără a putea fi acuzată de părtinirea vinului sau apei, iată amintirea unei minunate experiențe culturale de pe vremea când bântuiam fără (aproape) nici o grijă prin California. Vila Getty din Malibu este o bijuterie – la propriu și, desigur, la figurat.
Și a trebuit să vin atâta cale ca să găsesc într-una din sălile muzeului această explicație a modului în care romanii (care au învățat de la greci, desigur) își beau vinurile.
N-am putut rezista și am făcut o fotografie. Iat-o. Se vede că este făcută de mine. Și mai jos traducerea textului. Sper să fie mai bună ca poza.
Vinul în antichitate
„Vinul, strălucitorul vin, este cel mai bun dar al zeilor pentru muritori. Toate cântecele merg bine cu el, toate dansurile și dragostea făcută cu pasiune. Eliberează inimile de toate necazurile.”
– Panyassis, aproximativ 475 î.Hr.
Vinul a jucat un rol social, religios și economic important în viața grecilor și romanilor. Consumat în mod regulat în timpul festivalurilor publice, la cină și la petreceri de băut, vinul servea și ca ofrandă zeilor și se credea că are proprietăți curative. Pictura de pe vasele de teracotă oferă o multitudine de mărturii ale prezenței vinului în mit și în viața de zi cu zi.
Anticii își amestecau de obicei vinul cu apă în vase mari numite kratere. Acest lucru avea avantajul de a atenua gustul puternic și de a reduce gradul de ebrietate. Consumul de vin fără apă era considerat barbar și invita „nebunia” zeului vinului Dionysos (Bacchus la romani). Care putea insufla furie și nebunie la fel de des ca și extaz.
Nu-mi pot imagina o băutură mai plăcută în verile noastre caniculare decât un vin alb sec bine răcit cu o apă minerală cu bule / sifon. Sau în serile lungi de toamnă și în cele și mai lungi de iarnă un vin roșu, sec, alături de multe pahare de apă la temperatura camerei. Dar, sigur, gusturile nu se discută. Orice alte combinații sunt posibile atâta timp cât ne ajută să ne fluidizăm și să ne exprimăm gândurile, fără să cădem în nebuniile divine. De orice fel.
Vreau să-mi reorganizez biblioteca. Ce a mai rămas din ea, desigur, după ce am vandalizat-o prin mutări și reorganizări successive. Din care ea a ieșit mai puternică, mai multă – clar, mai sălbatică și cu viața ei proprie care ar fi trebuit să fie o oglindă a vieții mele, dar în care nu mă regăsesc deseori, sau mă regăsesc ca-ntr-o oglindă strâmbă.
Și, deocamdată, mă gândesc la cum s-o apuc, la care cărți să renunț, oare chiar pot, pe care să le pun mai aproape, mai la-ndemână, și asta e o chestie relativă având în vedere naveta pe care o fac, pe care să le pun mai pe raftul de sus, sau și mai bine le duc pe rafturile mai periferice, etc. etc.
O aventură. Fii-mea, altă bibliofilă nebună, sigur mai pragmatică – are multe cărți pe iPad, dar nimic nu se compară, zice și ea, cu obiectul în sine, mă-ndeamnă – hai să aranjăm biblioteca. E varză! Și, da, zic eu cu mintea mea îmbătrânită în rele – și eu citesc online, chiar foarte mult, dar prefer mâncarea adevărată, nu cea din imagini, ca să nu mai vorbesc despre … sex. Și mă opresc aici pentru că, nu-i așa, nu știm cine se rătăcește pe aici și … … Cartea e carte, online sau pe orice alt suport e doar funcțională, nu se compară …. Cam cum citeam pe vremuri o mulțime de lucrări fotocopiate. Eram fericiți că le aveam și așa. Erau un lux! Chiar și acum mai am câte o carte fotocopiată prin biblioteca mea profesională. La cât costă originalul … nici nu e de mirare!
Dar … de unde am plecat și … unde am ajuns! De asta mă feresc de bibliotecă – e ca un vortex. Și ce-am mai descoperit în biblioteca mea distantă?!? Nichita, Nichita … proză poetică sau poezie narativă sau … ce contează cum îi spunem?! Respirările lui ar trebui să fie și ale noastre. Azi, aici și acum.
Au trecut șapte ani. Uneori s-au târât … fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut și secundă încet, ca și cum timpul nu s-ar sfârși vreodată. Altădată într-o clipire. Mă uit în urmă și mi se pare că a fost ieri. Singurul lucru care-mi spune că au trecut totuși este … durerea. S-a estompat sau m-am obișnuit cu ea. Sau poate nici nu este durere, n-a fost niciodată. Poate a fost doar obișnuința. Suntem doar ființe ale obișnuinței. Așa spun înțelepții. Și lipsa ei poate provoca traume.
Și teiul. Își vede de creșterea lui. Măsoară și el timpul.
