De ce este acest orologiu atât de fascinant, de ce a costat cât a costat (1,8 milioane lire sterline), de ce la inaugurare a fost prezent Stephen Hawking, de ce lumea continuă să se fotografieze în fața lui, de ce chiar soțul reginei Elisabeta, prințul Philip a dorit să vadă orologiul inventat de către “omul ceainic” (the kettle man)… de ce?
De ce “omul ceainic”? Pentru că Dr. John C. Taylor și-a făcut averea prin inventarea unui element aparent neînsemnat la care majoritatea utilizatorilor nici măcar nu se gândesc: un comutator prin care un ceainic electric fără cordon se conectează la baza lui. V-ați fi gândit că un mic comutator te poate îmbogăți atât de mult? Sigur că au mai fost și alte invenții, dar toate în sfera comutatoarelor bimetalice folosite într-o mare diversitate de situații, de la mașini la electrocasnice. În seria filatelică dedicată inventatorului și creațiilor lui, Oficiul Poștal din Insula Man celebrează cele mai cunoscute invenții, dar și orologiul Corpus și casa, Arragon Mooar, cea care a fost construită după planurile sale și include elemente arhitecturale deosebite.
Sursa: https://www.johnctaylor.com/my-world/
Revenind la orologiul nostru – este o operă pe care autorul și-a dorit-o complet diferită de un orologiu obișnuit, dar care să funcționeze ca un ceas adevărat. A reușit acest lucru prin multiple aluzii, un rafinament extraordinar al manoperei și doze de umor care au intrat în creația ceasului. Valurile de pe cadranul ceasului descriu timpul extinzându-se din centrul universului după Big Bang și, probabil, sunt o modalitate de a ne aduce aminte de locul nostru în univers. Designul orologiului este un omagiu adus lui John Harrison, orologier britanic din secolul XVIII, cunoscut pentru că a dezvoltat ceasurile maritime în operarea cărora a folosit un regulator de ceas sub formă de lăcustă. Dr. John C. Taylor a preluat ideea lăcustei și a făcut-o mult mai mare și vizibilă. Lăcusta creată de Taylor este un mutant, așezat deasupra orologiului și are un comportament imprevizibil. Ceasul este popular printre copii care sunt fascinați de comportamentul imprevizibil al creaturii de deasupra ceasului. Creatura va pocni din gură, va clipi și își va mișca coada, mâncând fiecare a 59 secundă de la sfârșitul unui minut, astfel încât să nu o poți recupera niciodată. De aceea se numește Cronofagul. Un avertisment pentru modul în care pierdem timpul irecuperabil vreodată. Pe pagina dedicată orologiului există un videoclip de trei minute în care vedem cum s-a născut acest proiect magnific.
Orologiul nu are limbi. El marchează timpul prin leduri albastre care sclipesc prin fantele existente pe fața sa. Timpul este relativ, adică uneori mai rapid, alteori mai încet ca și în viață, dar este corectat la fiecare 5 minute. La dezvelirea orologiului, Stephen Hawking a îndemnat la reflecție punând întrebări ca: “De ce timpul se scurge doar înainte? Are timpul început și sfârșit? Ne putem mișca lateral în timp?” Iar la fiecare oră se aud în spatele feței orologiului căzând lanțuri într-un cosciug de lemn. Oricine am fi, timpul se scurge ireversibil și, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în același loc.
Au trecut peste 2000 de ani de când s-a născut Cristos: pentru creștini cel mai semnificativ lucru spiritual la care facem constant referire. Când au trecut și, mai ales, cum? Bibliotecile sunt pline de posibile răspunsuri. Și, desigur, fiecare avem propria percepție asupra timpului personal și asupra celui istoric. Dar acum vreau să scriu despre cum putem întotdeauna privi lucrurile obișnuite din unghiuri neobișnuite. Mă refer la timp și cum este el măsurat.
De când sunt în Cambridge am descoperit un monument straniu închinat timpului în acest oraș în care timpul trece atât de diferit pentru colegiile universitare și pentru partea să-I zicem “laică” a orașului, adică a orășenilor localnici. Este vorba despre “orologiul corpus” donat bibliotecii colegiului Corpus Christi de către un fost absolvent, Dr. John Taylor. Colegiul Corpus Christi este cunoscut ca singurul fondat de orășenii din Cambridge în 1352 ceea ce-l face al șaselea cel mai vechi colegiu din Cambridge.
Cine este însă Dr. John Taylor și de unde a avut această idee și, mai ales, capacitatea financiară de a o pune în practică? Pe scurt, pentru cei care nu au probleme cu înțelegerea limbii engleze aveți mai jos o copie a paginii 193 din cartea Cambridge per diem. A daily chronicle of Cambridge connections de Rosie Zanders. Spune pe scurt povestea ceasului și a inventatorului și donatorului lui. Pentru cei care preferă limba română căteva detalii mai jos și mai multe mâine.
Dr. John Taylor este un vechi membru al Colegiului și un donator generos. A finanțat un proiect de catalogare a cărților din colecția bibliotecii Parker și, probabil, cel mai cunoscut proiect finanțat a fost cel prin care a creat orologiul Corpus. Dar despre asta mai scriu și mâine.
What research areas some cultures have: the influence of humor and/or smiling on organizational efficiency! Over here (in Bucharest, Romania) we think that too much smiling shows hypocrisy, lip-service, you name it. And humor? That also depends. Why? On what? Long story.
This piece of research done by two Stanford academics involved over 1.4 million people, in 166 countries. The question was easy: “Did you smile or laugh a lot yesterday?” The answers? At age 16, 18, or 20, people generally said “yes”. At 23, the answer changed to “no”—and people don’t start laughing again until they retire.
OMG!!! The research question became: how would the work world change for the better if people smiled more?
Some answers:
leaders with a sense of humor—good, amazing or just plain—are 27 % more motivating and inspiring.
the employees of the above leaders are 15 % more engaged and their teams are twice as creative as measured by having them solve a creativity challenge.
one of their studies showed that a simple, light hearted line to the end of a sales pitch can get you an 18 % higher price point.
Simple, isn’t it?!! Actually, it’s much more complicated. Culture, culture, culture. They even wrote a book about it.
Ce domenii de cercetare există în unele culturi: influența umorului și/sau zâmbetului asupra eficienței organizaționale! Aici (în București, România) credem că prea mult zâmbet demonstrează ipocrizie, vorbe și nu fapte, orice altceva în sensul ăsta. Și umorul? Depinde. De ce? De cine? Poveste lungă.
Această cercetare realizată de două doamne, cadre didactice de la Universitatea Stanford, s-a realizat pe 1,4 milioane de oameni din 166 de țări. Întrebarea a fost ușoară: „Ai zâmbit sau ai râs mult ieri?” Raspunsurile? La 16, 18 sau 20 de ani, oamenii au spus în general „da”. La 23 de ani, răspunsul s-a schimbat în „nu” – iar oamenii nu încep să râdă din nou până când se pensionează.
NU POT SĂ CRED!!! Întrebarea pentru cercetare s-a transformat în: cum s-ar schimba lumea muncii în mai bine dacă oamenii ar zâmbi mai mult?
Câteva răspunsuri:
• liderii cu simțul umorului — bun, uimitor sau simplu — au o capacitate cu 27 % mai mare de a fi motivanți și inspiratori față de cei fără această trăsătură.
• angajații liderilor de mai sus sunt cu 15 % mai implicați, iar echipele lor sunt de două ori mai creative când rezolvă o problemă presupunând creativitate.
• unul dintre studiile celor două cercetătoare a arătat că o poantă simplă folosită la sfârșitul unui mesaj de vânzare sau al unei reclama poate aduce un preț cu 18 % mai mare.
Simplu, nu-i așa?!! Nu chiar. De fapt, este mult mai complicat. Cultura locală este foarte importantă. De asta au și scris o carte despre asta.
Luna octombrie a fost întotdeauna luna cea mai aglomerată din an: început de an universitar, de conferințe, ateliere și ședințe de lucru, proiecte inter/naționale și, dincolo de viața profesională, în viața noastră cea de toate zilele, pregătirile de iarnă. Da, sunt încă importante, mai ales când în jur este atâta zgomot mediatic și zdrăngănit de arme. De toate felurile.
Încă mă amuz și mi-e dificil să mă scuz când primesc invitații la diverse evenimente la care nu pot participa pentru că nu am timp. Și totuși este purul adevăr. Se adună atât de multe în octombrie, și sincer nu numai, încât selecția devine dificilă. Și aș vrea să scriu despre fiecare eveniment în parte pentru că sunt, fiecare în felul lui, deosebite.
Doamne, este greu să le și enumăr, dar să scriu despre fiecare. De aceea am să pun doar legături către unde am mai scris câte ceva și, mai jos, poze.
Ce să mai spun că printre picături scriu. Diverse, pe care vi le voi semnala când vor fi părăsit laptopul meu spre a se îndrepta spre spații publice.
Și acum câteva capturi de ecran de la panelul intitulat “Interdependences: Academic and Digital Literacies in the New Educational and Research Environment. Revisiting Quality in Higher Education”. Panelul s-a desfășurat hibrid și ar fi trebuit să fie o conferință de sine stătătoare prin importanța tematicii și a discuțiilor care au avut loc. Sigur că toate panelurile sunt semnificative, dar când vorbim despre modul în care capacitatea și abilitățile noastre, ale oamenilor, de a scrie inteligibil și a înțelege ce citim în noul mediu din ce în ce mai digitalizat sunt afectate în moduri nu suficient studiate și înțelese, sau despre cum afectează această digitalizare calitatea învățământului superior și, de fapt, ce este calitatea în învățământ, atunci poate o să mă credeți că discuțiile noastre au fost deosebit de interesante. Iată mai jos titlurile contribuțiilor și numele autorilor.
Mi-a apărut în revista Cafeneau literară nr. 104 / octombrie 2022, un răspuns dat la ancheta lansată de Virgil Diaconu, directorul revistei. Îi mulțumesc și aici pentru că a publicat răspunsul meu.
M-am bucurat pentru că răspunsurile date au fost destul de chinuite: scrise pe aeroportul din Istanbul, terminate pe insula Qeshm din Golful Persic de unde le-am și trimis fericită că am reușit să prind o conexiune mai bună la internet.
Așa că împărtășesc și aici unor eventuali rătăciți printre cuvinte textul anchetei și răspunsurile mele.
Cartea mea de eseuri “Cu ochi străini” s-a epuizat. Mai am vreo câteva exemplare. Sigur că a avut un tiraj micuț, de carte publicată independent. Nu mai este la mine, este la cititori. Nu am naivitatea să cred că a fost citită de toți cei care au primit-o sau au cumpărat-o. Dar m-am bucurat că unii dintre cititori mi-au împărtășit din gândurile lor pe marginea cărții.
Public mai jos o selecție. Am permisiunea să le fac publice, dar pentru orice eventualitate le anonimizez.
Sigur că ele sunt scrise de prieteni, probabil exagerat de elogioase, dar plăcute pentru sufletul autoarei. Și, sigur, sunt conștientă de semnificațiile tăcerii celor care n-au dat niciun semn după primirea cărții: n-au citit-o, au citit-o și au considerat-o minoră, au citit-o și nu au fost de acord cu cele citite și de ce să mă supere, nu au timpul sau disciplina să-și exprime eventualele opinii într-un mod care să ajute și autoarea să devină mai bună la noua încercare de a scrie. Încercare care n-a încetat nicicând și se apropie, din nou, de întruchipare într-o nouă “cărticică”!
Eseurile sunt pentru mine ca un dialog unde răspundeți întrebărilor pe care vi le-aș pune dacă am vorbi. Sau poate ca o interacțiune cu studenții. Oricum un stil dinamic în care ideile se înlănțuie precum ramurile într-un pom plecând de la un trunchi.
Mulțumesc!
O confesiune: citind mi-am dat seama că sunt și eu vinovată! Folosesc scurtături și engleza ca pe o cârjă pentru limba română. Mi-am promis să pun pe noptieră o carte în română.
Domn, pensionar cu vechime, iunie 2022
Am citit primele două eseuri din cartea ta “Cu ochi străini”. … Sunt sincer impresionat … Din ceea ce am citit până acum, mi-ai dezvăluit o altă latură a personalității tale, pe care o bănuiam din discuțiile anterioare, dar care, expusă într-o carte, m-a surprins. Surprinderea a constat în faptul că, dacă în cele 24 de PoeziiOare locul central era ocupat de trăirile tale interioare, de reflecțiile și sentimentele intime care te frământau, prezentate deschis, fără rețineri, de data aceasta pe primul plan se situează analiza critică, realistă și lucidă a unor probleme din învățământul superior românesc constatate de tine și sustinute de idei valoroase ce se degajă din unele lucrări devenite de referință pentru civilizația occidentală, dar necunoscute în România.
Și nu pot să nu mă gândesc la faptul că în viața de toate zilele, ești o ființă modestă, dar adorabilă, care știe să se adapteze la înțelegerea celor din jur, făcându-i să se simtă agreați. De aceea găsesc foarte indicată și în limitele modestiei care te caracterizează prezentarea din finalul volumului a principalelor date care marchează devenirea din ultimele decenii de activitate ale profesorului universitar emerit Mariana Nicolae.
Sincere felicitări pentru reușita ta.
Dăscăliță pensionară, soție și mamă de scriitori, ea însăși scriitoare, aprilie 2022
Extraordinară carte! Felicitări, Mariana! Citesc cu creionul în mână, notez, cu alte cuvinte mă culturalizez! Câte informații, câtă documentare! Copleșită și fascinată de disponibilitatea ta culturală, de vigoarea cu care abordezi atâtea teme de actualitate! Despre rolul cărților, importanța caligrafiei, încurajarea lecturii și implicit promovarea cărților! Am descoperit atâtea informații despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și al celebrelor Universități românești încărcate de tradiție!!❤️🥰
Și la câteva luni, aceeași minunată dăscăliță care știe cât de esențial este feedbackul pentru cei care se luptă cu scrisul și cuvintele, septembrie 2022
Reiau lectura cărții tale, cu ochii minții! Acum, în pragul începerii unui nou an școlar (inedit!), care, se pare va fi zguduit de noi reforme, realizez cât de îndreptățită ești să fii preocupată de atâtea întrebări, care te macină și te frământă! Care va fi, oare, viitorul învățământului românesc, al universităților care s-au transformat în fabrici de tipărit diplome, se dezvoltă haotic, fără viziune și strategii, având în frunte indivizi aroganți, ceea ce determină, cum este de așteptat, eșecuri spectaculoase.
Îmi place cum scoți în evidență nivelul cultural al politicienilor și decidenților, lipsiți de educație și cultură temeinică, agramați și dubioși. Am descoperit care sunt elementele esențiale ale pregătirii unui politician de succes. Da, este nevoie de modele, de voci puternice, credibile, care să iasă în spațiul dezbaterilor publice, să convingă, să propună strategii pentru dezvoltarea unor abilități și competențe.
Remarc tonul obiectiv, neutru, în care îți rezumi ideile clare, precise, într-un stil atât de coerent, disciplinat și documentat! M-am concentrat asupra lecturii, am învățat și mi-am lărgit orizontul! Avem nevoie de oameni, asemeni ție, care să ne descuie mințile care lâncezesc și se complac în confort și manipulare! Dar, din păcate, apetitul pentru cultură și interesul pentru lectură, aproape au dispărut. Revine în mintea mea, aproape obsesiv, întrebarea: cum să ne regăsim într-o lume fără repere?! Este nevoie stringentă de colaborare și eforturi unite pentru progresul unei societăți mai educate! Să renunțăm la diletantism, aroganță, lăcomie, invidie și egoism! Tinerii noștri au nevoie de siguranță, încredere și valori morale autentice. M-am străduit să-mi conving fiul și elevii de necesitatea creativității care înseamnă idei noi care să fie puse în practică și să se bucure de susținere.
Da, sărbătorim limba română, tradițiile noastre din toate domeniile si ne străduim să-i amintim și să-i cunoaștem pe toți cei care au contribuit la dezvoltarea și promovarea culturii. Fără prea multe festivisme și inepții politice! A fost o plăcere să descopăr noi adevăruri incitante scrise de o doamnă conectată la cultură, într-un stil elegant, viu, care îndeamnă la reflexie! Incursiunea asumată pe tărâmul educației, culturii, științei, mi-a oferit informații atât de prețioase despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și românești, încărcate de tradiție și istorie. Dar și informații despre personalități a căror valoare este recunoscută în întreaga lume. Am citit și recitit o carte-bucurie pentru suflet și m-am străduit să ascult cu OCHII, vocea autoarei!
Mulțumesc!🙏❤️😍 Felicitări și puterea de a decupa cât mai multe secvențe din realitatea culturală și cea civică!
Fostă studentă la master, uneori jurnalistă de cultură, octombrie 2022
A ajuns cartea. Îmi place cuvântul înainte. ‘… a trebuit să țin cont de dorințele universității, adesea absurde și fără sens’. Simt tot năduful tău în această repetiție prin sinonime 🙂 și mă amuz. Voi încerca s-o citesc printre picături. Nu știu dacă m-ar fi atras cartea într-un raft de librărie, dar, cunoscând autoarea și puțin fundalul problematicii, abia aștept să fac niște paralele și conexiuni. Cred că îmi va plăcea 🙂
O toamnă minunată, bogată nu doar în fructe, flori și experiențe diverse, dar iată și în muzică, poezie și culoare – cum ne anunță afișul evenimentului la care am participat ieri.
Daomnele protagoniste au fost gazde minunate. Ne-au făcut să uităm pentru o oră ritmul accelerat de viață pe care-l păstrăm chiar și în orașele mai mici, dar cu atât mai importante pentru țesătura culturală a unei comunități.
Cuvintele sunt de prisos, dar imaginile pot spune multe despre atmosfera de echilibrată bucurie și savurare a sunetelor și cuvintelor de suflet de care am fost înconjurați.
Ceea ce este mai greu de redat în imagini și cuvinte este schimbul de informații despre ceea ce se-ntâmplă în oraș, invitațiile făcute și primite, adică pulsul unei comunități plină de energie și interese culturale.
Martha Bibescu Urmuz
Culorile toamnei care pătrundeau ieri pe fereastra sălii în care ne aflam, ca și cele produse de versurile recitate de Paula Romanescu și de muzica interpretată cu nerv de Maria Calleya, au fost un fundal superb pentru expoziția de desene în alb-negru a Adinei Romanescu.
This is based on the article The Other Monuments Men by Matthew Wills. Euro-centrism, in other words a tendency to interpret the world through the eyes of European or Anglo-American values and, therefore, prizing those more than the rest, has been long around for various reasons. It is still clearly very much so today – if we only look around us. Hollywood is doing its share for leveling (and sanitizing) our views.
Asia has its own problems, but they do not count, do they? Not even in culture and arts.
As the article shows “The American Commission for the Protection and Salvage of Artistic and Historic Monuments in War Areas was the civilian component of the Monuments Men operation.” How did it work? Twenty-three experts handled European country reports; only three experts handled Asia. And of those, Langdon Warner, responsible for China, Japan, Korea, and Thailand, made some “professionally and ethically questionable actions”. Says who? An American academic from George Washington University. True she’s of Korean descendants.
In the image above you can see the nine royal seals of the Korean Empire and Joseon Dynasty which had been repatriated to Seoul, South Korea, by U.S. Immigration and Customs Enforcement’s (ICE) in 2014 on the occasion of President Obama’s visit.
Cristine Kim, with a PhD from Harvard and an interest in Asian Studies and research focusing on national identity, material culture, and political movements, evaluates the US ‘Monuments Men’ operations in Korea. Kim underlines some sad truths: imperialist attitudes, perceptions of Korean culture as backward compared to the Japanese one, for example, political sensibilities of the time including the US interest in maintaining the national interests of its newest ally – all this contributed mainly to the preservation of Japan’s cultural patrimony and the development of modern society.
Sounds familiar? It should, history never repeats itself mechanically. But those who know it may have a déjà vu of the future. For more and amazing details, not that we couldn’t imagine them, read the article.
As I was saying – the decision to go to Iran was unexpected even for myself. I like to I travel, but since the pandemic has slowed down our travelling impulses, I try to remind myself how today we can travel virtually very well with the help of the internet. And even though I don’t have the technology that allows me to immerse myself in a certain virtual reality, I can still travel comfortably almost anywhere in the world without leaving my favourite place at home where I feel relaxed and comfy. Actually, there are places difficult to reach except virtually. I don’t necessarily mean the bottom of the oceans or the heights of the Himalayas or the outer space. There are places, which for different reasons, are not accessible to us. Opportunity, excessive costs, we’re not all in the same league with Elon Musk, can be some disincentives.
But, lo and behold, the stars aligned and the algorithm tracking me sent me the unrefusable offer and … the decision was made. I’m going to Iran. Why? Probably because, since over one decade ago, I have been looking to the world that exists beyond Europe, whether Central, Eastern or Western, and I wonder how we came to the point of looking at this huge and so diverse world only through our cultural glasses which are so narrow and distorting?! Did I say cultural? Is ideology part of culture? Or is it vice versa? It is a simple question, and yet the answers are multiple and not easy to give. At least not here, in this column where I want to get, I hope, to tell you about 1001 nights of fairy tales chosen and told by a woman to a powerful ruler whose life and death decision she thus influenced. Hey, what am I doing here? Have I put on the glasses of a very fashionable ideology now? Whether we call it feminism or gender studies or gender balance or intersectional feminism doesn’t really matter. We all know the reality I am referring to.
Let me return to fairy tales. Everybody knows that “1001 nights” is a collection of Arabian stories! Why then bring it up in an account of Iran or Persia? Of course, we live in an area of the world where Bucharest is often confused with Budapest, and of course that irritates us in various degrees; and we usually think of the Middle East, with one truly exceptional exception, as inhabited by Arabs. And that leaves us more or less indifferent. Who cares anyway? Maybe most of us don’t, but what about those who live there?
I remember my Persian students who, very politely, were trying to tell us that they are not Arabs. Yeah, but you speak a Semitic language and you write with characters that look very much like the Arab ones. “Not at all”, they would answer patiently. “We speak an Indo-European language, quite different from Arabic. True in Iran we use the Arabic cursive script which is particularly ornamental. And just as true is that we highly appreciate the art of calligraphy.”
True indeed. I was impressed by the patience and discipline with which they work or should I rather say they painstakingly create works of great delicacy and fineness – words I no longer hear nowadays except probably in book titles such as “The Painstaking Chronophage/ Migălosul cronofag” by Adrian Săhlean [1] the excellent translator of Eminescu into a fresh and intelligible English. The Persians took the art of calligraphy to an extraordinary refinement and their constant respect for and inclination towards literature, especially towards poetry preserved Persian making it intelligible even today.
The truth is that things are never simple: either to explain or to grasp. As a teacher I have known this for a very long time. And I also know how frustrating it is for everyone involved in the learning process to discover that there aren’t always simple, clear and universally applicable rules. “But I want to know the rule” many learners would say, especially those who come from the exact sciences. The rule and possibly some exceptions. But what do we do when there is a rule and multiple exceptions, as in learning English and not only. Let me, however, come back to “1001 nights” one of the charming books of our childhood. I am particularly thinking of the 1001 nights: Arabic fairy tales retold by Eusebiu Camilar, which came out at Tineretului Publishing House in 1956.
Today the stories of 1001 nights are no longer told by Scheherazade, but by Hollywood and Walt Disney, or even by various local film industries that have the power, and the budgets, to look at the stories of Scheherazade and Shahriar from multiple angles, and many of those who watch them most likely don’t even know that those stories started to be told probably in the 8th century and travelled over huge territories, from India through the Middle East to Turkey.
As in other similar situations, there are many voices that claim their primacy over the collection of fairy tales. Ulrich Marzolph, Professor and specialist in Islamic studies and Persian narrative tradition at the Georg-August University of Göttingen, believes that the general public thinks of the book as a collection of Persian, Arabic and Indian folk tales collected and transcribed into Arabic about a thousand years ago [2]. Despite this popular perception, Marzolph believes, based on documents, that the stories were first written in middle Persian known as Pahlavi. Their transcription took place between the 8th and 13th centuries and only later were they translated into Arabic.
The Encyclopaedia Britannica [3] says about the same thing, underlining the diversity of the contributions to the widely read collection of fairy tales. The person who wrote the article from The Encyclopaedia Britannica considers that although the names of the main characters are Iranian, the frame of the story seems to be Indian and most of the other names are Arabic. And, of course, the style of stories and other elements of internal analysis of the text lead to the same conclusions: multiple, uncertain authorship.
Britannica also tells us that the first known reference to the tales is a fragment from the 9th century. Incidentally, Britannica also agrees that the Persians were the first to mention the legendary collections of stories from Iran, India and Greece called in those times “One thousand nights”. In 987 Abū ʿAbd Allah ibn ʿAbdūs al-Jahshiyārī began to write down a collection of 1,000 Arabic, Iranian, Greek and other folktales, but died leaving only 480 written.
And this is how we realize that “A thousand and one…”, with its various titles, is only a way to indicate a large number. This was an age with no obsessions related to the accuracy of numbers. Subsequently, after the West began to translate the fairy tales into French and later into English, the number was interpreted literally. And more stories and fairy tales were added.
But who cares about these details today? From the wonderful collection, most of those formed in the Western culture (is this use of terms about to become an oxymoron?) remember, at best, the stories about Aladdin, Ali Baba and Sindbad who did not even exist in the original corpus. Is that really how things are today?
To check whether young people know about the 1001 stories and taking advantage of a written exam that I had with my students from Applied Modern Languages in the ASE I made a small experiment. I asked the students to write at the end of their papers what they knew about Scheherazade.
‘Who?’
‘Do you want me to write it down?”
‘Yes, please. Yes.’
I did as asked.
‘And if we don’t know anything?’
‘If you really don’t know anything, write: Scheherazade – I don’t know.’
I was really looking forward to the end of the exam to see the results. All I could do on the spot was to verify whether they answered the question or not. The vast majority had. The outcome?
Out of the 43 students present in the exam room, twenty answered they “didn’t know/heard/or even ???”. Twelve gave me various correct options. And I also had a separate category, eleven answers, with some very interesting explanations. I considered these 11 responses as positive, although you will notice below that some prove otherwise, but they have the merit of being extremely hilarious. Therefore, out of 43 respondents, 20 did not know who Scheherazade was, and 23 did give some sort of correct answers from which we can conclude that they probably know.
So what? For me this situation clearly represents the loss of a cultural reference system that deepens the gap of lack of communication not necessarily between generations, but between those who “know” and those who “don’t know”. I forgot to mention that my students did not have access to the Internet, which partially explains the results. Over the years I have sadly discovered that many young people no longer know proverbs or other classical cultural references. Of course, there are those who respond after discreetly consulting their friend Google. But when you don’t have access to a friend?
And here are the “special” answers that I can’t resist sharing with you: Scheherazade is a poem; a wise woman – a doctor; a story – a revolt; a sonorous name, but I don’t remember the context; a Persian sultana/queen; a character/a female character; cinema. And most remarkable for its ingenuity and comic: Scheherazade is an organizational model stylized inorganizations for their better performance. It is probably relevant to mention that the end of semester test during which this mini-quiz took place is called “People and organizations”.
The most elaborate answer was from one of the students with a clear and declared interest in literature in general and poetry in particular. “Scheherazade is a name that seems to represent the quintessence of Orientalism. Being a made (not born) ‘Eurocentrist’, I can almost hear Edward Said criticizing and dismantling my claim. Still, I wouldn’t be surprised if it was the name of a soap opera watched by my grandmothers. I know however, in the spirit of René Guénon, that the true essence of Orientalism is another one.”
The results of the ad hoc quiz given to my students can be interpreted in many ways, but I’m not interested in those interpretations here. Especially when some of those who answered “don’t know” are people with advanced soft and professional skills they consider to be their priority at the moment.
I’m thinking however about the importance the Eastern world, and yes, we are right at its gates not having the guts or the will to enter, grants to history, culture, literature and especially poetry as pillars of classical culture. Over here, we are satisfied with adopting culture as a social and mainly organizational binder; culture theorized by Hall, Hofstede et co. often not knowing even them or their works.
I was wondering upon reading an article in The Economist [4] about what happens when algorithms become so advanced that they cannot be distinguished from human writers? The answers are very exciting, but about them next time.
Vă invit la o lectură care vă va aminti, probabil, de copilărie, dar vă va atrage atenția și asupra unor diferențe din ce în ce mai mari între anumite categorii de oameni ai lumii în care trăim azi.
